Célinian din născare (bineînțeles, fără să fi fost conștient de asta), mi-ar fi drag să mă prezint și eu în la plus petite salle du théâtre du Lucernaire à Paris, unde „se joacă” Céline: cadru intim, apropiere maximă, or L.F.C. e un autor de care m-aș fi apropiat cu drag (unul dintre puținii), reparatoriu, din solidaritate, în carne și oase; murmurele, ticurile verbale, ezitările actorului fac parte din joc, din adevăr.

Mă gândeam că, prigonindu-l de-așa natură pe L.F.C, francezii s-au situat într-un flagrant ratat, o tentativă struțească de-a se autoabsolvi în masă - arzând pe rug țapul ispășitor - de preacurvirea lor solară cu naziștii pe toată durata războiului. Curvăsăria ipocrită (sau neutralitatea binevoitoare?) a unui popor - dar asta sună deja a plenoasm, când vorbim de francezi!

Să plătească, adică, unii ca el pentru toți cei care au trădat, dar și pentru lașitatea Franței față cu invazia germană din 1941, pentru rușinoasa ușurință a capitulării.

„De la Călătorie (la capătul nopții, n.m.) mi se trage tot răul... mie cei mai răi dușmănoși înverșunați mi-au venit din Călătorie... Nimeni nu mi-a iertat Călătoria... de când cu Călătoria m-am aranjat.” (De la un castel la altul)
Între timp, francii și-au mai venit în fire și iată-i „recuperând”. Un articol ce trebuie absorbit imediat: Louis-Ferdinand Céline est à Paris. Pentru a sesiza ce pierdem, stând aici și, de exemplu, despicând-o pe inspida H.M. în paișpe.