ca nişte biserici
uitate în pînza de păianjen
printre spaţii dincolo de lume mama e femeia lui Dumnezeu
eram doar un copil cînd regulile ploii deschideau tăceri
într-un colţ mai bun al odăii mele idioate şi începeam să las baltă
jocurile de-a baba-oarba
îmi căutam Tătăl
primele ceruri urcau în mine ca o împotrivire iubirii mele
abia crescute
penetram neuronii soarelui cu schizofrenicii,
dar totul îmi sfia nuferii
la poale de munte
călugării plîng îngropaţi de zăpadă
perfecţiunea e un ram de gheaţă
şi păsările noastre nu se mai aşează aici
