locuiesc la marginea unei lumi cît un
sîmbure de lămîie
acru

casa noastră avea numărul 11 de cînd
am început eu să-nţeleg în cifre
acum e şi 23, şi 11

dac-aş avea două vieţi ca şi două case
poate aş muri de două ori,
dar nu ştiu cum iese asta
trăiesc, mor. apoi moartă trăiesc şi iar mor?
adică mai moartă decît eram ?

cînd priveşti sub unghiul de 90 de grade
cîmpul îşi deschide misterul din cele două intrări în casă,
iar o cărare duce direct de la mine spre nistru
e o cărare pe care n-am îndrăznit să merg decît cu tata
şi asta cînd eram foarte mică

mai sus de noi e strada florilor, noi suntem
cea a trandafirilor şi cu trandafiri
ştiam mai înainte că nu departe
cineva creştea lalele pe-o bucată de pămînt
din cîmp
şi-i spuneau „la trandafir”

e ciudat cum atîtea străzi sau atîtea flori
se pomenesc deodata aşezate lîngă o morgă,
două maternităţi, dintre care una veche,
şi două spitaluri, dintre care unul vechi

poate că s-ar fi gîndit în cazul unei morţi,
al unei naşteri sau pur şi simplu o vizită,
că oamenii ar veni la noi ca-n ţara minunilor
să-şi umple braţele cu flori
să-aducă şi-n aroma aia încărcată de bolnavi
o adiere mai bună

spitalul cel vechi e noaptea lîngă care am ţipat speriată
de-o pisică
nu ştiu cum se face, dar mi-e frică de oameni

maternitatea cea veche e locul unde m-am născut eu
se pare că nu mi-a dat voie să plec prea departe
şi-am rămas pe-aceeaşi sută de metri cu ea, cu spitalul,
cu morga

tot ce aţi citit e absolut real.
locuiesc la marginea unui orăşel.
e o margine care nu duce nicăieri.
pe-aceeaşi sută de metri în partea stîngă -
două maternităţi, două spitaluri şi o morgă;
în dreapta - un cîmp.
prea frumos.
nu m-am mai gîndit.