Ma apuca zorii cu ochii deschisi si cu gandul tot la tine.Vad cum luna dispare de pe cerul instelat raminind in spatele sarelui ce se iveste incet- incet de dupa orizontul albastru. Razele lui nu ajung la inima mea intunecata,nu pot sa o incalzeasca si sa-i dea acea mica speranta de lumina. Ea este infasurata de plasa despartirii ce-i provoaca dureri.
In sclipirea ochilor mei se intorc amintirile chipului tau. Setea dorintei mele de a te mai vedea inca odata este nemarginita. Am iubit cu inima inflacarata si am daruit totul. Am simtit si am trait iubire pentru tine.Eram fericita de bucuria mea – ca iubesc. Speram zi de zi ca ma apropii de tine si de frumusetea ce exista in inima mea.Am trait intr-o lume aparte,in care credeam ca si tu faci parte din ea,esti acolo…Am crezut ca vorbesc intr-o limba in care ma intelegi doar tu;o limba ce pentru altii este necunoscuta.Credeam ca frumusetea sufletului meu te inspira,te insufla catre o stare de entuziasm si o stare de necunoscut.
Dar,… in zadar,nu ai incercat emotii,nu ai trait momente,nu ti-ai animat sufletul,nu ai dorit sa simti parfumul superlativului,(or poate ca nu ai vrut sa-mi arati toate astea ?!).
Acum ,nici muzica nu ma alina,nici poezia nu ma incanta,nici cintecul pasarilor nu-l aud,nici fosnetul frunzelor nu-mi mai soptesc ceva. De parca as trai intr-o lume pustie. O lume a singuratatii,fara pic de sparanta.
Filed under: Exclamatii in tarece...
