Sub povara amintirilor, m-am apropiat la o distanţă politicoasă. În locul vechii porţi verzi, ruginite pe alocuri şi deformată prin părţi, se proslăvea arhitectonic un enorm portal. De sus, ledurile reliefau bine cunoscuta siglă. Avea ceva mitic. Nu conta faptul că-i un plagiat grosolan (institutul moscovit de relaţii internaţionale are, ca prin minune, cam aceeaşi siglă [wtf !?!?] ). Mi-am luat inima în dinţi, am rugumat-o un pic şi am presat butonul soneriei. Un remix Gaudeamus Igitur feat Imnul URSS a dezvirginat tăcerea. După sinus din 3,3 minute de chin acustic, portalul s-a deschis. Mai degrabă a fost deschis. O mutră cunoscută, acră ca roşiile verzi murate, m-a abordat. Era Viqea. Viqea Stepaşca. - Buna dzîua! Şini eşti şî şi frei? - Bună ziua! Mă numesc Leonid. Sunt un fost student. Aş dori să-mi revăd iubiţii profesori. Se poate? - Da' şii cu acţăntu' ista? Nu cumva eşti rumân?Dacă confirmam, drumul chinuitor de până aici ar fi fost în zadar. Trebuia să joc teatru, perfid şi machiavelic. - Nu, batăm-ar Stati să mă bată! Sunt un biet diareic de la Rezina. Îmi dai voie? - Hai treşi! Da' fără pricoale! Aişi sînt ochi pişti tăt! O nişcari-n plus şî ai sfeclit-o!Sub aceste tonalităţi ameninţătoare am păşit înăuntru. Rectific, înafară. Fosta ogradă a universităţii era de nerecunoscut. Copacii aveau becuri în loc de frunze. Iarba nu mai era iarbă. Din pământ se înfiripau maţe de cerebel, plăpânde şi subţiri. Chiar şi asfaltul nu mai era beton. Sau invers. Parcă la nesfârşit se întindeau zeci de metri pătraţi de marmură fecalică. O mulţime de statui cristalizau ambianţa. La ochiul liber puteam distinge câteva inscripţii, însă doar una mi-a captat atenţia: ''Lenin, Stalin şi cunnilingusul marxist.'' Altele formau de jur împrejur, aidoma Partenonului grecesc, un templu. Era mai degrabă o hală-gală a celebrităţilor, fiecare reprezentând câte un emerit irimist. Grandoarea unora întruchipa cele mai revoluţionare paroxisme existente. Mă simţeam pur şi simplu stupefiat, fără cuvinte, mut ca o raţă mută fără coarde vocale. În acelaşi timp mă frigea la coccis o mândrie feerică: ''Ei au fost profii mei! Ce noroc am avut în viaţă că anume ei m-au format ca personalitate, că anume ei mi-au sculptat valorile autentice al vieţii!''. Rânza lacrimală se excita din nou, chit că se uscase...
Va urma...
