Afară plouă liniștit, cu stropi mărunți și deși… Parcă e toamnă, iar ploaia ce a tot îmbucurat solul și a mai răcorit orașul, pare a fi una ciobănească… Paradoxal, nu?
De când mă țin minte mă tot întrebam de ce plouă? Ce stă la baza acestui fenomen? Să fie oare chiar existența creației divine? Sau e doar un simplu fenomen al naturii? Nu știu… Dar de fiecare dată am impresii diferite, poate că și coincidența își joacă rolul!
Îmi place ploaia. Îmi place atingerea acesteia pe timp de vară. Nimic nu se compară cu o ploiță de vară, când mergi liberă pe stradă cu sandalele în mână, și toți din jurul tău fug și încearcă să se ascundă de picăturile ei. Dar tu mergi… și pășești pe ritmul muzicii ce o emite. E cea mai nobilă senzație, pentru că doar în așa momente te poți simți un întreg cu Mama-Natura!
Straniu e și faptul că deși sunt un semn de foc, oricum nu mă tem de apă, ba din contra, mă simt ca o rățușcă în mediul său.
