În viaţa fiecăruia dintre noi avem momente când dorim să evadăm. Ne simţim pe zi ce trece tot mai comprimaţi între gratiile gândurilor reci. În colivia vieţii cotidiene batem pasul pe loc. Nu vedem nimic altceva, decât o altă lume, pe care ne-o dorim să fie a noastră… să-i simţim frumuseţea, plăcerea.
Ne-am născut în colivie (metaforic vorbind). Suntem obişnuiţi în ea. Dar, din când în când, inima sălbatică vrea să simtă aerul libertăţii, vrea să bată alături de natura vie, acolo unde-i era odată locul.
Există un ciclu al lucrurilor omeneşti care, tot repetându-se, nu îngăduie să fie fericiţi aceiaşi oameni. Unii se simt prea bine în coliviile lor, alţii îşi doresc o evadare… şi până la urmă numărăm zile şi nopţi, bucurii şi tristeţi, zâmbete şi lacrimi, mii de gânduri, o viaţă şi câteva cuvinte.
Ne năştem proscrişi pentru un drum în viaţă, prinşi în jocul ei, încercând să împletim destinul cu propriile mâini.
Ne regăsim într-o copilărie frumoasă, forţată puţin să zâmbească, împovărată, dar cu o ambiţie nebunească de a trece peste tot şi toate… de a privi totul ca pe un joc în care lăsăm urme de înţelepciune, fragedă, fără ca să ne dăm seama.
Ajungem la vârsta în care zâmbind aproape dispreţuitor, observăm că nu toate se făuresc după placul nostru, şi toate se înnoadă iar şi iar.
Ne scriem jurnale, udate uneori de lacrimi, sau lipite de rujul buzelor noastre… Făurim în noi speranţe, visuri, gânduri, care ne fac să trecem peste toate parcă mai uşor. Dar, de fapt, tot pe loc ne regăsim, în aceeaşi colivie rece…
Strălucire în ochi, iubirea ne-arată că-i misterioasă de a ne făuri ţesătura. Mai frumoasă ca niciodată a fost să împletim în doi acelaşi destin.
Trec anii, când ajungem să ne dăm seama că e nevoie să o luăm de la capăt, cu o mai mare ardoare, cu puţin mai multă înţelepciune…
Apoi vom ajunge să trăim asemenea unor frunze care simt răcoarea zilelor de toamnă. Nu vom avea nici putere să sperăm măcar puţin la zilele însorite de vară, la prospeţimea ierbii de primăvară. Gândul ne va fi la albeaţa ţesăturii noastre, în care vom fi îmbrăcaţi. Ne vor troieni anii, găsindu-ne încă prinşi în dorinţa evadării…
Vom sta pe loc şi ne va plăcea să credem că am atins limitele cele mai nebănuite…
Cu ochii spre cer vom aştepta evadarea… Această dorinţă ne va urmări şi atunci când firul se va termina…
Coautor: Mariana Toporeţ
