Chiar ”ma ingrijorasem” ca ”vestita” gazeta Comunistul, oficialul PCRM, nu a scris nimic despre romanul meu – 100 DE ZILE. Si, iata ca, pana la urma, nu s-au putut abtine. Naconet (trad. rusa – In sfarsit), Comunistul a scris despre carte. Este evident ca cine a semnat materialul nici nu a tinut romanul in mana, dar, dincolo de asta, vedeti cum sunt numiti in articol tinerii care, pe 7 aprilie 2009, au iesit in Piata si au protestat. Nici mai mult nici mai putin decat… ”drogati şi alcoolizati”! Generatia lui 7 aprilie, ia trage cu ochiul mai jos.
PS: Spasiba tovarasi (trad. rusa – Multumesc, tovarasi) pentru promovare!
La 3 martie 2010 la Chişinău a avut loc lansarea romanului “100 de zile” bazat pe evenimentele din 7 aprilie 2009. Jurnalista Stela Popa a definit genul cărţii sale ca fiind un roman nepretinzînd la acurateţea istorică a evenimentelor descrise.
Amintim, că la 7 aprilie 2009, în centrul Chişinăului au avut loc proteste în masă împotriva rezultatelor alegerilor parlamentare cîştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Protestele s-au transformat în acţiuni violente, după ce au fost devastate şi incendiate clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei, iar pe faţada acestora au fost arborate drapelele Uniunii Europene şi României.
Acţiunile unei mulţimi de persoane tinere, parte cea mai agresivă, drogate şi alcoolizate, sînt interpretate de autoare drept “revoluţie”. Cică “generaţia de la 7 aprilie nu poate fi învinsă nici cu tancuri, nici cu arme”.
Acesta este un caz secundar, cînd autoarea, tînără şi ea, este dezorientată şi, descriind arbitrar evenimentele, nu pretinde “la acurateţea istorică”. S-ar putea interpreta afirmaţiile din roman drept o glumă, o glumă de prost gust dacă evenimentele din 7 aprilie nu ar avea şi interpretări destul de serioase din partea autorităţilor.
Gluma se îngroaşă din momentul în care Consiliul municipal Chişinău a aprobat, la propunerea Guvernului, edificarea, pe terenul din faţa Parlamentului, a unui monument “consacrat protestelor anticomuniste ale tinerilor şi comemorării victimelor torturii din aprilie 2009”. După cum se vede, autorităţile oficiale de astăzi califică evenimentele din aprilie 2009 drept “revoluţie”. Despre aceasta ne vorbesc şi panourile multicolore de format mare cu inscripţii de tipul “Din 7 aprilie spune ce gîn-deşti”, “Din 7 aprilie răsuflă mai uşor” etc, care împînzesc astăzi or. Chişinău. Despre aceasta vorbesc şi acţiunile concrete ale conducătorilor de astăzi ai Republicii Moldova.
În ziua de 23 aprilie 2010, la o întrevedere cu colaboratorii Ministerului Afacerilor Interne, care au avut de suferit în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009, preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, preşedinte al Parlamentului, a declarat că “răspunderea pentru evenimentele din aprilie 2009 o poartă fosta conducere a ţării”. Cu alte cuvinte, în acele zile, fierbinţi politic, de aprilie 2009, Vladimir Voronin şi alţi conducători ai ţării nu aveau alte chestiuni de rezolvat şi se ocupau doar cu problemele importului în Republica Moldova a revoluţiei române din 1989.
E stranie logica unui şef de stat. Căci, potrivit organizatorilor adevăraţi ai acelor evenimente şi potrivit scenariului revoluţiei române din 1989, tinerii dezlănţuiţi trebuiau să creeze o astfel de situaţie critică în preajma instituţiilor principale ale statului, încît nervii conducătorilor Republicii Moldova să cedeze — şi ei să ordone deschiderea focului asupra mulţimii. Şi atunci s-ar fi terminat odată şi pentru totdeauna cu comunismul în Republica Moldova: Vladimir Voronin i-ar fi urmat calea lui Nicolae Ceauşescu, Partidul Comuniştilor ar fi fost declarat în afara legii şi foştii pe vremea Puterii Sovietice “contra”, azi temporar la conducerea ţării, ar fi pus mîna definitiv pe putere. În aceste scopuri, cei ce au pus la cale dezordinile aduceau jertfă, premeditat şi cu sînge rece, sute de vieţi tinere, care ar fi fost luate — în caz de era dat ordinul de a trage în mulţime. Mişele planuri puse la cale de oameni mişei.
Dar acestui plan nu i-a fost sortit să se îndeplinească. Nervii foştilor conducători ai ţării nu au cedat. Mihai Ghimpu regretă acum că “fosta conducere a ţării în mod intenţionat nu a întreprins acţiunile necesare pentru a nu permite transformarea unor proteste paşnice în acte de violenţă”. Adică nu a fost dat ordinul de a împuşca în tineri, că scenariul revoluţiei române din 1989 nu a fost respectat.
… Acum, la un an de la evenimentele din 7 aprilie 2009, cineva poate că şi “răsuflă mai uşor” în Republica Moldova. Numai nu Mihai Ghimpu. Cînd îşi aduce aminte de alegerile parlamentare anticipate, de care se teme ca dracul de tămîie, şi pe care le va pierde — are el o asemenea presimţire, foieşte din greu. Să fii mai slab de înger, te-ar umfla chiar şi un pic de jale faţă de dînsul. Sărmanul.
Revolte ale tinerilor au mai avut loc în istoria omenirii. În Franţa ele sînt deja o veche tradiţie. În romanul Notre Dame de Paris Victor Hugo descrie o asemenea răzmeriţă a “şederilor”, care a avut loc în secolul XVI. Ultima dintre ele, şi probabil cea mai mare — a avut loc anul trecut la Paris. Timp de o lună tinerii parizieni, nemulţumiţi de guvernare, au provocat mari dezordini pe tot perimetrul oraşului. Au spart vitrine, au furat magazine. Au vandalizat o mulţime de clădiri şi au incendiat circa o mie de autoturisme. Şi nici unui conducător din Franţa nu i-a trecut prin cap să numească fărădelegile tinerilor “revoluţie” şi să le înveşnicească memoria, înăl-ţîndu-le monumente, ca în Moldova. Faptele unor oameni te îngrozesc uneori prin nerozitatea lor fatală.