Viqea m-a ajuns din urmă. - Aşă-i cî-i frunios? - Da, domnule. E fenomenal. - Ia-n mai lasî tu finominalili estea a tăli! Şi grăieşti parcî ai şi un rumânschii gomic? Prosta dzîi cî-i chizdos şi gata, aşă pa maldafski! Am tăcut... Speram să-i dau de înţeles că discuţia se opreşte aici, cu toate că aş fi vrut să mai aflu câte ceva. Mi-a luat-o înainte: - Asta! - şi îmi indica cu arătătorul limbricos de jur-împrejur - asta Beniuc cel Durduliu o ctitorit-o. Tari bun om o mai fost... ''Bun, ne bun'', mi-am zis în gând, ''tot o slugă comunistă a fost şi va rămâne, cu ctitorii ori fără''. Stepaşca a continuat: - Blea, nuş şi m-o apucat pînticăriala termo-nucleară! Mătincî di la pre' multi perjî sovietişi şi pre' mult lapti albastru di la părintili-fondator. - Părintele fondator? Lapte?, l-am întrebat eu, cu o indignare aproape instinctivă. - Da uăi, lapti galuboi di la ăx-stăpânu' rectoratului! El jî o avut grijî s ni hrăneascî în veşii veşilor. Aşă di om bun o fost. El vrodibî o zîs: '' Laptili ista albastru, ca formă şi ca esenţă, nu-i a meu şî niş a vostru, da' a urmaşilor urmaşilor voştri!''. - Mda... am replicat, mai mult în gând decât în glas. - Nu hai davai, eu am chişcat-o pîn la tualeta cu ozon. Da' tu mai plimbîti pi aişi. Poţ s întri în IRIM dacî vrei, da' fărî dvijănii! - Uşurare vâscoasă! i-am spus, şi m-am bucurat nespus că am scăpat de paznicul cu studii istorice revizioniste. Într-o milisecundă de băşină, Viqea a dispărut din peisaj. Pe vremea mea făcea furori în lumea academică. Nu, nu prin cunoştinţele sale. Era doar un banal trubadur la emisiunile BooblikaTăVă şi GiornalTăVă, ciripind cele mai haioase clounade despre istorie, neam şi ţară. Atât de bun era în ceea ce făcea, încât a fost primit cu labele deschise la IRIM, să-i ţină chiloţii ideologici lui Beniuc şi Nazaria. Acum era altfel, parcă mai şters, mai ştirbit de negura vremurilor post-nostradamoderniste. Îmi provoca milă. Nici măcar nu ştiam cum a ajuns paznic. Era misterul său... Am profitat de permisiunea lui şi am păşit prima scară a clădirii. O euforie feerică mi-a ţâşnit din treptă, prin falangele degetelor, direct în inimă. Gravitaţia a pierit îndată. Am sărit în sus ca un păduche izghit de pe trampolino. Pe lângă această senzaţie, Red Bull ar fi părut urină de bou. Din capătul atomic al primului vârf de păr şi până în călcâiul de carbon al sufletului meu, simţeam un amestec de amfetamină transcedentală şi izvar metafizic. Călcasem beatitudinea neantului...
