TRAGEDIE ÎN 7 ACTE
CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 295 p. chr. (n) pe vremea protoaugustului Caius Aurelius Diocletianus (284-304) doi tineri miri creştini, Timotei şi Mavra, din Tebaida Egiptului sunt arestaţi şi duşi înaintea procuratorului Arianus care-i condamnă la moarte prin crucificare. Sunt răstigniţi faţă în faţă îmbărbătându-se reciproc până când, după o lungă agonie îşi dau duhurile pe cruce. Tragedia Nicanor şi Secunda porneşte de la acest eveniment antic şi vrea să fie, păstrând evident proporţiile estetice (nu şi cele ontologice) o replică creştină la opera shakespeareană Romeo şi Julieta. Protagoniştii tragediei noastre nu mor unul pentru celălalt mânaţi de capriciile unui instinct erotic orb, ci acceptă amândoi moartea pentru Hristos, iubirea lor imaculată, cu nimic mai profundă, îmbrăcând formele mistice ale unui memoriabil ,,amor Dei”. În acest fel nunta cosmică ce se sfârşeşte cu moartea martirică a celor doi miri se transformă într-o veritabilă hristogamie. Conţinutul ideatic al polemicilor dintre creştini şi păgâni, frecvente în această tragedie, este inspirat, în parte din lucrările unor apologeţi creştini: Iustin Martirul şi Filosoful (Apologiile şi Dialogul cu iudeul Tryfon), Clement Alexandrinul (Protrepticul), Tertulian (Apologeticul), Minucius Felix (Octavius), Ciprian (Către Donatus), Origen (Contra lui Celsus), Teofil al Antiohiei (Trei cărţi către Autolic), Atenagora Atenianul (Solie în favoarea creştinilor), din actele martirice sau literatura hagiografică (Martyrologium Romanum, Biblioteca hagiographică latina şi Biblioteca hagiographica graeca). Având în vedere faptul că pentru perioada la care ne referim (sfârşitul sec. III d. Hr.) nu avem o rânduială bine definită a Sfintei Liturghii şi nici un ritual consacrat care să valideze căsătoria din punct de vedere creştin, în virtutea unei autonomii artistice, în actul al patrulea, ne-am permis să preluăm texte liturgice atestate fie înainte fie după această perioadă. Astfel pentru euharistie am folosit elemente din Didahia celor 12 apostoli, Apologia I a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit Romanul, Liturghia Clementină, şi din cele trei liturghii tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite numită şi a Sf. Grigorie Dialogul), iar pentru cununie din Codex Barberinus Graecus 336, Codex Coislinus 213 precum şi din actuala rânduială a tainei căsătoriei.
Replicile în limbile clasice (greacă şi latină) inserate în text precum şi traducerea lor în limba română, cu excepţia unor texte consacrate, citate biblice, formule liturgice, expresii, întrebări şi răspunsuri uzuale în dialogul martir-persecutor din cadrul proceselor, aparţin autorului.
VASILE CHIRA

P.S.
Autorul îşi exprimă dorinţa testamentară ca oricine va pune în scenă această tragedie să ţină seama de indicaţiile sale muzicale din folclorul maramureşean, din repertoriul clasic şi din muzica psaltică deoarece tonalităţile lor abisale i-au inspirat cele mai grave momente din piesă. Cu aceste excepţii, muzica şi decorul pot fi regândite în funcţie de sensibilitatea regi

Soţiei mele Malvina fără a cărei afecţiune n-aş fi scris această carte.

 PERSOANELE

NICANOR – mirele
SECUNDA – mireasa
DIOCLEŢIAN – împărat roman, protoaugust
GALERIU – împărat roman, caesar (ginerele lui
Diocleţian)
HIEROCLES – filosof neoplatonic, guvernatorul
Bitiniei
IANUARIUS – secretar imperial
TAGISA – sacrificatorul curţii
ARIANUS – procuratorul Tebaidei
CASANDRU – crainic
FELIX – preot creştin
ELPIDIFOR – diacon
CELESTIN – filosof creştin
HETULIUS – filosof roman
IRINA – mama mirelui
AQUILINIUS – tatăl mirelui
AGATIA – mama miresei
HRISANT – tatăl miresei
FAUSTINA – prietena miresei
NARCIS – prietenul mirelui
IUNIA – fecioară
CASIA – fecioară
MACRINUS – gladiator
SERAPION – soldat roman
Diacon şi diaconiţe, fecioare, fraţi şi surori creştini(e), soldaţi romani, păgâni de toate vârstele, vânzători de animale şi turnători de statui.
Faptele se petrec:
ACTUL I – la palatul imperial din Nicomidia
ACTUL II – în satul Penapion din Tebaida Egiptului
ACTUL III – la Roma
ACTUL IV – în satul Penapion din Tebaida Egiptului
ACTUL V – la reşedinţa provinciei Tebaida
ACTUL VI – la marginea unei cetăţi din Tebaida
ACTUL VII – pe întreg pământul

 

NICANOR ŞI SECUNDA

ACTUL I

Faptele se petrec la palatul imperial din Nicomidia (Orient).
Sala tronului. O masă din lemn de citrus cu picior de argint în formă de grifon, trei scaune cu braţe (sella imperatoria).
Pe masă un vas cu cerneală neagră (atramentum scriptorium), calamus, un toc cu pene de scris, volume de papirus, un codex de pergament, un vas cu burete de şters (spongea), un scalprum şi câteva cupe aurite.
Pe pereţi fresce înfăţişând scene de vânătoare. Duşumea cu mozaic de aur şi pietre preţioase. În fundul sălii Diocleţian şezând pe tron, cu coroana pe cap, îmbrăcat într-o togă purpurie de mătase împodobită cu aur.
În dreapta o statuie a lui Jupiter având în faţă un altar cu vase pentru jertfe. În stânga bustul lui Augustus. La intrare garda dispusă pe două rânduri.
La masă, pe cele trei scaune: Galerius îmbrăcat în togă purpurie, Hierocles purtând togă albă pe a cărei margine este cusută o panglică de purpură şi Ianuarius, secretarul imperial.

