Îmi aduc aminte că pe când eram eu copil altfel se săpau fântânile în ţara Moldovei. Se făcea de obicei clacă, iar gospodarul chema ajutoare din tot satul. Se luau mai multe probe, se săpa groapa, se pietruiau pereţii – totul manual bineînţeles. Îmi amintesc că atunci când s-a săpat fântâna din curtea şcolii, apa nu a putut fi găsită zile în şir. Tradiţia spune că apa refuză să se arate celor care nu au inima curată, de aceea, sarcina de a o găsi i se oferă de multe ori copiilor. Tata mi-a oferit atunci hârleţul şi mi-a spus să-l înfig acolo unde credeam că se ascunde apa. Zis şi făcut, iar o oră mai târziu proba afundată în inima pământului a ieşit sărutată de atingerea lichidului miraculos căruia îi datorăm existenţa.
Înainte săparea unei fântâni era un adevărat eveniment, un ritual ce putea să dureze şi câteva săptămâni. Astăzi, totul este mecanizat şi se poate face în mai puţin de o zi. Procesul săpării unei fântâni descris de Grigore Vieru atât de frumos în poeziile sale este azi în pericol de dispariţie. Se schimbă lumea. Ne schimbăm şi noi. Ar fi bine totuşi ca în goana noastră nebună după timp să găsim din când în când câteva clipe pentru a ne aminti de tradiţiile şi obiceiurile de altădată.
