Îl aud pe tata cum mă cheamă în casă de teama calului răzvrătit,
cînd frica aleargă la trap în mine de cîteva săptămîni
de parcă cineva ar dezlega pînza de la ochiul drept al calului într-o coridă din Spania.

La fiecare zece paşi îmi întorc privirea să văd cine-i în spatele meu
şi ce se aude,
dar nu pot să-mi explic cum oare niciodată
nu e nimeni şi nu se aude nimic.

Îmi amintesc de colecţia poveşti nemuritoare citite în copilărie
şi Sfînta Duminică: „Să-ţi vezi de drum şi să nu priveşti înapoi!”
Poate că trăiesc o irealitate personală.
Un ecou vechi bîntuie întunericul de-afară
cînd aerul cast îmi aminteşte de toată fiinţa ta
şi primul sărut cînd m-ai întrebat de-ţi dau voie.
Într-a cincea îmi ziceam că dacă te săruţi rămîi însărcinată.
Fricile astea diferă.

Îmi dau seama că teama a început să-mi intre în firesc prea repede,
că trăiesc nu din plăcere. Am în mine frica eşecului.

Dacă pe-o clipă, însă, aş simţi inima unei închisori pline cu deţinuţi,
i-aş privi pe ei şi pe alţii bolnavi de cancer,
frica mea ar fi o ruşine
s-o am.