Sunt prunc al unei ţări înlăcrimate
Şi, ca pe-un nume, port în mine-o datorie:
De-“a fi” cînd suntem chiar impuşi la moarte –
Şi a ne-aduna pe toţi din străinie.
Născutu-ne-am urmaşi din daci,
Să scriem limba izvorâtă din latină,
S-avem o Mioriţă laie şi un baci,
Un plai în care dorul ni-i de doină plină.
Simţul istoriei palpită necurmat,
Iar demnitatea naşte viaţă şi-n cuvânt.
Dacă suntem noi neamul blestemat
La veşnicie ne aduce-un legământ.
Sunt prunc al unui scris înlăcrimat,
litera nu mi-i moldovenească!
Şi de-asta-n tremur buzele-au strigat
s-apropie justeţea strămoşească:
- Vieru cântă din ţărână
Limba a fost şi ne va fi română!
