Cu tocuri ascuţite, de dimineaţă răstignesc asfaltul de scoarţă terestră.
Simt o durere insuportabilă, însă păşesc înainte, cu gîndul că în 5 minute, mă voi putea opri în loc. La fiecare ridicare a piciorului pentru a păşi, simţeam cum nervii se zgîrîie tot mai tare de marginea pantofilor mei. Razele soarelui mă găureau şi simt cum mi se crispează fruntea la fiece pas făcut, cu toate ca gropiţele din obraji mă trădau… eram totuşi fericită pentru un nou început de zi frumoasă. Mă gîndeam: mai dulce durere n-ar fi existat pe lume.
Ajunsă să stau pe loc, „frumuseţea” îmi alerga prin cap de durere. Facînd încă un pas… desculţă, văd de la fereastra mea cum pantofii mînîncă celule nervoase ale omenirii…
