Halucinată… în reflecţia luminilor din jur, caut ieşire… dar nu găsesc. Nu văd altceva decît ce e în afara “globului de cristal”. Alunec pe o frunză… parcă m-aş strivi de pămînt, de la o simplă atingere… stau nemişcată, aşteptînd clipa cînd va ieşi …soarele. Închid ochii… vreau sa visez mai departe, aşa cum făceam pînă acum… dar, răceala “globului” nu mă face să ma gîndesc decît la căldură, siguranţă, alinare, iubire, înţelegere… de care am mare nevoie acum!
Pe gene imi alunecă gîndul la tine, în tainica aşteptare mă adîncesc şi mai mult în mine…
M-aş rupe din această umiditate, de frică să nu fiu strivită de ceva… Dar parcă, tot mai bine e aici, singură, între oglinzi goale, privesc lumea din care nu fac parte acum. Poate e şi mai bine că ploua peste Terra… numai că nu mi-aş dori să ploua cu durere niciodată, pentru că uneori nu mai ştii ce îţi alunecă pe buze: lacrimi otrăvitoare sau stropii de ploaie.
Rămîn aici, în această răceala numai cu gîndul că îţi voi înlocui cîndva lacrima…
