ramuri bat la geam şi se cutremur plopii....da-da, pe timpu ăsta te faci mai melancolic, mai sensibil şi încă nu ştiu exact mai cum.. da parcă "mai" decît de obicei.
Omu îi aşa o natură, k atunci cînd îi este mai greu, sau cînd este în pericol, sau cînd suferă, de undeva se iau forţe să răstoarne munţi, să sece rîuri şi să facă kiar imposibilul.. astfel k după, cu ochi miraţi să zică "nici n-am ştiut k sunt în stare"...
În situaţii critice, rezervele celea, pe care nici nu le bănuim, izbucnesc cu aşa o forţă de parcă au aşteptat secole să iasă, precum un spirit rebel eliberat subit. Şi ca să mă înţelegeţi mai bine... ştiţi de ce/cîte e în stare o mamă cînd îi este în pericol copilul? Da ştiţi cîte ore au coborît oamenii răniţi de pe la etaju 80 din regretatul World Trade Center? de cît curaj dă dovadă un pilot de avion, cînd în zbor se defectează un motor?...
multe exemple.
Cele mai frumoase poezii şi proză au fost scrise în suferinţă. Cunoaşteţi vreun nume de geniu care a avut o viaţă uşoară şi frumoasă? Care petrecea vacanţa pe insule exotice, sau îşi cumpăra pe bonus un Phantom bronat? poate că nu erau la modă încă, da să fi fost?!
Ştiţi, lucrurile măreţe nasc din adînc şi profund. Da profund poţi să fii numai atunci cînd priveşti prin şi nu peste, cînd poţi să te auzi pe tine şi pe alţii şi cînd ai timp să înţelegi, mai bine zis să pătrunzi, ce-i de înţeles pe lumea asta.
Şi dacă tre să suferi ca să realizezi ce are preţ adevărat, atunci probabil merită.
p.s. da cel mai greu totuşi este să înţelegi despre ce tace un om...
sursa imagine
.