DIOCLEŢIAN: (îngândurat) Revolte după revolte în toate colţurile imperiului. Graniţele sunt în pericol. Trebuie să luptăm cu sarmaţii, cu goţii, cu perşii şi cu carpii. Poruncesc să se reducă efectivul militarilor din legiuni şi să se înmulţească unităţile. Vom concentra armata în principalele puncte ale imperiului şi vom aşeza trupe de intervenţie la graniţe.
Oare cu ce-am supărat pe zei ? Tocmai acum în plină reformă monetară…
GALERIU: Ştim cu toţii că ţi-ai încercat bărbăţia cu un mistreţ pe care l-ai răpus aşa cum ţi-a prezis druida din Galia, dar lupta ta cea mare trebuie să se dea cu adevăratul mistreţ: Aper Christianum.
Creştinii sunt vinovaţi de răscoalele din Răsărit. N-au incendiat ei de două ori palatul ? Imperiul întreg stă în primejdie. Tu însuţi ar trebui să te păzeşti de conjuraţia acestor criminali care şi-au făcut cuib în palatul imperial şi aşteaptă momentul să se răzbune.
DIOCLEŢIAN: (indignat) Vreau pace şi unitate nu discordie !
GALERIU: De când s-au ivit creştinii în imperiu a fugit zâmbetul de pe feţele romanilor. Războaie pretutindeni, boli, secete, lăcuste şi foamete.
DIOCLEŢIAN: Avem alte priorităţi, Galeriu.
GALERIU: Ce poate fi mai important decât înlăturarea creştinilor ?
DIOCLEŢIAN: Înlăturarea atacurilor de la graniţe, construirea de noi fortăreţe, reorganizarea provinciilor, refacerea sistemului fiscal şi alte asemenea lor.
GALERIU: Dacă vrei să redai Romei vechea strălucire, curăţă imperiul de creştini. Nu vezi că poporul părăseşte sanctuarele şi templele devin pustii?
HIEROCLES: Toată suflarea e recunoscătoare lui Jupiter, Junonei şi lui Mithra. Până şi elefanţii îşi pleacă dimineaţa genunchii şi se închină zeilor numai creştinii îi hulesc.
GALERIU: Ai luptat până acum cu înţelepciune pentru ordinea şi unitatea statului roman însă atâta vreme cât cetăţile sunt pline de creştini, atâta vreme cât zeii Romei sunt batjocoriţi, nu-ţi vei îndeplini visul. Creştinii se înmulţesc şi vor râvni la puterea Romei. Porunceşte să fie nimiciţi, răzbună zeii romani şi astfel vor înceta discordiile.
HIEROCLES: Nu cerem neapărat creştinilor să-şi părăsească Dumnezeul la care ţin atât de mult, ci pe lângă el să se închine şi zeilor noştri. Dacă nu se învoiesc să facă acest lucru sunt demni de cele mai crude pedepse.
GALERIU: Jupiter a dăruit împăraţilor Romei domnie fără de sfârşit iar creştinii propo-văduiesc cu neruşinare pieirea urbei eterne.
DIOCLEŢIAN: (se ridică şi se plimbă agitat prin faţa tronului) Crimen laesae majestatis!
GALERIU: (ridicându-se) Crimen laesae publicae Religionis!
HIEROCLES: Sfidează legile romane. Nu participă la serbări nu prăznuiesc ziua împăratului, nu-şi împodobesc uşile cu verdeaţă, nu se arată în amfiteatre.
GALERIU: Un împletitor de corturi din Tars şi nişte pescari din Galileea au purtat sămânţa creştină din Damasc până în Antiohia, de la Antiohia la Atena şi din Atena până în Efes şi Roma. Suntem oare noi mai neputincioşi decât ei ? Nu ! Cu puterea noastră şi cu ajutorul zeilor îi vom stârpi.
DIOCLEŢIAN: Autoritatea imperiului va dăinui prin întărirea religiei noastre tradiţionale, nu prin adoptarea unor credinţe noi precum creştinismul şi maniheismul.
HIEROCLES: Toate credinţele romane şi străine inclusiv cea creştină trebuie unite într-o singură religie, eliberată de mituri şi superstiţii. Cât despre creştini ei trebuie să se întoarcă la primele sale învăţături, căci ceea ce mărturisesc astăzi creştinii e diferit de ceea ce spunea Iisus din Nazaret. El nu se credea Dumnezeu ci un simplu învăţător şi era îngăduitor cu religiile altor popoare. Numai pescarii din Galileea au făcut din el Dumnezeu.
DIOCLEŢIAN: Chemaţi sacrificatorul !
IANUARIUS: (iese grăbit)
TAGISA: (salută bătându-se cu pumnul drept în umărul stâng în poziţie de drepţi, sărută marginea mantiei împăratului) La ordin maiestate !
DIOCLEŢIAN: Tagisa, adu animalul de jertfă şi cercetează-i cu atenţie măruntaiele să vedem ce ne pregăteşte viitorul !
TAGISA: (examinând măruntaiele) Nici un semn, stăpâne !
DIOCLEŢIAN: Sacrifică din nou !
TAGISA: Să-mi fie cu iertare Stăpâne, dar nici de această dată nu văd semne.
DIOCLEŢIAN: (indignat) Zeii noştri refuză să se arate în această jertfă căci se află în palat oameni neconsacraţi care-i împiedică prin ură.
GALERIU: Te-ai înşelat stăpâne crezând în cinstea creştinilor! I-ai lăsat să ocupe funcţii în stat! Se întind ca o pecingine. Egiptul geme de creştini; şi-au făcut biserici în Alexandria în Arsinoe în Pelusium şi Hermopolis. Numai în Antiohia sunt 30 de mii. Ciuma galileeană ţi-a invadat până şi familia. Împărăteasa Prisca e vrăjită de obiceiurile creştinilor, iar Valeria fiica ta şi soţia mea le iau apărarea.
DIOCLEŢIAN: Voi întreba zeii. Pregătiţi garda. Mă duc la oracolul lui Apollo din Milet (iese împreună cu Ianuarius şi Tagisa).
HIEROCLES: Împăratul trebuie doar să se învoiască. Apoi totul va curge de la sine.
GALERIU: Bine ai grăit Hierocles ! Este de ajuns ca Diocletianus să facă începutul. Încăpăţânarea şi obrăzniciile creştinilor îl vor înfuria până într-acolo încât va deveni mai crud decât Nero şi Deciu.
HIEROCLES: Protoaugustul Diocleţian e bolnav şi înaintat în zile, iar tu Galeriu în calitate de caezar şi ginere îi vei urma la tron.
GALERIU: Să te asculte zeii Hierocles ! Numai atunci va înceta nebunia galileenilor. Nu va rămâne picior de creştin pe tot întinsul imperiului. Călăii îşi vor toci săbiile de capetele lor, rugurile vor arde până în zori, lemnele pădurilor nu vor face faţă răstignirilor, apele Tibrului şi ale Nilului se vor înroşi şi Marea cea mare se va umplea cu sânge. Voi arunca creştinii în arenă. Voi aduce lei, leoparzi, tigri şi urşi. Poporul are nevoie de sânge, de pâine şi de circ.
DIOCLEŢIAN: (intrând în scenă cu Ianuarius) Voinţa zeilor este să pornim prigoană împotriva creştinilor. O vom face dar fără vărsare de sânge.
HIEROCLES: Nu se va ajunge la vărsare de sânge, stăpâne.
DIOCLEŢIAN: Mi-e teamă că lupta noastră va fi zadarnică. Creştinii s-au înmulţit. E greu să te împotriveşti vântului. A încercat şi Nero şi Domiţian şi Traian şi Marcus Aurelius şi Septimius Sever şi Deciu şi Valerian. Vărsarea de sânge n-a avut sorţi de izbândă.
GALERIU: Trebuie mai întâi ameninţaţi. S-au săturat de rug şi de cruce, vor trece în masă la religia romană.
DIOCLEŢIAN: (se adresează secretarului ezitând)
Scrie! Toţi cei care slujesc în armata romană sunt obligaţi să jertfească zeilor şi împăratului.
HIEROCLES: Trăiască protoaugustul Diocletianus, împăratul şi zeul nostru.
GALERIU: Să trăiască !
DIOCLEŢIAN: Interzicem creştinilor orice adunare. Bisericile să fie dărâmate iar cărţile arse în public. Episcopii, preoţii, diaconii, lectorii şi exorciştii creştini să fie arestaţi. Cei ce vor binevoi să se lepede de credinţa în Hristos să fie puşi în libertate iar cei îndărătnici să fie siliţi prin pedepse să jertfească zeilor.
GALERIU: Nomen christianorum deleto.
(Se aud sunete de flaut)
DIOCLEŢIAN: Fie voinţa zeilor ! Acum însă e vremea să mai uităm de necazuri. Săptămâna viitoare va avea loc consacrarea lui Florius ca preot al zeului Marte. Cu această ocazie vom da un banchet în cinstea preoţilor şi vestalelor. (Adresându-se secretarului) Aduceţi din Alexandria o corabie de grâu pentru pâine şi douăzeci butoaie de vin. Mergeţi la Roma şi scormoniţi „vivaria” . Aduceţi căprioare, cerbi, iepuri şi mistreţi. Pregătiţi 3000 de peşti şi 8000 de păsări, iar poporului să i se dea pâine şi carne din belşug. Ne vom desfăta împreună cu fericiţii zei. Noi vom gusta din rodul viţei iar ei vor bea ambrozie şi nectar. Vreau ugere de scroafe tinere, faguri de miere şi ficat de gâscă !
GALERIU: (entuziasmat)
Fructe de mare, sepii, arici şi stridii !
HIEROCLES: (râzând) Flautişti şi harpişti din Alexandria !
DIOCLEŢIAN: (bine dispus) Creieri de păun şi limbi de privighetoare !

