(continuare[1])

Pentru înţelegerea mai deplină a acestei laturi a dumnezeieştii Euharistii vom lua în considerare, acum, cuvântarea de despărţire a Domnului, de la Cina cea de Taina. Vorbirea aceasta ni s-a păstrat numai în Evanghelia Sfântului Ioan. În acelaşi timp mai cunoaştem că el este singurul dintre Evanghelişti, care înregistrează instituirea de fapt a Euharistiei, despre care tratează toate celelalte Evanghelii.

Dar potrivit obiceiului său general, Sfântul Ioan amplifică naraţiunile care se ocupă cu instituirea Euharistiei, prin cuvântul de despărţire al Domnului. Cuvântarea aceasta ne dă o tâlcuire autentic dumnezeiască în privinţa întregului înţeles al acestui mesaj şi al testamentului său de rugăciune, profeţie şi chezăşie. Ea este, astfel vorbind, o dumnezeiască teologie Euharistică. Şi tratează, înainte de orice, despre venirea Duhului - Mângâietorul care va învăţa despre toate lucrurile şi va spune pe cele ce vor să vină. Iar mai departe grăieşte despre dragostea, în virtutea căreia creştinii trebuie să rămână uniţi ca şi persoanele Sfintei Treimi: - “Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan XVII, 21), “ca şi ei să fie una”. În sfârşit, El se raportează la lucrurile pe care creştinii sunt chemaţi să le săvârşească, - lucruri mai mari decât cele pe care Iisus le-a făcut “fiindcă Eu merg la Tatăl” (Ioan XIV, 28).

Aici, înaintea ochilor spirituali ai ucenicilor, se deschid orizonturi fără limită pentru întregul neam al lui Hristos. Exact înainte ca ucenicii să fi auzit acestea, ei se împărtăşiseră cu trupul şi sângele Lui şi, prin aceasta, se uniseră cu Hristos. Prin urmare, Hristosul care acum le vorbeşte ca învăţătorul lor şi Hristosul Euharistie cu care ei în adevăr se împărtăşiseră, este unul şi acelaşi Hristos. Astfel încât cuvântarea de despărţire este, vorbind astfel, chiar glasul Sfintei Împărtăşanii în cei ce se împărtăşesc; este graiul cuvântului din Euharistie care răsună constant în inima euharistică. De asemenea, această cuvântare de despărţire este cea mai dulce grăire ce s-a exprimat vreodată în graiul omenesc. Ea culminează în aşa-numita rugăciune arhierească, unde se grăieşte despre slava şi viaţa veşnică. Iar această rugăciune sună: “Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr. Precum M-ai trimis pe Mine în lume şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan XVII, 16-18). Această binecuvântare în rugăciune Marele Arhiereu o aşază pe umanitatea Sa, când, sfinţind pe ucenici pentru slujirea Adevărului Său, îi trimite în lume, aşa precum şi El a fost trimis de Tatăl Său. Marele Arhiereu parcă deschide porţile Templului - ale Camerei celei de sus - înaintea ucenicilor Săi chemându-i să ia parte, cu toată lumea, la bogăţiile pe care ei deja le-au primit - la dumnezeiasca Euharistie. Mântuitorul lasă ucenicilor Săi o viaţă euharistică, adică le dă inspiraţia euharistică şi prin aceasta comuniunea cu lumea. Cuvântarea de despărţire a lui Hristos, ca teologie dumnezeiesc euharistică, cuprinde în ea germenul viitorului text liturgic, în care se descoperă variatele lui aspecte.

De aceea, caracteristica cea mai comună a Liturghiei, ca rit al dumnezeieştii Euharistii, e calitatea ei universalistă: - “pentru toţi şi pentru toate”. Această universalitate dobândeşte aici un înţeles dublu: - de o parte, priveşte pe toţi - întreaga lume şi întreaga omenire; de altă parte, pe toate - adică, pe toate ale vieţii, afară de păcat.

Acest element universal nu exclude, ci include personalismul; iar caracterul universal al Euharistiei nu exclude rugăciunea adoptată atât pentru oarecare persoane - vii sau moarte – cât şi pentru nevoile specific omeneşti. Fapt important asupra căruia merită să insistăm, este acela, că nu există nici scârbă şi nici neatenţie pentru viaţa omenească şi, cu atât mai puţin,  nici un fel de dispreţ pentru această viaţă.

De asemenea, toate rugăciunile liturgice, care, la fel îşi trag atât exteriorul sumar cât şi prototipul din Rugăciunea Domnului, se extind peste întreaga viaţă. Privind mai cu atenţie textele liturgice, începând cu cele mai vechi, vom vedea că se confirmă un principiu general: Biserica se roagă în Liturghie pentru întreaga viaţă omenească, conform cu directiva Apostolilor (I. Timot. II, 1-3) În adevăr, Sfântul Chirii al Alexandriei vorbeşte despre aceasta aşa: “săvârşind jertfa duhovnicească, slujba cea fără de sânge, ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea generală a bisericilor; pentru bunul trai al lumii… pentru cei ce zac în boală; pentru cei ce se ostenesc (muncind) şi în general, pentru cei ce au nevoie de ajutor” sau, după cum se exprimă Sfântul Ioan Hrisostom: “pentru întreaga lume (univers), pentru toţi cei ce au trăit, pentru toţi cei ce trăiesc; pentru toţi cei ce s-au născut înainte de noi, pentru toţi cei ce se vor naşte după noi”; “pentru episcopi, preoţi, împăraţi; pentru cei ce ne stăpânesc (autoritate); pentru pământ, mare şi aer şi pentru întreaga lume”.

