vă întrebaţi vreodată de ce avem nevoie de filme în 3D, cinematografe 5D, indicaţii maxime pe speedometer, petreceri cît mai "active", călătorii în tări cît mai exotice, băuturi cît mai sofisticate... şi multe altele, toate cu determinativul "cît mai"...şi, dacă încerc să găsesc un răspuns, atunci ajung aici:
noi (noi înseamnă noi) am devenit un fel de avatari ai noştri în lumea reală...
adică... iată-mă eu, aici, cu trup cu tot...da sufletu n altă parte... într-un tub... dorm de fapt... da pentru mine trăieşte creatura ceea care îmi seamănă leit.. şi care mă reprezintă.. şi care nu are nici un simţ..
da eu, acolo undeva sunt aşa dornică de viaţă... numai că nu pot să ies
şi în rarele evadări, vreau tot la maxim... să merg undeva la capătul pămîntului.. să văd oceanul... să mă rupă vîntu de la pămînt... să merg la roşu cu vreo 200km/h
şi dacă mă răstorn ... fie.. kontează să simt ceva
măkar ceva
nu de alta... da nu ştiu cîn mai reuşesc să ies.. din mine
şi cît am ieşit să reuşesc să fac tot...
sursa imagine