CORTINA

 

ACTUL II

Faptele se petrec în satul Penapion din Tebaida Egiptului. Creştinii din această localitate se întâlnesc seara, în ascuns, la o cină (agapă) în casa preotului Felix. În mijlocul camerei o masă lungă cu bănci groase de lemn împrejur. Pe masă ulcioare de lut cu apă şi vin, fructe, sfeşnice cu lumânări, o cutie de chibrituri de sulf şi o cruce de lemn. Pe peretele din fund o frescă reprezentând un peşte, un miel, un porumbel, litera grecească tau (t) şi o ramură de măslin. În stânga pe o masă mai mică suluri de papirus de mărimi diferite şi două codex-uri de pergament. În dreapta două cufere vechi şi o amforă. Secunda îmbrăcată cu un veşmânt alb asemănător cu stola romană, încinsă peste mijloc cu o cingătoare purpurie, aranjează masa.

NICANOR: (intrând) Secunda!
SECUNDA: (cu un urcior în mână) Nicanor!
NICANOR: (sărutând-o pe frunte) Mi-a fost dor de tine ! Nu speram să vii atât de devreme !
SECUNDA: Mi-a trimis vorbă astăzi dimineaţă părintele Felix să-i dau o mână de ajutor. Tocmai am isprăvit cu pregătirea mesei. Dânsul a plecat să cheme văduvele la agapă.
NICANOR (luându-i mâna): Cât de bun e Dumnezeu! Când te zăresc, sufletul mi se umple de o bucurie sfântă. Chipul tău îmi dă putere să lupt împotriva răului şi să arăt oamenilor calea spre Hristos. Nu mai pot nici trăi nici muri fără tine. Mi-a înfrunzit inima pe tulpina fiinţei tale.
SECUNDA: (zâmbind) Părintele Felix va anunţa în adunarea din această seară ziua căsătoriei noastre.
NICANOR: Ştiu. Am stat de vorbă cu dânsul aseară până târziu.
SECUNDA: Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că existăm, că îngăduie şi binecuvintează taina iubirii noastre.
NICANOR: Vreau să ne iubim şi aici şi în cer !
SECUNDA: Ce bucurie să trăieşti şi să învii alături de soţul tău !
NICANOR: Alături de soţ şi de copii, iubita mea, căci atâta vreme cât nu-ţi strigă nimeni „tată” nu te poţi asemăna cu Dumnezeu.
SECUNDA: Adevăr grăieşti, iubitul meu ! Nici Maicii Domnului nu i te asemeni dacă ţi-e străină taina iubirii de fii!
NICANOR: Ard de nerăbdare să citim împreună, să postim, să-i ajutăm pe cei bolnavi…
SECUNDA: Vreau să facem din casa noastră o mică biserică din care să nu înceteze rugăciunea şi cântarea.
NICANOR: Omul singur cade mai lesne în ispită. Unde sânt doi şi omului îi este mai greu să păcătuiască dar şi satanei să ademenească pentru că există un al treilea.
SECUNDA: Poate că Hristos nu ne vrea singuri la judecată ci doreşte să ne înfăţişăm înaintea lui cu un martor.
NICANOR: Numai la şcoala căsătoriei înveţi să-i iubeşti pe ceilalţi. La rădăcina singurătăţii cresc buruienele răutăţii şi ale iubirii de sine. Mai lesne este oamenilor să se mântuiască îmbrăţişaţi.
SECUNDA: Întotdeauna avem doi martori, pe celălalt şi pe Hristos. Noi ne întindem braţele unul spre celălalt, dar el ne cuprinde pe amândoi, noi ne uităm unul în ochii celuilalt, dar el ne priveşte pe amândoi de sus, noi plângem dar lacrimile curg din ochii lui. Când buzele noastre se întâlnesc îl sărutăm amândoi pe Hristos.
NICANOR: (sărutând mâna Secundei) Amin !
SECUNDA: Spune-mi sincer Nicanor, nu-ţi vei pierde râvna pentru cele sfinte, pentru lectură, pentru scris dacă-ţi voi fi alături ?
NICANOR: Nicidecum draga mea ! Iubirea ta îmi dă forţă şi curaj. Astăzi la prânz am încheiat al doilea capitol din apologia mea, De consuetudinibus christianorum . Cu totul altfel alunecă pana când eşti iubit. Ştii Secunda, eu cred că marile idei se nasc din îmbrăţişări.
SECUNDA: (sărutându-i mâna lui Nicanor) Uneori mi-e frică pentru noi, Nicanor ! Romanii vânează pretutindeni pe creştini. Doamne, parcă toate rugurile ard în inima mea !
NICANOR: Atâta vreme cât trăim trebuie să oferim totul lui Dumnezeu. El ne-a dăruit pământul, cerul, fiinţa, sănătatea, iubirea. Până şi fiul său a coborât în timp să pătimească pe cruce. Nu mă voi ascunde ca un trădător Secunda, ci voi lupta pentru numele Lui până la moarte. Prin aceasta nu facem altceva decât să acceptăm de bunăvoie ceea ce până la urmă cu toţii vom fi siliţi să acceptăm.
FELIX: (intrând) Lăudat să fie Domnul ! Bine ai venit frate Nicanor !
NICANOR: (înclinându-se) Să-l lăudăm în veci ! Bine v-am găsit Părinte Felix !
FELIX: Ce atmosferă primitoare! Astăzi vom mânca bucate pregătite de Secunda! Nicanor să dai slavă lui Dumnezeu că ţi-a dăruit o astfel de femeie. Există puţine femei care să întruchipeze hărnicia Martei şi râvna spiri-tuală a Mariei. Una dintre ele este Secunda…
SECUNDA: (roşeşte lăsându-şi capul în jos)
FELIX: Se aud bătăi în uşă. Au sosit fraţii. Nicanor, scoate din cufere cărţile sfinte !
ELPIDIFOR: Lăudat să fie Domnul !
NICANOR: Să-l lăudăm în veci !
UN FRATE: Lăudat să fie Domnul !
FELIX: Să-l lăudăm în veci! Poftiţi fraţilor poftiţi ! Puneţi darurile jos şi aşezaţi-vă la masă !
NICANOR: (luând pâinea şi untdelemnul din mâinile unui tânăr) Mulţumim, Dumnezeu să te mântuiască !
FELIX: Să ne ridicăm fraţilor pentru rugăciune! Tatăl nostru,Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta , facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor.
TOŢI: Amin!
FELIX: Se cuvine să mulţumim Părintelui ceresc pentru bucuria de a fi din nou împreună mai ales acum când avem nevoie de rugăciune şi mângâiere. Se împlinesc fraţilor, cuvintele spuse de Domnul în Evanghelie: „Va veni timpul, când tot cel ce vă va ucide pe voi să i se pară că aduce închinare lui Dumnezeu” . Murim în cele mai crunte chinuri: ni se taie capetele, ni se leagă de gât pietre de moară şi ne aruncă în apă, ne strujesc trupurile cu gheare de fier, ne ard pe rug, ne întind pe cruci, ne aruncă în arenă pradă leilor şi câinilor, ne bat cuie în tălpi, ne îngroapă de vii, ne bat cu vine de bou, ne aruncă în cazane cu smoală fiartă, ne taie cu topoarele, ne despică trupurile cu caii, ne sfarmă oasele cu barosul, ne înfometează până la moarte, pe fecioarele noastre le silesc să se prostitueze, ne ucid cu pietre, ne răsucesc membrele, ne străpung trupurile cu fiare înroşite, morţii ne sunt dezgropaţi, cadavrele sunt ciopârţite şi înşirate prin pieţe. Viaţa, dragii mei, nu este nici o zi de doliu, nici o zi de petrecere, ci o zi de luptă ! Dacă Mântuitorul Hristos, ca om a avut parte de suferinţă şi noi trebuie să răbdăm gândindu-ne neîncetat la cuvintele Lui „În lume necazuri ve-ţi avea, dar îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea”.
NICANOR: Încotro te îndrepţi nu dai decât de spurcăciuni idoleşti. Dacă te îndrepţi spre senat sau spre curie întâlneşti jertfelnice cu tămâie şi vin, vrei să împrumuţi bani trebuie să semnezi chitanţe cu jurăminte către zei, te duci să cumperi de la târg dai peste statuete, intri în casele rudelor păgâne ţi se pun înainte mâncăruri pregătite cu sânge, saluţi pe cineva îţi răspunde pomenind numele zeilor. Singura noastră armă împotriva prigonitorilor este rugăciunea. Rugaţi-vă ziua şi noaptea, acasă şi pe câmp căci într-o zi Dumnezeu va lumina cugetele şi va înmuia inimile împăraţilor romani.
ELPIDIFOR: Părinte Felix, săptămâna trecută un diacon din Alexandria s-a autodenunţat procuratorului şi după două zile de schingiuiri a fost răstignit. Ce părere aveţi despre o astfel de faptă ?
