Imi pare rau ca-i chinui, dar ma doare sa ma despart de casa mea. Parca-ar fi parinteasca. Nu stiu de ce?!
De fapt, stiu eu foarte bine.
Blogul asta a fost cel mai aproape umar pe care l-am simtit in momente grele. Asa s-a facut ca a ajuns sa fie cea mai buna prietena a mea, cea mai sigura confidenta, desi "secretele"... "se spun" pentru a fi pastrate...
Am venit aici cind mi-a fost greu si usor; imposibil chiar. Am venit aici cind eram acasa, sau printre straini... sau printre straini ca acasa... cealalta varianta... am avut noroc sa nu o traiesc inca.
Ce sa fac, daca ma iau lacrimile... Da, chiar asa. Fara metafore. Ma iau lacrimile. Mi-a fost cald si bine si mi-i mila sa o las.... Dar, am o casa... frumoasa. Pe care mi-am dorit-o. Mai incapatoare. Mai noua. Nou-nouta.
Inca nu ma descurc prea bine in ea, dar sper sa ma acomodez repede, altfel, ma intorc la "casa mea".
am norocul sa nu ma ambalez prea tare niciodata... am avut norocul sa fiu educata in asa fel, incit sa ma leg tare de oameni si sa ma tin strins, dar sa fiu lipsita cu desavirsire de "arta" de a ucide prin invidie, sau de ma tine cu dintii de lucruri materiale...
hai, ca revin.... am o interventie.... da m-o umflat si inspiratie...
