Unul dintre lucrurile care m-au frapat la întoarcerea în Moldova a fost felul în care vorbesc concetăţenii mei la telefon. Mă refer aici în special la convorbirile telefonice pe fix din zona rurală. Unele sate nu au cunoscut încă pe deplin atingerea febrilă a tehnologiilor moderne, a telefoanelor cu sonerii personalizate şi ecran digital care afişează identitatea apelantului şi încă alte o mie de lucruri. Basarabeanul de rând e tot timpul ocupat, mintea îi lucrează intens într-o zbatere continuă. Tocmai de aceea el nu are timp de pierdut. Fiecare secundă este preţioasă.E de bun simţ ca atunci când suni pe cineva pe fix să saluţi, să te prezinţi şi să soliciţi amabil persoana cu care doreşti să discuţi. În satele din Moldova acestea fac parte dintr-o etichetă exagerată cu care nu are rost să-ţi pierzi timpul - nişte fineţuri şi amabilităţi cel mult opţionale care nu-şi au rostul într-o lume bazată mai mult pe impulsuri de moment decât pe reacţii gândite. Confruntat cu acest fenomen, reacţia mea de început a fost una de amuzament condescendent, care cu timpul a evoluat într-o iritare neîmpărtăşită. În cele din urmă am ajuns la concluzia că nu are rost să-ţi faci inimă rea pentru lucrurile pe care nu le poţi schimba şi am hotărât să fac haz de necaz. Şi ca să vă faceţi o idee cât mai bună, vă prezint mai jos o conversaţie telefonică pe care am avut-o aproximativ cu o lună în urmă.
Sâmbătă seara, trecut de ora 23. Sună telefonul. Ridic receptorul.
Eu: Alo, da? (politicos pe un ton neutru)
Vocea: Alio…(un bărbat răguşit cu limba împleticită) Da cine-i acolo?
Eu: Eu, cine altcineva?! (pe acelaşi ton)
Vocea: Anjela tu eşti? Ori cine asta? (nedumerit)
Eu: Nu-s eu. (scurt, tăiat)
Vocea: Cum adică nu? Da unde am nimerit? (iritat)
Eu: Unde ai sunat acolo ai şi nimerit. (uşor amuzat)
Vocea: Măi băieti, ia nu şhi aşă deştept. Tu măcar ştii cine-s eu?! (umflat în pene)
Eu: Ce-s de la KGB! De unde să ştiu? (zâmbind)
Vocea: (împăciuitor, după o pauză de câteva secunde) Eu vreu pe Sveta ori pe Anjela.
Eu: Apoi hotărăşte-te…pe care vrei mai tare? (pe un ton serios)
Vocea: (ezitând) Parcă mai tare pe Sveta.
Eu: Bun, acum o chem… (mă prefac că strig pe cineva, apoi tot eu cu o voce subţire, schimbată) Alio, ce-i măi?
Vocea: Fa, Svetă! (cu curaj) Aista-s eu, Borea. De ce n-ai venit, fa, aseară la club? O fost dzâua lu Vanea. O adus o bancă de jin şi tocitorică de crepliacioc pervâi sort. Ai promis că aduci plăcinte cu bostan la zacuscă şi când acolo ne-ai podvidit pe tăţi. Ap cine eşti tu după asta?! (aproape furios)
Eu: (cu greu reţinându-mă să nu râd) Ăi, Borea! (hotărât) Să nu mă mai suni că eu m-am săturat de variantele astea a tale. Eşti o jită şi o animală împutzită. Nu ştiu cum te mai rabdă pământul, spurcăşhiune ce eşti. Betzivanul dracului (aproape plângând) Mi-ai distrus tinereţile.
Vocea: Fa, ce-i cu tine?! (luat pe nepregătite)
Eu: Dar gata. Nu mai pot. Nu mai rabd. Mi-o ajuns până aici (arat cu mâna la gât) Te lepăd, că ni-am găsât pe altu. Să nu te mai prind prin prejurul casei că-i dau drumul lui Rex. S-o terminat! (Pun receptorul, îl deconectez şi izbucnesc în hohote de râs)