FELIX: Nu este nevoie să ne aruncăm orbeşte în gura leului. Hristos ne cere să fim cumpătaţi. Nu este apostat cel ce nu se autodenunţă. Dimpotrivă trebuie să luptăm din umbră, să răspândim sămânţa creştină. Ce s-ar întâmpla dacă toţi am fi decapitaţi ? În scurt timp Biserica ar dispărea de pe faţa pământului. Apostaziază doar acela ce-şi neagă identitatea creştină în faţa persecutorilor. Înarmaţi-vă cu învăţăturile lui Hristos, mărturisiţi-L înaintea oamenilor, faceţi binele, iubiţi pe duşmani şi atunci când va voi Dumnezeu vă veţi învrednici de cununa nepieritoare a muceniciei.
NICANOR: Îngăduiţi-mi, să vă citesc câteva versete dintr-un psalm al împăratului şi proorocului David: ,,Cu tine pe vrăjmaşii noştri îi vom lovi şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră. Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui. Că ne-ai izbăvit pe noi de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat. Cu Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua şi numele Tău îl vom lăuda în veac. Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi şi nu vei ieşi cu oştirile noastre; Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de la duşmanii noştri şi cei ce ne urăsc pe noi ne-au jefuit. Datu-ne-ai pe noi ca oi de mâncare şi întru neamuri ne-ai risipit; Vândut-ai pe poporul tău fără de preţ şi nu l-ai preţuit când l-ai vândut. Pusune-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi râs celor dimprejurul nostru; Pusune-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare. Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit, de către glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte, de către faţa vrăjmaşului şi prigonitorului. Acestea toate au venit peste noi şi nu Te-am uitat şi n-am călcat legământul Tău, şi nu s-a dat înapoi inima noastră; Iar paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta, că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit umbra morţii. De am fi uitat numele Dumnezeului nostru şi am fi întins mâinile noastre spre Dumnezeu străin, oare Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii. Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne ? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit. Pentru ce întorci faţa Ta ? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul nostru? Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru. Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău.” Ps. 43, 7-28. Dumnezeu să ne dea sănătate şi putere să răbdăm până la sfârşit. Rugăm acum diaconii şi diaconiţele să aducă bucatele. În timpul mesei anagnostul Nicanor ne va citi câteva fragmente din martiriul Sfântului Policarp Episcopul Smirnei care a pătimit pentru Hristos în luna februarie cu şapte zile înainte de calendele lui martie; anul 155 post christum natum pe vremea împăratului roman Antoninus Pius. Sfântul Policarp l-a cunoscut la Efes pe Sfântul Ioan Evanghelistul dar şi pe alţi creştini care l-au văzut cu ochii lor pe Domnul Hristos.
NICANOR: Lectura acestor fapte se va face mai întâi în dialectul grec koine însă dacă există fraţi care nu înţeleg această limbă îl vom citi şi în alte idiomuri.
(Diaconii şi diaconiţele aduc tăvi cu peşte sărat şi pâine).
FELIX: (făcând semn celor de faţă să se ridice în picioare) Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, binecuvintează mâncarea, băutura şi pe robii tăi adunaţi în numele Tău, că sfânt eşti totdeauna acum şi în vecii vecilor. Amin !
TOŢI:Amin !
FELIX: Să aveţi poftă bună !
TOŢI: Mulţumim.
NICANOR: (citeşte martiriul Sfântului Policarp).
Tw:/ de; Polukavrpw/ eijV to; stavdion fwnh; ejx oujranou: ejgevneto` [Iscue, Poluvkarpe, kai; ajndrivzou. Kai; to;n me;n eijpovnta oujdeivV eiden, th;n de; fwnh;n tw:n hJmetevrwn oiJ parovnteV h[kousan. Kai; loipo;n prosacqevntoV aujtou, QovruboV hn mevgaV ajkousavntwn, o{ti PoluvkarpoV suneivlhtai. jEgkeimevnou de; tou: ajnqupavtou kai; levgontoV` [Omoson, kai; ajpoluvw se, loidovohson to;n Cristo[n, e[fh oJ PoluvkarpoV˙ Ogdohvkonta kai; e{x e[th douleuvw aujtw:/, kai; aujde;n me; hjdivkhsen˙ kai; pw:V duvnamai blasfhuh:sai to;n basileva mou to;n swvsantav me ;
JO de; ajnquvpatoV eipen` Qhriva e[cw, touvtoiV se parabalw:, eja;n mh; metanohvsh/V››. JO de; ei|pen˙ kavlei, «ajmetavqetoV ga;r hJ ajpo; tw:n kreittovnwn ejpi; ta; ceivrw metavnoia˙ kalo;n de; metativqesqai ajpo; tw:n calepw:n ejpi; ta; divkaia. JO de; pavlin pro;V aujtovn˙ «Puriv se poihvsw dapanhqh:nai, eij tw:n qhrivwn katafronei:V, ejavn uh; metanohvsh/V». JO de; PoluvkarpoV eipen` «Pu:r ajpeilei:V to; pro;V w{ran kaiovmenon kai; met= ojlivgon sbennuvmenon` ajgnoei:V ga;r to; th:V mellouvshV krivsewV kai; aijwnivou kolavsewV toi:V ajsebevsi throuvmenon pu:r ajlla; tiv braduvneiV ; fevre, o{ bouvlei» EujqevwV oun aujtw:/ perietivqeto ta; pro;V th;n pura;n hJrmosmena o[rgana. Mellovntwn de; oujtw:n kai; proshlou:n, eipen` [Afetev me au{twV` oJ ga;r dou;V uJpomei:nai to; pu:r, dwvsei kai; cwri;V th:V uJmetevraV ejk tw:n h{lwn ajsfaleivaV a[sfaleivaV a[skulton ejpimei:nai th:/ pura:/.
OiJ de; ouj kaqhvlwsan mevn, prosevdhsan de; aujtovn. +O o{e; ojpivsw ta;V kei:raV poihvsaV, kai; prosdeqeivV, w{sper krio;V ejpivshmoV ejk melavlou poimnivou eijV prosforavn, oJlokauvtwma dekto;n tw:/ Qew:/ hJtoimasmevnon, ajnablevyaV eijV to;n oujrano;n eipen` Kuvrie oJ Qeo;V oJ pantokravtwr, oJ tou: ajgaphtou: kai; eujloghtou: paidovV sou =Ihsou: Cristou: Pathvr, di= ou| th;n peri; sou: ejpivgnwsin eijlhvfamen, oJ Qeo;V ajggevlwn kai; dunavmewn, kai; pavseV th:V ktivsewV pantovV te tou: gevnouV tw;n dikaivwn, oi{ zw:sin ejnwvpiovn sou` Eujlogw: se, o{ti hjxivwsavV me th:V hJmevraV kai; w{raV tauvthV tou: labei:n me mevroV ejn ajriqmw:/ tw:n mar tuvrwn ejn tw:/ pothrivw/ tou: Cristou: sou eijV ajnavstasin zwh:V aijwnivou yuch:V te kai; swvmatoV ajfaqarsiva/ PneuvmatoV +Agivou` ejn oi|V prosdecqeivhn ejnwvpiovnsou shvmeron ejn qusiva/ pivoni kai; prosdekth:/, kaqw;V prohtoivmasaV kai; proefanevrwsaV kai; ejplhvrwsaV, oJ ajyeudh;V kai; ajlhqino;V QeovV.
Dia; tou:to kai; peri; pavntwn se; eujlogw:, se; doxavzw dia; tou: aijwnivou kai; ejpouranivou ajrcierevwV =Ihsou: Cristou:, ajgaphtou: sou paidovV, di= ou| soi; su;n aujtw:/ kai; Pneuvmati +Agivw/ hJ dovxa kai; nu:n kai; eiJV tou;V mevllontaV aijw:naV, ajmhvn.
=AnapevmyantoV de; aujtou: to; ajme;n kai; plhrwvsantoV th;n eujchvn, oiJ tou: puro;V a[nqrwpoi ejxh:yan to; pu:r.
