cînd aveam vreo 10 ani aveam impresia că s mare deja şi eram oarecum tare sigură pe forţele mele. Nu înţelegeam numai de ce mama tot mă învăţa ce şi cum să fac - eu doar eram deja mare!Pe la 15 -îmi părea că este momentul potrivit să merg să fac liceu cît mai departe de casă.. de parcă îmi era frică că nu voi reuşi să părăsesc casa. Dorinţa asta de a demonstra că poţi să obţii ceva, să te descurci fără suport.. deci să te manifeşti ca om matur deja. Vă zik acuma- prea timpurie tendinţă. Îmi părea atunci că deja le ştiu pe toate şi-s mare.. ce mai vorbă
Nu puteam deloc să înţeleg de ce, vorbind despre cineva care avea 32, mama zicea că îi "tînăr".. cum naiba la 32 tînăr? Tînără eram eu.. cel de 32 deja era cam bătrîn...
Pe la 18 .. hm pe la 18 - cei de peste 20 îmi păreau prea mari deja, da cei de pînă la 18 - nişte copii.
Cîn am trecut de 20.. a cam început să se şteargă din delimitarea asta imaginară.. Şi am început să înţeleg de ce cel de 32 era tînăr...
Cîn aveam vreo 25 îmi părea kă-s cam copil... mai copil decît mă simţeam prin a 9-a. Cu cît mai aproape ajung de 30, cu atît mai copil parcă aş vrea unoeri să rămîn. paradoxal. fugeam spre asta - acuma fug de la :D
şi, să vorbesc serios, cu cît mai mult se şterge delimitarea de vîrste, cu atîta mai clar văd că omu are atîta pe cît se simte
şi nu exclud posibilitatea ca o copilă de 16 să fie mai matură ca mine.
cum zice un prieten: Experienţa şi trăirile îl fac pe om. nu anii
sursa imagine
Pe la
