Nu mai spui nimic, dar totuşi seara se lasă, iar povestea acum prinde un contur. Uite cum soarele visează, uite cum atingerea violetă a vîntului poartă nu departe în zare amintirile obosite de zbor.
Păşeam ultimele scări a înălţimilor… chiar dacă nu mai eram cu zîmbetul pe faţă… chiar dacă amintirile se prefăceau în lacrimi reci, toate mi se păreau normale. Singură nu înţeleg de ce… Poate fără ele nu aş fi putut cunoaşte ce înseamnă o nouă treaptă a vieţii. Toate în ceaţă erau: simţiri, visări neîmplinite, aşteptări, trăiri, nelinişti, lacrimi, zîmbete, orizont… da unica şansă de a găsi calea era lumina din faţă…
Ascultam vocea ta… nimic, doar fiori! Un amalgam de sunete asurzeau timpanele. Acum orice melodie ascultată, mai scurtă îmi pare, orice clipă trăită este dilatată, iar notele rămîn a fi apăsate de amintiri doar, în tonalitate minoră.
Pas domol, masurat, fără a lasa urmă, deoarece stropii de ploaie spală tot … poate şi ceea ce n-aş vrea să spele… dar crede-mă, e mult mai bine aşa! Iar dacă ploaia s-ar opri, şi din cer n-ar să mai cadă lacrimi, va fi dureros să priveşti urma lăsată.
Vom răvăşi odată amintiri rămase undeva ascunse tainic, ele ne vor fi zîmbetul aşteptat, atingerea visată sau lacrima alunecată…
