Ceva zgîrîia burta moale, din interior. În scurta sa existenţă pămîntească nu văzuse demult aşa foamete pe lume. Alb pe de-a-ntregul, fără vreo pată neagră. De la colbul aşezat pe el nici nu putea să răsufle sărmanul. Nemişcat, o viaţă stă în acelaşi loc uitat de toţi, un colţ de pervaz a unei cameri reci. Se gîndea, ce-o fi fiind să se întîple, că demult nu şi-o văzut stăpînii. Demult nu aruncase vreun banuţ în el. Gîndurea cînd în vers, cînd în proză. Principalul că nu se dădea bătut. Numai ochii se plimbau prin camera luminată de soarele primăverii. Ochi trişti… pe bune să fi putut merge pe piciare, la sigur avea să afle mai mult decît cîrcotelile vecinelor de sub fereastră. Dar se mai gîndea bietul motan că dacă avea să fi mincat ceva, neparat va fi spart în fărîmi de gips mai curînd sau mai tîrziu. Nici asta nu vroia să se întîmple cu el. O zi întregă era descurajat. E de vină el că a fost facut din praful de ipsos, sau e de vină lumea pentru neglijenţa motanului. Visa… ştiţi ce visa? Să fi fost purcel de ipsos, sau un tigru, poate avea sa cîştige mai multă atenţie din partea cuiva. Aşa lipit pămîntului, pe un pervaz gol, îngălbinit de soare, se prăfuia motanul, pentru că nimănui nu-i păsa de el… nici Uniunii Europene…