(Intrând Policarp în arenă glas din cer s-a făcut: „Fii tare şi curajos Policarp!” Şi pe cel care vorbea nimeni nu l-a văzut, însă cei care erau de faţă dintre ai noştri au auzit glasul. Şi fiind el, de acum adus, s-a făcut mare tumult auzind ei că Policarp a fost prins. Pe când însă proconsulul insista şi-i spunea: „Jură şi te voi elibera, blestemă-l pe Hristos!” Policarp a răspuns: „De optzeci şi şase de ani îi slujesc şi nu m-a nedreptăţit cu nimic. Cum aş putea să blestem pe Împăratul meu Cel care m-a mântuit?” Iar proconsulul a zis: „Am fiare sălbatice şi dacă nu te vei căi te voi arunca lor”. Iar el a zis „Cheamă fiarele, căci pentru noi întoarcerea gândului de la mai bine la mai rău rămâne neschimbată. Este bine, dimpotrivă să te întorci de la nedreptăţi la cele drepte. Acela (proconsulul) din nou zise către el: „Dacă nu-ţi pasă de fiarele sălbatice voi face să fii mistuit prin foc de nu-ţi schimbi cugetul”. Iar Policarp a zis: „Tu mă ameninţi cu un foc care este aprins un ceas şi după puţin se stinge, pentru că nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, foc păstrat pentru cei necredincioşi. Dar de ce zăboveşti ? Fă ce vrei!” Îndată au fost puse în jurul lui instrumentele pregătite pentru rug. Şi voind ei să-l bată în cuie el a zis: ,,Lăsaţi-mă aşa, căci Cel care mi-a dat tăria să rabd focul îmi va da putere să rămân fără clintire pe rug şi fără măsurile voastre de siguranţă cu piroanele”. Astfel nu l-au mai ţintuit în cuie, ci l-au legat. Iar el cu mâinile legate la spate, precum un berbec ales din marea turmă, pregătit spre a fi adus ardere de tot bineplăcută lui Dumnezeu, ridicându-şi ochii spre cer a zis: „Doamne Dumnezeule Atotţiitor, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos prin care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al puterilor şi al întregii creaturi şi al întregului neam al drepţilor care trăiesc sub privirile Tale, Te binecuvântez că m-ai făcut vrednic de ziua şi de ceasul acesta ca să iau parte şi eu în numărul martirilor, la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă să fiu primit astăzi înaintea Ta, jertfă grasă şi bineplăcută cum mai pregătit mai dinainte şi mi-ai descoperit şi ai împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru acestea şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te slăvesc prin veşnicul şi cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin care împreună cu El şi cu Duhul Sfânt Ţi se cuvine slavă acum şi-n veacurile ce vor veni. Amin.” După ce a pronunţat cuvântul amin şi şi-a isprăvit rugăciunea oamenii care se îngrijeau de foc l-au aprins).
FELIX: Viaţa aceasta iubiţii mei este un dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu şi pe care trebuie să i-l înapoiem sfinţit prin suferinţă. Iată de ce adevăraţii creştini, martirii nu se tânguiau după carnea lor care oricum îşi urmează drumul, ci căutau să-şi salveze scânteia de eternitate sădită în ea. Acolo este esenţa fiinţei nu în oase şi mădulare. Momentul acesta terestru este doar o probă, o tindă a veşniciei. Ar fi absurd ca acest vis, acest abur care o clipă se arată şi apoi piere să fie totul. Adevărata viaţă începe odată cu acel somn pe care noi îl numim moarte. E greu de înţeles de ce oamenii se cutremură la glasul pământului care ne cere înapoi pumnul de cenuşă şi rămân indiferenţi la glasul lui Dumnezeu care ne cere întregi. Iubirea Lui nu se poticneşte de vremelnicia vieţii noastre, ci de veşnicia ei. Dacă renunţăm la această carcasă de humă, oricum vremelnică, atunci când prigonitorii îndemnaţi de demoni ne cer să ne lepădăm de credinţă, Dumnezeu ne va ţese din fulgere veşmânt de lumină. Cum ai putea să nu-ţi dai părul din cap pentru un mănunchi de raze ?
NICANOR: Să luăm aminte, iubiţii mei fraţi la seminţele ierburilor, a florilor, a cerealelor sau a copacilor. Ele nu se sperie de bulgării de ţărână care le apasă şi le descompun căci ştiu că odată vor străpunge scoarţa pământului şi vor ieşi la lumină. De-ar şovăi cum şovăim noi, ar mai fi cireşi şi stejari care să-şi deschidă coroanele spre cer ? În fiecare dimineaţă când ne ridicăm din aşternut trebuie să repetăm fraţii mei cuvintele Mântuitorului:,,Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” . „Căci ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?”
FELIX: Amin ! Vă îndemn pe cât vă stă în putinţă, să nu cumpăraţi hrană din pieţe. Păgânii stropesc toate bunurile cu vin şi sânge de la jertfe ca în acest fel, fără voia noastră să ne atingem şi să mâncăm din spurcatele jertfe aduse idolilor. Rog apoi pe tineri şi pe tinere să fugă de teatre, de spectacolele cu gladiatori, şi de dansurile desfrânate. ,,Eu Domnul Dumnezeul Tău sunt un Dumnezeu gelos“ citim în cărţile Vechiului Testament. Să ne ajute Dumnezeu !
TOŢI: Amin !
FELIX: Trecem acum la unele aspecte mai practice. Duminica viitoare în cadrul Sfintei Liturghii va avea loc căsătoria anagnostului nostru Nicanor cu fecioara Secunda. Diaconii şi diaconiţele noastre i-au cercetat, iar noi ne-am învoit să binecuvântăm această unire în Domnul. Diaconul Eusebiu a găsit un mort de-al păgânilor părăsit. Mâine îl vom îngropa, căci Hristos ne-a poruncit să-i iubim şi pe cei ce ne urăsc.
ELPIDIFOR: Fratele Antonin ne-a adus doi copii lepădaţi de păgâni pe care am dori să-i încredinţăm spre creştere creştină surorilor noastre văduve sau unor fraţi fără copii. Fraţii sau surorile care doresc să primească aceşti copii să ia legătura, până la sfârşitul acestei săptămâni, cu mine sau cu părintele Felix.
IUNIA: (având capul acoperit cu un văl negru) Părinte Felix, când vine episcopul ? Ne-aţi promis că luna aceasta eu şi cu Casia vom putea depune vot de castitate.
FELIX: Episcopul trebuie să sosească din zi în zi. A plecat să-i îmbărbăteze pe fraţii din Alexandria unde-i mare prigoană. Să fiţi pregătite !
IUNIA: Mulţumim !
FELIX: Avem astăzi între noi pe gladiatorul Macrinus care renunţând la sângeroasa meserie a hotărât să slujească lui Hristos. Va intra astfel după rânduiala noastră în prima clasă a catehumenilor şi anume în cea de ascultător. Până când îşi va găsi o altă meserie va fi întreţinut de comunitatea noastră aşa cum am procedat anul trecut cu sculptorul Justus şi cu actorul Eulaliu.
MACRINUS: (ridicându-se în picioare). Mulţumesc !
FELIX: Până acum s-au adunat în fondul nostru de caritate 5000 de sesterţi pe care îi vom rândui spre ajutorul celor bolnavi şi lipsiţi. Mulţumim fraţilor care au adus în această seară vin, pâine, grâu, untdelemn, haine, încălţăminte şi bani. Nicanor te rog să treci numele donatorilor în diptice ca să-i pomenim la rugăciuni. Dumnezeu să vă răsplătească darul ! Diaconii şi diaconiţele noastre vor merge pe la casele creştinilor şi vor întocmi liste cu cei lipsiţi, orfani, bolnavi şi bătrâni pentru ai putea ajuta cu hrană şi îmbrăcăminte. Nicanor împreună cu fratele Nectarie vor duce mâine mâncare şi îmbrăcăminte fraţilor noştri din mine şi închisori.
(Elpidifor aprinde lumânările)
FELIX: Înainte de a face rugăciunea de despărţire vom cânta împreună imnul Lumen Jucundum , rugăciunea lumânărilor.
TOŢI: (cântă) Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl , pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu. Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.
FELIX: (făcând semn celor de faţă să se ridice) Îţi mulţumim Ţie, Părinte Ceresc pentru că ne-ai săturat de bunătăţile Tale cele pământeşti şi ai îngăduit să ne împărtăşim din cuvintele Tale dumnezeieşti. Pomeneşte Doamne în împărăţia Ta pe fraţii noştri care si-au dat viaţa pentru numele Tău iar pe noi întăreşte-ne în credinţă să putem slăvi numele Fiului Tău înaintea celor ce ne prigonesc. Fraţilor noştri din catacombe, din mine şi din temniţe dă-le Doamne răbdare, putere şi curaj pentru a se învrednici de cununa muceniciei căci Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat şi Ţie îţi aducem laudă acum şi în vecii vecilor.
TOŢI: Amin !
(Creştinii se despart cu sărutare frăţească. Bărbaţii între bărbaţi şi femeile între femei. Nicanor şi Secunda pleacă ţinându-se de mână.)

