Ghenadie Nicu, marturisindu-mi, cu ocazia intilnirii noastre la Balti, ca, de la o vreme, isi pune din ce in ce mai des problema simplitatii in literatura, ca zavistuieste alb fraza simpla si taioasa care flutura elegant deasupra capetelor preocupate de intertextualism, mi-a lasat in suflet si in gind o placuta impresie, asemuindu-l cumva, daca nu cu un monah, cel putin cu un filozof de odinioara care, mai inainte de a grai a deprins ascultarea.
De aceea, dupa cum reiese din secventele video de la lansarea de la Balti, Ghenadie Nicu nu a vorbit nimic. Nimic inafara de intrebari, puse si ele cu multa socoteala. A facut-o insa dupa ce a ajuns acasa, in singuratatea camarii sale. Si, zic eu, daca Ghenadie Nicu se va pune pe citit Ortodoxie, despre care sa mai si scrie, nici nu mai e nevoie ca Pasat sa militeze pentru introducerea religiei in scoli, pentru ca scolile or sa inceapa a merge la biserica. (S. B.)
O probă de logică şi expresivitate
De Ghenadie Nicu
Ştiu că în cele din urmă o să-mi frîng gîtul, dar nu rezist tentaţiei să prezint aici o carte (o cărţulie, de fapt, pentru că e puţin mai mare decît un I-Phone: cine ştie dacă nu premediat, Doamne, iartă!), pe care am citit-o noaptea trecută, cu – o spun afundîndu-mă voluptos în clişeu – sufletul la gură. Pe bune! Senzaţia e aceeaşi pe care ţi-o procură lectura unui roman detectivistic: de curiozitate impenitentă, de aşteptare febrilă, de redimensionare hipnotică a detaliului; tot tacîmul, adică, care transformă zăbava într-o aventură palpitantă printre idei, meandre, silogisme etc. Chit că, păcătosul de mine, nu m-am dat pînă acum în vînt să citesc un asemenea gen de literatură (nici nu l-am prea gustat: de ce să nu fiu sincer?), răsplata mi-a fost invers proporţională ezitărilor, mîrşavei porniri de respingere, ignobilului scepticism derivat dintr-o – uite că abia acum înţeleg cu adevărat – grotescă specializare a lecturii. Dar, vai!, nu poţi citi numai romane. Nu-i cu putinţă (fără, bineînţeles, sinistrul rabat de unilateralitate) să-ţi arondezi circumvoluţiunile doar la critică, fie şi subînţelegînd, prin asta, Negoiţescu, Bahtin ori Thibaudet. După cum nu poţi citi, fără să te ia balamucul în cătare, numai şi numai literatură de partid (cum aproape că ne-a deprins recent încheiatul scrutin: plini ni-s încă pereţii de „principii doctrinare” şi de chipuri mesianice!) sau diversele din paginile finale; ori Harry Potter şi ce mai e la ordinea gustului mondial. Un echilibru interior şi o percepţie clară (plus discernămîntul din care aceasta urcă) se obţin doar dintr-o benefică alternanţă (mă rog, suprapunere, mixaj, melanj…) a domeniilor. Specializarea dezumanizează şi singura şansă de menţinere a omenescului este cultivarea enciclopedismului, orgoliul omniscienţei…
Asta ar fi, pentru mine, unul, achiziţia de profunzime cu care se lasă Biserica şi şcoala în politica Rusiei de la Lenin la Kuraev. Lecţie de religie pentru politicieni” (Editura Cathisma, Bucureşti, 2010), cel mai recent volum de ieromonah Savatie Baştovoi. Laici hăituiţi de nevoi sau ahtiaţi după agoniseală, ce ne spune – dacă ne spune! – o vorbă ca „antiecumenism”? Lasă că de globalism am auzit şi parcă i-am dibui şi înţelesul cu „anti…”. Dar „mişcarea ecumenică” e pentru mulţi un lanţ de foneme, ceva între onomatopee şi, să zic, aliteraţie: o noţiune obscură sau de-a dreptul ininteligibilă. Pe urmă: cîţi (mă refer în primul rînd la zona de unde vă scriu, deşi întrebarea poate fi proiectată în orice direcţie) sînt apţi să distingă în mod curent (şi competent!) între sentimentul religios şi politică? Pe cîţi i-a străfulgerat bănuiala că în culisele evlaviei mărşăluiesc bocanci şi se aud strigăte guturale? Cine ştie (sau măcar bănuieşte) ce teribilă valoare de manevră o are raportul turmei cu instanţele celeste? Imaginea noastră despre Biserică se rezumă, adesea (şi aproape exclusiv, din păcate), la odăjdiile popeşti şi la băbuţele venite să aprindă lumînări: o carte poştală vidată de o mare profunzime, ca şi de o fascinantă complexitate.
Pedagogic vorbind, cartea monahului insolitează o percepţie schematică. Propriu-zis, este o investigaţie la sînge a campaniei de introducere a religiei în şcoli, campanie care – deloc întîmplător! – „a coincis în Moldova şi Rusia”; care, de departe, „este o iniţiativă a Guvernului Putin” şi care e „suspectă tocmai din cauza grabei cu care se face şi a felului în care se impune”. Cu un diacon bun de gură în centru (Andrei Kuraev, acesta cu o Catedră de ateism ştiinţific la CV!); cu Putin, Patriarhul Kiril şi preşedintele Medvedev, pe de o parte; cu premierul Filat, vladîca Vladimir, Piotr Lucinscki, fostul preşedinte al Republicii Moldova şi, dacă nu ştiaţi, aflaţi acum, „protectorul lojii masonice la Chişinău, om de mare influenţă în spaţiul ex-sovietic din pricina bogăţiei sale şi a poziţiei în lojă”; cu Teodor Baconschi, Marius Lazurca şi, în fine, cu „Timpul” – pe post, previzibil, s-ar zice, de coadă de topor a Moscovei (p. 61) – pe de alta, demersul ieromonahului e o probă strălucită de logică şi expresivitate în acelaşi timp (competenţa se subînţelege!). L-am aclamat, blamat, ironizat sau, pur şi simplu, sictirit toamna trecută pe Pasat, pretinsul luceafăr al Ortodoxiei, dar adevărata problemă, zice părintele, nu e reinserţia religiei ortodoxe în şcoli: „Biserica se poate descurca şi fără asta. Adevărata problemă este sucirea adevărurilor ortodoxe şi înlocuirea lor cu pseudovalori de tip comunist şi masonic”…
Articol preluat din Ziarul de Iasi
Filed under: Moldova Anticomunista, Ortodoxie, Scandaluri
