E anul 4291. Se aşterne o seară bâhlită de sfârşit de iulie. Niciodată luna lui cuptor nu fusese atât de concentrată termic. Ţânţarii, care în vremurile iPad-ului sâcîiau odihna lui homus globalizatus, stăteau impotenţi la pământ. De atâta saturaţie Celsius li s-au topit aripioarele. Nici muştile nu o duceau mai bine. Cândva canaliile zumzăiau frenetic; acum s-au reprofilat şi trudesc cu o normă întreagă la corpurile moarte, lustruite de lumina radiaţiei. De când Terra s-a upgradat de la 1.0 Soare la 6.5(3) Sori, viaţa nu a mai fost dezinvoltă. Totul părea controlat de careva iţe existenţiale, făloase în ermetica lor esenţă. Chiar şi obişnuitele sunete ale naturii nu mai erau la fel: un fel de grindcore cuantic îmi viola urechile din zgârci embrionar. Realizam cu ghiduşie că prin vene încă mai curgea metaplasmă, deşi cu metanul din aer demult trebuia să fiu îngrăşăminte. Oare de ce nu eram mort? Oare când voi muri? Meşteream în cerebelul de malahit adevărate hrismoase... Nu ştiam de unde vin, unde sunt, dar eram sigur unde vreau să merg. Un cuvânt a declanşat totul: IRIM! Eram hotărât să-l mai văd măcar o dată, după aia măcar şi moartea. Am dat să mă ridic. Aparent am făcut-o cu o uşurinţă dionisiacă, însă enormă mi-a fost mirarea când zece kilograme de epidermă se scurgeau de pe mine ca balele unui buldog marasmatic. Pentru prima dată aveam ocazia să-mi examinez cu uşurinţă muşchii. Sânge? - nici vorbă! O masă amorfă de carne fibroasă, uscăţivă, fără pic de grăsime, se ţinea ţeapănă de oase. Durere? - nici vorbă! Era mai degrabă un masochism anatomic din care studenţii primului an la medicină îşi inspiră greţurile. Mă lovi o panică - în aşa hal voi fi hrană sigură pentru vreo dihanie carnivoră! Pentru siguranţă trebuia să mă acopăr cu ceva, chiar şi cu orice, să dezbat mirosul de celulă animală proaspătă. Pielea căzută de pe mine făcea de minute bune cheful rinofurnicilor piranha, într-un dineu atât de zgomotos încât îl puteam auzi şi eu. Aveam nevoie de un veşmânt organic/anorganic. Impulsul de autoconservare mi-a dictat: ''Unu, doi, trei - mişcă-te!''. Am făcut un pas în stânga, trei nanokilometri înainte şi o săritură în 3D. A fost prea mult - avântul progesteronic m-a ameţit. Leşinam...
Va urma...
