„Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului… Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români! Aşa trebuie să facem şi noi! … Trebuie să ştim că suntem români… Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi…”. (Alexei Mateevici)
Nu ştiu dacă mai există în lume vreun popor la fel de blestemat ca şi noi, românii, care să fie nevoit să-şi apere şi să-şi revindice în faţa comunităţii internaţionale dreptul la propriul pămînt, la propria istorie, la propria limbă.
Începând cu 1812, începea drama românilor dintre Prut şi Nistru. În încercarea de deznaţionalizare a acestora, Imperiul Ţarist căuta să şteargă pur şi simplu istoria moldovenească (sentimentul românităţii nu apăruse încă aici) a Basarabiei.
După fireasca unire din 1918 care a durat numai 22 de ani, Basarabia a cunscut anii de groază ai stalinismului. Acesta a încercat crearea unui nou popor… moldovenesc (diferit de cel român) şi a unei noi limbi “limba moldovenească”, bineînţeles diferită de cea româna. Strategia prevedea includerea în vocabular a unor creaţii artificiale şi excluderea neologismelor de origine neolatină, transformând astfel vorbitorii în persoane care să nu se poată exprima fluent şi coerent în limba lor maternă. Consecinţele acestei politici lingvistice şi scoaterea din uz a limbii au condus, la lipsa limbajelor de specialitate, a terminologiilor în toate domeniile şi la substituirea acestora prin termeni ruseşti.
Chiar şi asa, în aceste negre vremi de cumplită restişte limba materna ne-a fost prevăzută şi scut în apărarea fiinţei noastre naţionale. Atunci cînd a fost izgonită din şcoli, din biserică, din administraţie, din viaţa de toate zilele, noi am vorbit-o pe ascuns acasă, la masă, la leagăn şi la icoană. Iar atunci cînd ni s-a pus căluşul la gură ori cînd ni s-a băgat pe gît o altă limbă, şi atunci am tăcut în limba noastră…
În 1989, odată ieşit de sub cizma sovietică, în loc să devină o preocupare asiduă pentru noii lideri politici, statutul limbii române începe să fie subminat chiar de către stat. Deşi Academia de Ştiinţe, a confirmat denumirea ei corectă, guvernanţii comunişti veniţi la putere au căutat să impună – prin campanii de combatere a adevărului, prin susţinerea moldovenismului primitiv, cultivat atât de impostori ca Stati, cât şi de personalităţi precum Ion Druţă – noţiunile staliniste”.
Chiar şi în zilele noastre există în Constituţia Republicii Moldova, ruşinosul articol 13: “Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească”
Va reuşi oare actuala guvernare să înlăture nedreptatea pe care o suportă şi astăzi limba română în Republica Moldova ?
La mulţi ani limba română !!!
Coautor: Mariana Toporeţ
