Eu-s fire tare emotivă. Nu pur şi simplu emotivă, dar cînd privesc un film romantic, îmi cade cîte-o lacrimă ruşinată pe obraz în timpul unui sărut pasional. De-atîta că lumea se iubeşte, de-atîta că dragostea va salva lumea, de-atîta că „uite ce-s frumoşi!” şi aşa mai departe.
În cazul unor filme mai serioase, drame, eu pot plînge şi în hohote. Sau pur şi simplu să-mi curgă lacrimi şiroaie. Da dacă-i de iubire filmul + dramă – gata! Se duce acoperişul ca racheta! Cum a fost de exemplu „The painted veil”, pe care l-am privit de vreo 8 ori, şi de fiecare dată plîngeam, sau „Barber of Siberia”, la care plîngeam în hohote cînd arătau scena unde pe Andrei îl petrec camarazii lui pe peron şi cîntă „Furaaajka milaya moyaaaaaaa”.
De la un timp m-am făcut nesimţită. Eu deam nu plîng în timpul filmelor, şi nu mă ating nicicum momentele pasionale. Tocmai am privit un film despre dragoste, pură, frumoasă, adolescentină, ei se pupau da eu mai nu scuipam pe monitor.
Shota ne to, cum zice mămica... Shota ne to...
Am planificat să mă uit la Dragoste în timpul holerei. Poate mă apucă jălea şi trag un bocet. Nu de alta, da-i duc lipsa deja!
