Azi mi s-a intimplat sa intilnesc o gasca de copii in jur de 10 ani catarati pe un zid de beton inalt de vreo 2-3 m. Cercetau teritoriul de pe asfaltul de jos cum sa aterizeze pe ei.
Unul m-ai curajos m-a intrebat cum ma numesc. I-am raspuns. El mi-a zis ca-i spune Dima.
Eu: Ce faceti voi aici?
Dima : Noi suntem parkuristi ! ( azi el mindru cu vocea lui copilaroasa si dulce). Vrem sa sarim in jos.
M-am uitat cam chioris la zidul de 3 m si m-am gindit ca acus o sa pateasca ceva.
Eu: Dar nu va este frica ca o sa cadeti, ca o sa va loviti?!
Fara sa-mi mai raspunda, a sarit mai intii un baiat, apoi al doilea. Au aterizat ambii bine mersi si au zbughitu mai departe in calatoria lor parkourista sa caute cred ca noi virfuri sa cucereasca.
Le-am zimbit in semn de ramas bun, dar in sine mea m-am gindit : cit e de minunat sa fii copil. Sa fi fost eu catarata pe zidul cela, mi-ar fi fost frica sa sar de teama sa nu patesc ceva. Pe cind uite copiii au sarit fara a se gindi mult si au aterizat cu bine.
Se pare ca ei nu sunt intoxicati cu fel de fel de frici, teme, stereotipuri pe care ni le-au bagat in subconstient parintii, societatea, religia, etc.
Oare de cite ori nu sarit de frica sa nu patim ceva, sau de frica de a esua ????
Desi daca am fi indrazni sa sarim, am ajunge cu bine.
Sansele ar fi 50 la 50.
Unde-s copii PARKOURisti din noi care se gindesc doar la succes si la reusita cind se arunca in prapastie ?
Îndosariat la:Aberatii (ne)filozofice
