deci ce-i cu autoaprecierea?dacă pornesc aici să descos definiţia, ajung la acelaşi lucru de parcă nici n-aş fi citit-o :)e vorba evident de atitudinea ta/mea faţă de tine/mine.şi dacă tot îi vorba despre cum mă apreciez eu-atunci presupun că totul depinde de cum mă văd eu... dar nu...
cre k ştiţi faza cu: zi omului o lună că el îi negru şi nu alb şi el va incepe să creadă asta, şi va crede în continuare k aşa esteastfel...automat definiţia pierde din valoarea ei şi deduc că autoaprecierea mea va depinde inevitabil şi în cel mai direct mod de aprecierea celor din jur. În special a celor pe care îi investim cu valoare emoţională.
cazuri din acestea s clasice deja. oricine întotdeuna va crede despre sine, ceea ce cred despre el/ea apropiaţii săi (da şi cei străini inclusiv)de regulă, în dependenţă de aceştia (de atitudinea lor) aprecierea de sine sau scade, sau creşte (kiar dacă nu vrem să recunoaştem acest fapt)Acest lucru explică, spre exemplu, un flirt uşor pe care şi-l permite uneori fiecare (aişi jă îi interes sportiv matinkî, s vezi dacă mai poţi,dacă mai valorezi şeva :D),sau de exemplu frica de a dezamăgi pe cineva- nu contează cine (de regulă pe cei aporpiaţi îi putem dezamăgi mai uşor şi cu impact mai mic- probabil- ei j deja ne cunosc valoarea.. ş nu tindem să-i impresionăm; da iaka pe străini ne temem- că vrem să le lăsăm impresia cea mai bună şi deci să ne aprecieze (tipa)corect şi adecvat
şi aici paradoxu cel mai mare... dacă aprecierea mea de sine este înaltă - cei din jur simt asta oarecum şi mă apreciază mai mult şi ei... pe cînd autoaprecierea mea ... depinde de ce cred ei
aşa k... iubiţi-vă şi apreciaţi-vă (fetelor!) ca să fiţi iubite şi apreciate!!!
p.s. se referă şi la sexu puternic ;)
sursa imagine
