întunericul pare să curgă din oameni de parcă
noaptea ar fi un carnaval venezian al morţii de sub noi
uneori lumea trage cu gloanţe în pîinea zăvorîtă a inimii,
încep să fiu prea sensibilă şi ca dintr-o Niagară îmi cad lacrimile
credeam că de-aş mai fi azi copil, viaţa, în toată lumina ei, ar fi albă,
dar sania scîrţîia pe asfalt şi-am auzit la nelu teama de-a ajunge la draci
copilul e un realist perfect, iar pentru mine realitatea e o fobie
aşa că am renunţat
am început să visez aiurea
somnul, în fond, e mai viu decît toate
visez găuri în mîna stîngă, crengi de copaci tîrîţi pe străzi
sau revederi în pustiuri care cer investigaţii anormale
niciodată nu mi-e mai frică de oameni decît noaptea,
dar, şi liberă-n lumina cerului, mă simt un pui de pasăre în colivie
