Nu înţeleg. Deloc.
Cred că am ceva scris în frunte, sau radiez vreo energie specifică, sau arăt straniu… idee n-am.
Nu înţeleg de ce se poartă unii aşa cu mine, şi nici măcar nu consideră normal să-mi explice cum stă treaba.
Oridecîte ori au nevoie de mine, mă găsesc. Sunt amabili. Politicoşi. Îşi aduc aminte… Şi totul ţine doar cîteva clipe.
Şi iar urmează perioada de tăcere. Pînă apare altceva unde le trebuie ajutorul meu.
Eu, cînd la rîndul meu, am nevoie de ajutorul lor, de sprijinul lor, de cineva cui să-i vorbesc… dispar.
Ca un miraj în deşert.
Şi de cîte ori am păţit-o, dar de fiecare dată-mi zic lasă că acum e altfel.
Cîtă prostie-ncape-n mine! De-atîtea ori am dat cu capu-n bară şi tot nu mă liniştesc. De fiecare dată îmi spun că trebuie să am încredere în oameni, să iert, să văd ce e mai bun în ei. Fiecare întîmplare din asta îmi scutură temeliile acestor principii. Sper să mai reziste…
Lipitori…