De vom cerceta cu de-amănuntul conţinutul vechilor Liturghii, îndeosebi Liturghiile cuprinse în aşa-numitele Constituţiunile Apostolice (sec. II şi III.), Liturghia greacă a Apostolului Iacov, Liturghia Ethiopiană, Liturghia Mesopotamiană a Apostolului Thadeus şi Maris şi Liturghia Nestoriană, vom afla că toate cuprind rugăciuni întinse pentru bunul trai al lumii, pentru ajutor în boală, în necaz, pentru cei din închisori etc.

Asemenea rugăciuni, în forma lor dezvoltată, s-au păstrat în liturghiile noastre contemporane, mai mult în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, când preotul se roagă, după Sfinţirea Sfintelor Daruri, pentru întărirea şi buna o cârmuire a autorităţii, pentru bunul trai al familiei, pentru ajutorul tuturor celor covârşiţi de griji şi ispite: “Pomeneşte, Doamne, pre tot norodul ce stă înainte şi cei ce pentru cuvioase pricini nu s-au întâmplat aici, şi-i milueşte pre dânşii şi pre noi după mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele; căsătoriile lor în pace şi în unire le păzeşte; pre prunci îi creşte; tinereţile îndreptează-le; bătrâneţile întăreşte-le; pre cei rătăciţi întoarce-i şi-i împreună cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească biserică. Pre cei bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce umblă pre ape, umblă împreună; cu cei ce călătoresc, împreună călătoreşte. Văduvelor ajută-le; pre săraci apărâ-i; pre cei robiţi izbâveşte-i; pre cei bolnavi tămădueşte-i. Adu-Ţi aminte, Doamne şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în izgoniri, în amară robie şi în toată scârba, nevoia şi îmbulzeala”.

“Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi de toţi cei ce se roagă marei milostivirei tale şi de cei ce ne iubesc pre noi şi de cei ce ne urăsc şi de cei ce ne-au poruncit nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii. Adu-Ţi aminte, Doamne Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi preste toţi varsă mila Ta cea bogată, dând tuturor cererile cele către mântuire. Şi pre cei ce noi nu i-am pomenit pentru neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel Ce ştii vârsta fiecăruia şi numirea; Cela Ce ştii pe fiecarele din pântecele maicii lui. Căci Tu eşti, Doamne, ajutor celor fără ajutor; nădejde celor fără de nădejde; celor înviforaţi mântuitor; celor ce umblă pre ape adăpostire; celor bolnavi vindecător. Însuţi tuturor toate le fii, Cela Ce ştii pe fieştecarele şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui. Izbăveşte Doamne, oraşul şi ţara aceasta şi toate cetăţile, oraşele şi satele de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra altor neamuri şi de războiul cel dintre noi”.

Biserica crede că, după cum orice rugăciune pioasă şi sinceră este eficace, asemenea şi rugăciunea euharistică trebuie să fie, încă într-un mod deosebit, efectivă. Faptul acesta implică cum că jertfa euharistiei afectează şi mântuieşte în mod nevăzut nu numai sufletele, ci şi tot trupul pământesc; iar eficacitatea ei se întinde departe dincolo de limitele vreunui templu local şi de nevoile personale ale celor ce se roagă. Fiindcă ea cuprinde nu numai viaţa spirituală personală a indivizilor, ci şi întreaga viaţă a societăţii. Iată, deci, aflăm că viaţa comună a creştinului stă aşezată pe o temelie neclintită; şi teza noastră, anume că: sociologia creştină trebuie să se întemeieze pe teologia euharistică, capătă prin urmare o îndreptăţire preliminară.

Cu toate acestea, o dezvoltare ulterioară a acestei teze este admisibilă. În viaţa creştină totul se sfinţeşte prin rugăciune - începutul l-a făcut, îndeosebi, Vechiul Testament. Dar rugăciunea euharistică şi consacrarea euharistică conţin ceva mai mult decât o simplă rugăciune. Prin ea întreaga viaţă este absorbită în sporirea trupului lui Hristos şi ne pune în contact cu El. Iar Hristosul înălţat stăpâneşte în biserică în umanitatea şi cu umanitatea Sa. Această concluzie este din însăşi adevărata esenţă a dogmei euharistice. Domnul S-a înălţat la cer şi S-a îndepărtat de la noi. Dar, totuşi, nu ne-a lăsat pe noi orfani (Ioan XIV, 18), fiindcă El locuieşte cu noi până la sfârşitul lumii. În ce fel locuieşte El cu noi? În mod preeminent - vizibil, deşi în mod tainic, în dumnezeiasca Euharistie, care, în această extensie, este o suprapunere a înălţării. Înălţându-Se la cer, Domnul nu rupe legătura Sa cu lumea; iar Euharistia este zaua de legătură - o Întrupare statornică.

va urma

 

 

[1] Acesta reprezintă un fragment din cartea Dogma Euharistică, Serghei Bulgakov, pag. 86-90, Ed. Paideia, Bucureşti.