E o mare măgărie afirmaţia că noi, urmaşii traco-geto-dacilor, suntem un neam fără măduvă în şira spănării. Cedăm cu prea mult avânt, ne întărâtăm subtil ca nişte furnici pe timp de ploaie, suportăm cumpăniţi dulceaga putoare din gunoiul istoriei şi nici nu săvârşim nişte Uniri prea durabile. Mă întreb, o fi chiar aşa de rău? Stăm întocmai între vulva şi anusul evoluţiei umane? Nu, desigur! Avem noi totuşi ceva foarte antropogeografic în noi, cu noi şi pentru noi. Ştim să bem şi asta contează! Nici nu vă daţi seama cât de mult semnifică pentru existenţa noatră. Da, nu trăim ca francezii; da, nu ne permitem multe ca englezii; da, nu suntem misionarii capitalului ca americanii, dar în fine, suntem cei mai conştiincioşi consumatori/producători de esenţe Bachusiene. Nimic nou până aici, îmi veţi spune: toţi beau, fără a ţine seamă de naţionalitate, se îmbată şi blastămă izul flagrant de mahmureală din ziua următoare. De acord, însă copii transhumanţei mioritice o fac cu sens şi tâlc. A bea între Nistru şi Tisa înseamnă: a filozofa, a gândi imperativ asupra vieţii, a deosebi binele de rău, a cerne gesturile puerile în adevărate cancelarii a sincerităţii. Este uluitor să observi cum un nea' Ionică şi o leliţă Săftica investighează simţul senzaţionalului în fenomenul Dumnezău, pâcloasa Libertate, desfrânata Existenţă, cuviosul Spirit, înzestrata Natură, dovedind că izolarea/refugiul în alcoolul potabil nu este numai plăcut, ci şi util. La fel cum idealismul transcedental a lui Fichte încearcă să explice ''cunoaşterea'' , aşa şi beţia se reliefează ca un principiu cogitiv al existenţei autohtone. Parcă văd la orizonturile IP-urilor voatre critici în adresa mea... Ca să vă convingeţi, vă sfătui să onoraţi cu prezenţa câteva păhărele de vin proaspăt, roşu ca sângele lui Dyonisus, efectele sus-numite neîntârziind să apară. Sunt autentic, beau deci exist!
