Speriată, te căutam cu ochii, dar nu erai acolo... Deja demult nu mai erai... Și am înțeles totul... Am ridicat privirea spre ceruri... Speram că ploaia îmi va ascunde lacrimile... Dar nu era să fie... Și toată durerea mea s-a vărsat într-un singur gând: oare n-ai putut să dispari într-o zi mai ploioasă?
Ca să-mi fac drum din mulțimea care era cât pe cât să mă înghite, trebuia să găsesc ceva ce mă lega de lumea în care am crezut până acum... Ar ajuta orice: niște amintiri frumoase, niște sentimente conservate în suflet, niște vise, fie chiar și cele mai nebune... Dar nu îmi vinea nimic... M-ai lăsat vis-a-vis cu adevărul, pe care nu aveam dreptul moral să-l dezvălui nimănui... Erai convins că umerii mei sunt suficient de puternici pentru aceasta... Iar acum adevărul mi-a umplut tot pieptul și nu mă lasa să respir...
În schimb era adevărul meu, ceea ce deja nu-mi mai puteai lua... Și am decis să pornesc de aici... Și am pășit, folosind adevărul ca un sprijin... Am decis să fiu bine... Chiar dacă alta... Chiar dacă fără tine...
