sentimente virtuale

Mereu am crezut că vorbesc mult. Mult prea mult. Câteodată trăncănesc vrute și nevrute, fără să-mi dau seama că plictisesc, că nu sunt ascultată, sau… și mai rău – vorbesc singură cu mine :oops: . Și parcă dacă am un debit atât de fluent de cuvinte, nu că ar fi foarte ordonate ele, coerente sau la locul lor, dar debitul e puternic, mai ceva ca apa Niagarei. Dar iată că am avut marea mică surpriză să mi se reproșeze că nu mă pot exprima normal în viața reală. Mai degrabă, că nu pot spune în realitate ceea ce pot scrie în mesaj, e-mail sau pe chat chiar.

Și da, chiar e adevărat. A avut mare dreptate când mi-a zis: hai spune acum ce ai de spus, de ce eziți? ce, nu mai găsești cuvinte? cuuuum? tu? tu nu ai cuvinte? 8-O

Da, eu. Chiar nu aveam cuvinte. Și nu e prima oară. Doar că acum am realizat asta. Când scriu, nu mă pot opri. Pot cere iertare, pot descrie ce simt, pot multe, mult mai multe minunății pot face cu cuvintele care trebuie rostite în realitate. De ce? De ce internetul mi-a furat puterea, curajul de a privi în ochi și de a spune ce simt? De ce îmi vine atât de greu să argumentez ceva? De ce tot ce pot scoate e o bâlbâială urâtă, copilăroasă, mai ceva ca a unul copil care a făcut o boacănă?

În mintea mea, momentul când cuvintele dispar, este cam așa: mă aflu undeva într-un oraș mare, cu multă lume, oraș gălăgios, fiecare își vede de treaba lui, dar totuși nu ești singur. Și brusc, la un moment dat, toată lumea dispare, agitația parcă s-a evaporat într-o secundă, iar tu ai rămas singur. Absolut singur pe străzi, printre blocurile înalte. Cauți cu ochii în jur, dar nimic însuflețit. Nimeni absolut nu este. Uite la fel dispar cuvintele în momentele astea, brusc, neașteptat și anume în momentul când nu ar trebui s-o facă.

Cine e de vină? Cică cucoana mândria, cea care apare ca o zgripțuroaică din povești și alungă cuvintele, alungă ideile, și mai rău, alungă omul cărui ar trebui să-i spui acele cuvinte live.

O să spuneți că la fel e la telefon, e mai ușor a spune cuiva ceva, mai ales dacă acel ceva e plin de înțelesuri, sentimente sau importanță. De acord, e mai ușor. Însă problema nu e cum e mai ușor. Problema e că nu ajung cuvinte. Nu sunt. Pur și simplu amuțesc. Mintea aleargă prin toate colțurile creierului, caută sărmana, obosită și transpirată, dar nimic. Gol. Mai ceva ca după o bombă atomică ce a șters de pe o suprafață un oraș – două – trei. Empty space, no words. Și atunci tot ce vine în cap este întrebarea: ce naiba să spun acum? Și îmi vine să url după ajutor, în inimă, suflet, cap, oriunde. Dar totul e închis.