CORTINA

 

 

 

 

 

 

ACTUL III

Faptele se petrec într-o grădină (Hortus caeciliane) din Roma. O cărare şerpuită ce-şi pierde conturul printre şiruri de chiparoşi, platani, lauri şi garduri vii cu tăieturi în diferite forme geometrice. Mai în faţă în partea stângă o bancă de piatră, o fântână arteziană având în mijloc statuia nimfei Egeria din a cărei gură izvorăşte un jet spumos de apă, iar în dreapta bustul zeiţei Fortuna aşezată pe un soclu înalt.

HETULIU: (coborând dintr-o lectică purtată de patru sclavi, îmbrăcaţi în culori vii) Salve amice !
CELESTIN: (oprindu-se din mers) Salveto philosophe !
HETULIU: (aranjându-şi toga) Quid agis hic?
CELESTIN: Veni in horti Caeciliani ambulare quia hodie iratus sum.

HETULIU: Eu tocmai mă întorceam de la terme şi văzându-te singur am poruncit sclavilor să se oprească mai ales că îţi rămăsesem dator cu un răspuns de săptămâna trecută din for, când conversaţia noastră, abia începută, a fost întreruptă, din păcate, de retorul Silvanus. Spuneai cumva adineauri că eşti mânios, sau m-a înşelat urechea ?
CELESTIN: Precum ai auzit !
HETULIU: Din câte ştiu creştinilor nu le este permis să se mânie !
CELESTIN: Există şi o formă de mânie bine-cuvântată. După ce Moise a vorbit cu Dumnezeu pe munte a sfărâmat viţelul de aur la care se închinau evreii. Mântuitorul Hristos de asemenea a pus mâna pe bici şi a răsturnat mesele celor ce făceau negustorie în templu. Ceea ce se întâmplă în cuprinsul imperiului ar trebui să mânie pe orice om cu judecată dreaptă. Nedreptele edicte date de împăratul
Diocleţian împotriva creştinilor, la îndemnul ginerelui său Galeriu, întrec orice măsură.
HETULIU: (mângâindu-şi barba) Înţeleg, dar dacă Dumnezeul vostru e bun şi milostiv de ce vă lasă să muriţi, de ce îngăduie atâta suferinţă.
CELESTIN: Pentru că Dumnezeu pariază pe scânteia de eternitate din noi. Şi Dumnezeu şi diavolul vor să pună mâna pe ceea ce avem mai scump în noi adică pe suflet. Trupul nu este râvnit decât de viermii pământului. Nu ne este permis să-l judecăm pe Dumnezeu. Ca să-L judecăm trebuie să-L cunoaştem. Dumnezeu transcende condiţia binelui şi a răului. Paternitatea lui este transcendentală nu afectiv empirică. El este cădere continuă. Cădere în sine. Dumnezeu este Tatăl infinităţii din noi, nu al sângelui şi al oaselor.
HETULIU: Vă place să muriţi ? Ucideţi-vă între voi, duceţi-vă cu toţii la Dumnezeu şi nu mai faceţi scandal în imperiu !
CELESTIN: Viaţa este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l restituim sfinţit prin cruce. Nu avem dreptul să ridicăm viaţa nici a noastră nici a aproapelui. Cât despre scandal nu ştiu ce vrei să spui. Creştinii sunt cei mai demni cetăţeni ai imperiului. Ei nu fură, nu varsă sânge, nu poftesc la femeia altuia, se feresc de incest, slujesc aproapele, iubindu-i până şi pe vrăjmaşi. Noi nu suntem duşmanii neamului omenesc, aşa cum credeţi, ci martori ai decăderii, duşmani ai rătăcirii lui. Cu toate acestea, ne smulg limbile, ne taie venele, ne scot ochii, ne opăresc cu plumb topit. Câinii şi ciorile se bat pe câmpii de la rămăşiţele fraţilor noştri. Fecioarele creştine sunt fugărite goale pe uliţele oraşelor şi aruncate în casele publice spre prada poftelor dobitoceşti ale slujbaşilor romani. Şi toate acestea fără nici un proces, fără nici o judecată. Ura păgânilor se îndreaptă nu împotriva fărădelegilor, de care oricum nu suntem vinovaţi ci împotriva numelui de creştin.
HETULIU: Numele ascunde fărădelegea !
CELESTIN: Ne duşmăniţi că purtăm numele înte-meietorului religiei noastre care a murit ca un miel nevinovat pentru păcatele lumii ? De ce nu-i urâţi pe platonici, pe epicureici sau pe pitagorei pentru că poartă numele conducătorilor acelor şcoli filosofice ?
HETULIU: Toată lumea ştie că trăiţi în fărădelegi, că la adunări stingeţi făcliile şi vă dedaţi împreunărilor incestuoase precum regele Oedip.
CELESTIN: Nici măcar animalelor nu le stau în fire astfel de fapte ! Cum le-ar putea săvârşi creştinii ? Voi puneţi pe seama noastră tocmai fărădelegile pe care le-au făcut zeii voştri. N-a zămislit Zeus copii cu mama şi cu fiica sa? Nu şi-a luat de soţie pe propria lui soră, după cum istoriseşte Orfeu ? Sunt creştinii în stare să săvârşească astfel de lucruri dobitoceşti, când până şi faptul de a privi o femeie cu poftă este considerat adulter? Creştinii se feresc chiar şi de plăcerile îngăduite.
HETULIU: Creştinii suferă rugul şi crucea pentru că refuză să se închine zeilor noştri, iar aceştia se răzbună aspru pe cei ce-i necinstesc lovind poporul cu foamete, război şi boli.
CELESTIN: Ura vă otrăveşte sufletele şi vă aţâţă mânia împotriva unor oameni cinstiţi. Dacă Tibrul iese din matcă dacă Nilul se varsă peste ogoare, dacă nu plouă de sus, dacă bântuie molimele, dacă nu rodeşte pământul, ca nişte oameni fără judecată daţi vina pe creştini. Dar înainte de Hristos când insulele Hiera, Helos şi Rodos s-au scufundat şi apele au omorât mii de oameni sau când o parte din pământurile Asiei şi ale Africii au fost înghiţite de Atlantic aşa cum povesteşte Platon, unde au fost creştinii ? Cine a fost atunci de vină de vreme ce creştinii nici măcar nu existau ? Dacă în acele vremuri nimeni nu se închina adevăratului Dumnezeu, de ce n-au oprit zeii romani măcelul de la Cannae când Hanibal în urma victoriei a măsurat cu coşul inelele din degetele soldaţilor romani trecuţi prin ascuţişul sabiei.
HETULIU: Vi se pare puţin lucru să necinstiţi împăraţii Romei, să dispreţuiţi jertfele şi sărbătorile publice ?
