Atunci cand baietelul a implinit un an, acel tata fericit a dat un anunt la ziar prin care il felicita si ii dorea, in numele intregii familii, satisfacerea tuturor dorintelor. La trei ani- fiindca toata ziua copilul- minune sufla cu nadejde in trompetica- i-a fost tocmit un profesor de muzica, inlocuit dupa numai cateva luni cu un indrumator in ale picturii, caruia i s-a alaturat curand o doamna mai in varsta, fosta prima balerina, intre cele doua razboaie mondiale, la Opera din Viena. In clasa intaia, atunci cand ceilalti scolari veneau acasa si faceau de zor betisoare, scotand limba de un cot si murdarindu-se cu ceneala pana in albul ochilor, copilul-minune umplea casa de gamele pline de virtuozitate pe care le smulgea pianului; o ora mai tarziu incepea lectiile de interpretare cu un student de la Institutul de teatru- si apoi era dus la patinoar unde il astepta un fost campon de patinaj artistic. Si in timpul acesta, tatal desena in caiet betisoare fiindca, nu-i asa, baiatul nu avea timp sa se ocupe de fleacuri. Zece ani mai tarziu, tanarul care promitea atat de mult, dupa ce terminase cu chiu cu vai liceul, a fost trantit la examenul de admitere la conservator, a fost trantit la teatru, ba chiar si la agronomie- unde au incercat sa-l strecoare parintii, pana aveau sa se rezolve lungile memorii adresate autoritatillor superioare, scolare si nescolare, in care erau demascate intrigile si abuzurile acelora ce puneau stavila viitoarei stralucite cariere artistice a unui reprezentant de frunte al tinerei generatii. “Caderea” de la agronomie a pus varf la toate. Si atunci baiatul, pentru a-si reveni din starea de soc, a fost urgent expediat intr-o excursie turistica peste hotare, de unde s-a inapoiat plin de planuri marete.
A abandonat “teatrul clasic”, viitorul este al teatrului-atelier, al teatrului de gang, al teatrului- studio. Casa parintilor nu era potrivita pentru a se putea realiza spectacole cu atmosfera intima, cu economie de mijloace artistice si maxima concentrare, asa incat i s-a inchiriat o garsoniera pe care el a acceptat-o , fiind, pentru inceput, satisfacatoare. Era o problema cu mancatul, drumul pana acasa ii lua prea mult timp, asa incat mama ii aducea dejunul si pranzul in garsoniera- atelier artistic. La ore fixe, se intelege, pentru a nu tulbura celelalte ceasuri destinate studiului. Deoarece a indraznit odata sa sune mai devreme, a refuzat sa mai primeasca mancarea din mainile ei si, vreme de o saptamana, tatal a fost silit sa duca sufertasul cu de-ale gurii in locul “acelei femei neintelegatoare” pe care baiatul- suflet de artist- a iertat-o in cele din urma. Cu rufele era mai simplu, le facea balot si le lasa la usa.
Dupa primul infarct, tatal baiatului s-a pensionat, pentru a se putea ingriji, in sfarsit, asa cum se cuvine de sanatate. Nu de a lui, fireste, ci de sanatatea tanarului numit speranta- pe care orele indelungi de studiu, petrecute in compania unui grup de virtuosi, baieti si fete cu preocupari intelectuale la fel de solide cu ale sale- il facusera melancolic si debil. Infarctul al doilea l-a lovit pe neasteptate, asa incat tatal, cand a fost mutat din salonul de reanimare, i-a trimis cateva randuri prin care se scuza ca n-a putut trece sa ridice rufele pentru spalat si nici n-a avut cum sa-l anunte deoarece si mama s-a nimerit sa cada la pat, cu o zi mai inainte, doborata de suferinte ascunse.
Baiatul nu s-a suparat, se intelege. A venit chiar sa-l vada, a stat aproape zece minute, i-a luat cheile de la casa, carnetele de CEC si ultimul talon de pensie. La plecare i-a zis prietenos si plin de grija: “Vezi ce faci, batrane, poate ar fi bine s-o internezi pe mama undeva, am auzit ca sunt niste case de batrani minunate .” Dupa cativa pasi s-a intors, a scos din buzunar un mar si i l-a lasat pe noptiera.
Seara tarziu, cand ceilalti bolnavi din salon dormeau de mult, tatal a intins cu precautiune bratul drept- nu avea voie sa faca miscari bruste- a luat incetisor marul, l-a dus la buze, l-a sarutat, dupa care l-a pus din nou pe noptiera si l-a privit indelung. Marul cu coaja subtire si delicata, marul ca o flacara, ii aduce aminte de obrajorii rumeni ai ai baietelului, din vremea cand avea trei sau patru anisori. Trece vremea, trece…
Trece cu adevarat. Ce si cate s-au schimbat din anii cand au fost scrise randurile de mai sus, pe care le-am publicat in volumul de debut intitulat “REPORTER SENTIMENTAL” , aparut in 1981 la editura “ALBATROS”? Decorul ? Posibil.
In rest, sa auzim numai de bine !
Nicolae Holban
