Să mă ia toți dracii dacă înțeleg cum s-a scurs ziua de astăzi. O cafea, la baie, în baie, net și gata ziua. Noroc că am ieșit de două ori cu cana plină cu ceai în drum.  La cimitir n-am ajuns și n-am să ajung în acest an de blajini. E prea departe de mine buny a mea, care deja se află de câțiva ani în pământ.  Oare ce a mai rămas din ea. Doar oase, pe care se mișcă  furnici și gândaci. De fapt și rămășițe de scândură de la sicriu. Am spus corect: sicriu ci nu cavou. Buny, niciodată nu și-a dorit să stea într-un cavou. Și nici eu n-am să prefer cavoul.

Ea și-a dorit o cruce din lemn și nu una din metal, sau monument.  Acum o are. Însă, noi nu o mai avem pe dânsa lângă noi. Ci mai degrabă peste ceva timp o să ne aibă ea pe noi.  De asta nu trebuie să ne plângem, pentru că, așa e sistemul în care ne mișcăm. Acum mai sunt în viață. Vorbesc, zâmbesc, sărut, ucid insecte fără să vreau și văd asta după ce am pășit pe un gândac.

Însă, mâne nu se știe în ce lume mă trezesc. Poate că în acea noapte am să am un vis frumos, sau o zi frumoasă, când o fi și veni să mă ia. Însă, până atunci șterg cu bureta ultimele două fraze pentru că nu asta este ideea la care tu te gândeai când ai citit titlul acestui post și ai fost curios/asă să vezi ce îi veni lu ăsta.

 Ieri, 10 aprilie a murit un președinte. E catastrofă. Dar, la fel de catastrofal este și situația ei și poate și a noastră. Până să moară ea, vecina ei, și poate până ce murim și noi, ne bârfim, aruncăm cu pietre unul în altul. Ne scuipăm, ne sare saliva din gură când vorbim pentru că nu vorbim din suflet. Unii se fac că iubesc, dar iubesc din interes sau să fie și el în rând, timp, cu lumea. Aici nu mă opresc că nu am nimic comun cu situația asta. O mărturisesc deschis deocamdată.

Când decedează e vorbită doar de bine de către vecinii invidioși, rude, apropiați. Ce bună femeie a fost. Ne ajuta. Ne zâmbea.  Își mai aduc aminte de momentele bune, cu trei zile de-a intra în pământ, până a doua zi, cât  corpul neînsuflețit face cunoștință cu viermii care încep să își facă cuibare și trag din ea până ce mai rămân doar oase.

Așa că acum îmi dau seama că de multe ori, uit de buny cea din pământ. Nu, nu, nu pot, mâne să ajung la tine. La crucea ta care te reprezintă. La mormântul tău unde am vărsat câteva lacrimi atunci când aruncam cu țărână peste sicriu. Și, buny acum nu mă vezi, dar în timp ce scriam aici, și mă gândeam la tine, îmi curgeau lacrimi pe butoanele de la tastatură. Gata mi le-am șters. Însă, de tine nu uit. În următoarele luni, am să găsesc timp să vizitez rudele din Nisporeni, și am să trec și pe la mormântul tău. Până atunci, mă întorc în reaitate. În spre ziua de mâne, în care tot am să beau o cafea, la baie, baie și net, însă am să uit să o vizitez pe cealaltă buny care este în viață.


Îndosariat la:ACCES LIBER, PARTENERI DE VIAȚĂ Tagged: amintiri, cafea si baie si iarasi baie, moartea mea si a lui buny, sarut si lacrimi