CELESTIN: Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru împărat să aibă viaţă îndelungată, pace în imperiu, sfetnici credincioşi şi supuşi cinstiţi. Împăratul este şi al nostru pentru că a fost ales de Dumnezeu să stea în fruntea poporului. Oare nu preţuiesc acestea mai mult decât sângele unei vite bolnave? Împăratul este om, nu Dumnezeu căci dacă ar fi Dumnezeu n-ar mai putea fi împărat lumesc. Nu participăm la sărbătorile publice pentru că ele nu sunt adevărate sărbători. Sărbătoarea înseamnă manifestarea unei recunoştinţe, îndeplinirea unei datorii faţă de Dumnezeu, rugăciune şi jertfă şi nu sacrificarea unor animale în cinstea zeilor. Şi noi sărbătorim Paştele, Rusaliile, duminica dar o facem cu scopul de a mulţumi lui Hristos cel înviat şi Părintelui ceresc care L-a trimis în lume. Nu ne interesează onorurile, afacerile publice, circul, teatrele, cruzimea din arene. Cu ce vă ofensăm dacă noi avem alte plăceri, iar dacă nu ştim să ne desfătăm oare nu noi suntem cei păgubiţi ? Când ne adunăm la vreo agapă frăţească ne defăimaţi! Dar de la noi nu ies nori de fum din cărnurile prăjite, nu se aud strigăte şi dezmierdări ca la banchetele voastre. Puţinul tezaur pe care-l adunăm din contribuţiile benevole ale fraţilor nu-l cheltuim pentru ospeţe sau pentru beţii ci îngropăm morţii celor lipsiţi, ajutăm copiii, sclavii bătrâni şi bolnavii. Iar dacă ne spunem fraţi o facem pentru că avem un singur tată, pe Dumnezeu. Ne adunăm să ne aducem aminte de scrierile sfinte, să ne încurajăm unii pe alţii în răbdare, să cinăm cuviincios, să ne rugăm. Fiecare cină a noastră este o lecţie de virtute.
HETULIU: Dacă ar fi aşa precum spui nu v-aţi întâlni pe ascuns, n-aţi accepta cu atâta uşurinţă moartea ci v-aţi răscula împotriva romanilor.
CELESTIN: Creştinii sunt oameni paşnici şi nu răsplătesc răului cu rău ! Există creştini în adunările electorale, în palatul imperial, în taberele militare, în insule în oraşe şi pe ogoare. Oricând ne-am putea aduna şi ne-am putea răzbuna, dar noi preferăm să murim de bună voie pentru Hristos decât să vărsăm sângele altora. Acest lucru ar fi suficient să vă facă să cugetaţi asupra cinstei şi nevinovăţiei noastre. Societatea romană este sfâşiată de ură şi egoism. Avea dreptate Plautus să spună în Asinaria ‚,homo homini lupus”. Unde vă este iubirea neam de gladiatori şi negustori de sclavi ? Geme văzduhul de urletele sclavilor. Trăim într-o dictatură a biciului ! La creştini munca este o virtute. Noi nu trăim pe spinarea nimănui. În adunările noastre nu strigă nimeni: ,,Panem et circensis” ci ,,Ora et labora!”
HETULIU: Amice, îngăduie-mi să-ţi spun, ca între filosofi, că religia creştină nu are nimic original. În persoana lui Iisus din Nazaret se îmbină trăsăturile unor zei precum Osiris, Mithra, Dionysos sau Iahve. Dumuzi, Marduk, Adonis, Osiris şi Mithra mor şi învie precum zeul vostru din Galileea. Aţi preluat gesturile, ritualurile şi învăţăturile de la sumerieni, babilonieni, fenicieni, egipteni, greci şi din tradiţia noastră romană.
CELESTIN: Întradevăr există asemănări între creştini şi celelalte religii. Hristos se naşte dintr-o fecioară ca şi Buda şi Mithra, dar orice structură arhetipală este o sămânţă a Logosului, aruncată în ţarina ascunsă a minţii umane, este o amprentă originară a divinităţii. În creştinism Absolutul se face om, nu omul se face absolut ca în budism de pildă. Religia romanilor ca şi cea a grecilor sacralizează forţele cosmice, încearcă să domesticească stihiile naturii pentru bunul mers al lumii, fără să elibereze spiritul de sub tirania cosmosului. Creştinismul, este o religie care urmăreşte mântuirea universală.
HETULIU: Ura faţă de zei, basmele despre sfârşitul lumii şi ideea de zeu unic le-aţi împrumutat de la greci. Spre deosebire de voi ei au avut bunul simţ să nu vorbească în numele lui Dumnezeu şi al Fiului Său. Homer, Hesiod, Heraclit, dar mai ales Platon sunt autori ascunşi ai creştinismului. Fără mintea lui Platon creştinismul ar fi fost o sectă iudaică de mâna a doua.
CELESTIN: (aşezându-se pe bancă) Recunosc că multe din învăţăturile lui Heraclit, Parmenide, Xenofan sau Platon au fost inspirate, de Dumnezeu. Ei s-au ridicat cu mintea până la limitele gândirii umane. Greşeala lor a fost că deşi au cunoscut natura adevăratului Dumnezeu nu L-au cinstit cum se cuvine. Cum să vorbeşti atât de frumos despre binele suprem şi despre nemurirea sufletului şi apoi să cobori în Pireu pentru a te închina zeilor Eladei ? Cum să vorbeşti atât de adânc despre natura Unului şi apoi să jertfeşti un cocoş lui Esculap ? Legea dată de Dumnezeu lui Moise consemnată în Pentateuh este mai veche decât Zeus împăratul Cretei şi decât războiul troian despre care vorbeşte Homer.
HETULIU: (aşezându-se lângă Celestin) Este ceva pe lumea aceasta mai adânc decât gândirea lui Platon ? Se vede că nu-i cunoşti scrierile devreme ce le dispreţuieşti !
CELESTIN: Le cunosc şi le preţuiesc. E adevărat mai puţin decât pe profeţii lui Israel din care s-au inspirat filosofii elini, inclusiv Platon. Am frecventat stoicii, peripateticii, pitagoreii şi platonicienii. Toţi m-au dezamăgit. Epicureii neagă Providenţa văzând binele suprem în plăcere. Stoicii spun că Dumnezeu este o fiinţă coruptibilă. Învăţăturile lor nu sunt cuprinse de duhul iubirii. Zeul lor este, rece, lipsit de viaţă, un bastard al raţiunii.
HETULIU: Pentru că nu aveţi un temei real al spuselor voastre, după ce aţi înlăturat vechii zei şi aţi falsificat tradiţiile, încercaţi să înşelaţi urechile ascultătorilor cu fel şi fel de sunete şi cântece ca şi cei ce bat toba la cultul zeiţei Cibela. La Dumnezeu nu putem ajunge cântând precum lăutarii ci întrebându-ne şi cugetând, făcându-ne loc prin desişul întunecos al conceptelor, luminaţi de fulgerele reci ale inteligenţei.
CELESTIN: Ce tradiţii am falsificat ?
HETULIU: Ale iudeilor şi elinilor !
CELESTIN: Din câte ştiu iudeii au prezis că va fi o altă viaţă după cea pământească, iar elinii vorbeau adesea de un tribunal subteran. Şi în privinţa muzicii te înşeli. Psalmistul David ne îndeamnă să-i aducem laudă lui Dumnezeu nu numai cu gura, ci şi cu instrumente muzicale. De unde ştim noi că lui Dumnezeu nu-i place mai mult să-i cânţi decât să-i vorbeşti ? Cât despre filosofia elină trebuie să înţelegi că creştinismul a răsturnat mitul peşterii descris de Platon în dialogul Republica.
