„De cum intrau pe poarta penetenciarelor, deținuții nu mai aveau nume, fiecăruia i se dădea în locul acestuia un număr, ca la vite. (…) Le era interzis să se adreseze unul altuia pe nume, urmând să spună doar numărul celui solicitate.

-M1-315, dă-mi târnăcopul acela!

-Ia-l, N2-810!

Cine încălca această lege era pedepsit cu zile de carceră”.

Nu mai erau oameni, ci niște numere… Simple numere… Nume și destine de oameni prefăcute în numere cu iz sovietic… Despre asta ne vorbește cartea “Tema pentru acasă” a lui Nicolae Dabija (Princeps Edit, Iași, 2009). O carte despre drama deportaților basarabeni și despre credința în Dumnezeu care i-a ajutat să o depășească. Tragedia acelor oameni nevinovați, umiliți de regimul comunist și a căror destine au fost făcute una cu pământul pentru simplul fapt că erau sau gândeau altfel. Așa s-a întâmplat și cu eroii lui Nicolae Dabija. El – Mihai Ulmu – profesor, și ea – Maria Răzeșu – elevă. Asta până la venirea sovieticilor în 1940. Până în clipa în care ostași sovietici, cu bonacii grei, au intrat, în timpul lecției de limba română, când vorbeau despre Eminescu, peste elevii care aruncaseră portretul “tatălui nostru” I. Stalin după catedră. Iar de aici a început totul.

Profesorul, împreună „cu acești țânci”, au ajuns să răspundă în fața tribunalului clasei muncitoare. “În numele Puterii Sovietice și al Guvernului URSS, ești arestat ca dușman al poporului” – atât i s-a mai spus profesorului Ulmu, cel care a avut “impertinența” să ia asupra sa vina de a arunca portretul “tatălui nostru” I. Stalin după catedră. Înainte de încheierea acelei lecții, de viață și de școală, profesorul lasă elevilor săi o temă pentru acasă: „…A fi om în viață e o artă sau un destin?” Răspunsul avea să îl afle după 13 ani de închisoare, chin, înjosire, calvar și pierderea celor dragi în Siberia de gheață, la Zarianca, în “Lagărul Morții”.

M1-315 a fost numărul lui Mihai Ulmu, numit de rând cu preoți, artiști, scriitori, filosofi, savani sau oameni de știință drept “criminal și borfaș” de mai marele închisorii – Kudreavțev. Un incult fioros, cum scrie Nicolae Dabija – “un lup uman” pentru care Lenin, cel care a acordat o șansă acestor „derbedei”, era cel mai omenos dintre oameni”.

Să stai în una dintre „cele mai umane pușcării din lume”, cum o considera sluga lui Stalin – Kudreavțev, nu era simplu… Nu mai lăsai târnăcopul, lopata și hârlețul din mână… Dar asta era nimic în comparație cu crimele și tratamentele inumane aplicate deporaților deținuți la Zarianca. Într-un fel, “fiecare cu meseria lui – voi cu mâna pe roabe și răngi, noi – cu mâna pe trăgaci!” – după cum amenința Kudreavțev, personaj reprezentativ pentru călăii sovietici ai acelui timp. Unul dintre cei care consideră că “Ușa raiului va fi deschisă cu vârful baionetei pentru clasa muncitoare și conducătorii ei, iar raiul va fi ca un colhoz mare”. Era călăul perfect. Pe asemenea figuri miza conducerea stalinistă din URSS, care susținea că nu avea nevoie de intelectuali pentru că sunt „o clasă care parazitează consumând bunurile produse de alții”…

Părea că Mihai Ulmu se împăcase cu soarta lui. “Învățase să țină roaba în așa fel, încât să-l ducă ea pe el”, să se trezească dimineața cu aceeași bătaie de toacă etc. etc. Totul până ce la Zarianca venise ea, Maria, fosta lui elevă și viitoarea lui soție. Cea care străbătuse mări și țări ca să ajungă la el pentru ca să-i întoarcă o datorie mai veche – o carte de poezii scrisă de M. Eminescu. Și să-i mai spună ceva – cât de mult îl iubește. Să îi mărturisească dragostea care a ajutat-o să treacă peste toate. Și tot ea l-a ajutat să evadeze… De aici și constatarea lui Constantin Noica, invocată de romancier: “1 plus 1 fac 2. Dar 2 nu mai este 1 plus 1”…

Au fost prinși. A urmat o a doua tentativă de evadare. Și au fost prinși din nou. Pentru nesupunere și evadare Mihai Ulmu a acumulat în total vreo două sute patruzeci și ceva de ani de închisoare… Dar iubirea, “acest sentiment meschin, care trebuie stârpit ca pe o piatră rară”, cum afirmau slugile lui Stalin, i-a ajutat pe Mihai și Maria să reziste. Amenințări precum: “În clipa în care l-am desființat pe Dumnezeu, noi am desființat și dragostea, această prejudecată burgheză”, nu i-a oprit, iar rostul dragostei lor a fost Mircea. Copilul care după doi ani i-a fost smuls Mariei de la piept și dus la orfelinat. A mușcat, a plâns, a țipat și a blestemat, dar… tot degeaba. Copilul a fost dus la Colonia Creșă Nr. 3, situată la o distanță de circa zece kilometri de Zarianka-6, locul unde se afla ea. Trei membri ai aceleiași familii, despărțiți toți trei… Părea că acesta trebuie să fie capătul acestui chin interminabil, dar nu… Victimile comunismului nu puteau scăpa atât de ușor.

La Zarianca nu puteai nici să mori când doreai tu, ci când doreau călăii lui Stalin. Așa s-a întâmplat și cu Maria. Plecată, pe ascuns, să-și salveze copilul răspus de tifos și pe moarte, ea este împușcată de un soldat. După asta, lumea lui Mihai Ulmu se prăbușește. Îi rămâne doar credința și speranța.

Relația lui Nicolae Dabija cu Dumnezeu este una puternică, iar asta se desprinde clar din paginile cărții. Autorul știe convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditații pe marginea acestui subiect – credința în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile și unele care dau romanului „Tema pentru acasă” o semnificație spirituală unică. Exemplul preotului din închisoare are o conotație puternică și exemplară. La fel și momentul în care deținuții refuză să lucreze în ziua de Paști. Loviturile cu bocancii și cu patul armelor nu i-a împiedicat niciodată să „evadeze” însă în rugăciune. Aceasta a fost prima biruință a lor în fața temnicerilor. Dumnezeu era cu ei… Până la urmă, tot El le-a adus eliberarea mult așteptată de pe 5 martie 1953.

Revenirea acasă, la Poiana, a lui Mihai Ulmu, de mână cu băiatul său, găsit ca prin minune la orfelinat, este una care te faci să verși o lacrimă în finalul cărții. Reîntâlnirea profesorului cu foștii săi elevi, acum oameni în toată firea, și lecția cu tema pentru acasă, reluată după 13 ani, are o incredibilă încărcătură emoțională. Iar finalul cărții – “precum în cer așa și pre pământ” -, duce cu gândul la credința și stabilitatea unui popor prins între o permanentă presiune istorică și forța supremă a lui Dumnezeu care nu l-a uitat niciodată și i-a dat tărie să reziste…

Acum, după 70 de ani de la ocuparea Basarabiei de către URSS, cartea lui Nicolae Dabija este un memento!

Dumnezeu să ne îndrume și să ne aibă în paza sa! Și să ne ajute să ne facem și noi „temele pentru acasă”, odată și odată!