HETULIU: În ce fel ? Cei înlănţuiţi în peşteră luau umbrele drept realităţi. Abia cel care a ieşit afară la lumina zilei s-a trezit. Cu toate acestea când s-a întors în peşteră şi a spus tovarăşilor săi adevărul aceştia nu i-au dat crezare, l-au batjocorit şi l-au ucis. Ei bine acum când Hristos soarele prealuminos a venit El însuşi în peşteră şi a spus oamenilor că sunt înlănţuiţi şi că ceea ce văd nu este adevărata realitate, ei au ucis soarele în loc să-şi bucure ochiul de lumina lui. Au închis ochii şi au aruncat cu pietre în raze, au dat Eternitatea pentru abis, au schimbat fiinţa luminii cu un soare de smoală. Îţi aminteşti Hetuliu, că pe cel care scapă de lanţuri îl doare grumazul ?
HETULIU: Certo !
CELESTIN: (ridicându-se de pe bancă) Prin aceasta Platon vrea să spună că mântuirea, eliberarea din peştera finitudinii nu se face fără suferinţă. Platon a intuit ceva din problema crucii însă n-a prevăzut uciderea soarelui. El a vorbit doar de uciderea trimişilor luminii, nu de uciderea Luminii însăşi.
HETULIU: (ridicându-se de pe bancă indignat) Nu cumva eşti tu mai înţelept decât Platon ?
CELESTIN: (calm) Nicidecum, însă eu mă încred mai mult în Dumnezeu decât în Platon ! S-a sfârşit cu orbecăielile poeţilor şi filosofilor. Nu mai e nevoie să alergăm după adevăr în Milet , în Abdera, în Efes în Elea la Atena sau la Roma ci în peştera Betleemului unde Logosul lui Dumnezeu a stat culcat pe paie.
HETULIU: Cum puteţi vorbi cu atâta uşurinţă despre Dumnezeu când Platon era convins de dificultatea de a-l descoperi ,,pe Părintele acestei lumi” şi de imposibilitatea de a-l vesti după ce l-ai descoperit.
CELESTIN: Platon nu spune că este imposibil să vorbeşti despre Dumnezeu ci doar că este greu să faci acest lucru însă la câteva veacuri după moartea lui Platon a venit Fiul să ne vorbească despre Tatăl.
HETULIU: (peripatetizând) Creştinii au preluat mitul despre începuturile lumii de la evrei care spun că Dumnezeu a făcut pe om din pământ şi după ce a suflat asupra lui suflare de viaţă, a fost amăgit de un şarpe, cu frumuseţea unui măr, lucruri care sunt de o asemenea naivitate încât n-ar merita să fie amintite decât copiilor spre a le grăbi somnul. Prin aceasta îl jigniţi pe Dumnezeu socotindu-L atât de neîndemânatic în lucrarea Sa încât nici măcar pe primul om n-a reuşit să-l determine să-i rămână fidel.
CELESTIN: Moise a scris aceste fapte inspirat de Duhul lui Dumnezeu folosindu-se de un limbaj simbolic pe care se vede că nu-l înţelegi devreme ce afirmi astfel de lucruri. Poeţii voştri au fost inspiraţi de muze, au scris din imaginaţie, fiind purtaţi de un duh înşelător. Hesiod în Teogonia nu spune cine a făcut lumea, se mulţumeşte să descrie doar haosul primordial. Dar spune-mi cine a transformat haosul în forme coerente ? Cine a împodobit tăria cu luminători ? Căci după acest poet, Zeus s-a născut mult mai târziu, în urma materiei şi a oamenilor.
HETULIU: Dacă Dumnezeu despre care îmi vorbeşti este creatorul acestei lumi de ce a făcut-o rea? Cum ar putea face un Dumnezeu bun o lume plină de răutăţi iar dacă a plămădit-o aşa de ce-şi ameninţă cu moartea propriile sale odrasle ?
CELESTIN: Nu Dumnezeu este creatorul răutăţilor din această lume. Răul este o lipsă a virtuţii. Dumnezeu este un pedagog iscusit care uneori îşi mustră şi-şi pedepseşte elevii, îngăduind răul doar în măsura în care poate smulge din el binele. Dumnezeul nostru poartă de grijă oamenilor pentru că e viu, pentru că nu e om ca zeii voştri.
HETULIU: Pe Jupiter ce vrei să spui ?
CELESTIN: Jupiter şi Saturn au fost mai întâi oameni muritori, numai după moarte i-aţi făcut zei. Saturn a fugit de teama fiului său din Creta în Italia şi după ce i-a învăţat pe oameni să scrie, să facă unelte şi să bată monedă aceştia l-au făcut zeu. Apollo era din Delfi, Jupiter din Creta şi Ceres din Eleusis. Lumea a funcţionat de la începuturile ei şi fără zeii Eladei şi ai Romei ! Zeii voştri sunt nişte năluci desfrânate şi criminale. Cronos şi-a mâncat proprii copii, iar Zeus zeul vostru suprem a fost crescut de o capră în Creta pe muntele Ida pe care apoi a jupuit-o făcându-şi din pielea ei o mantie. Câţi dumnezei nu poartă numele de Zeus? Zeus Olimpicul, Zeus Tunătorul, Zeus Privighetorul, Zeus Capitolin şi alţii. Unele popoare adoră crocodilii, pisicile, şerpii şi lupii altele cinstesc furnicile şi muştele. Credeţi că ne vom lăsa seduşi de scânteierea argintului şi de albul fildeşului care compun chipul zeilor voştri ? Incredibil, voi îi faceţi, îi plumbuiţi îi răzuiţi, îi împodobiţi şi apoi vă temeţi de ei ?! Dacă ar fi dumnezei, păsările cerului nu şi-ar face cuib în gura lor şi păianjenii iar ocoli. Voi dispreţuiţi cerul şi puneţi la loc de cinste pământul, urâţi pe adevăratul Dumnezeu şi vă închinaţi unor statui găinăţate de păsări. Turnătorii şi cioplitorii de statui sunt nişte oameni desfrânaţi, se împreunează cu fecioarele care-i ajută în munca lor. Ei transformă materia moartă, pietrele şi lemnele în zei cărora voi le aduceţi închinare. Oare a făcut Fidias sau Policlit o statuie care să vadă, să simtă, să râdă ?
HETULIU: Nicidecum !
CELESTIN: Adevăratele statui însufleţite şi inteli-gente sunt făpturile umane ! Te-ai gândit vreodată cine este meşterul lor ? Heraclit din Efes dorind să arate natura materială, nesimţitoare a statuilor zeilor spune că se roagă lor ,,ca şi cum ar vorbi caselor” . Trăiţi în întunericul desfrâului şi al idolatriei ca nişte cârtiţe animate de nelumina sorilor de funingine şi a luceferilor de abanos incinerat.
HETULIU: Lucruri asemănătoare se pot spune despre voi şi despre zeii voştri. Creştinii sunt o ceată de ignoranţi, cizmari, lânari, curelari, post