O zi în explozii stelare de stare inhibată şi dezgustătoare unui muritor, trăit-am eu astăzi.
Mi-i capul plin cu metafore ironante şi chiar exagerate, însă le voi ţine ascunse în deşertul minţii mele. Cu mare extaz şi plăcere am finisat lectura romanului “Turnătorul de medalii”, al mult stimatului domn’ profesor Anatol Moraru. Prin minte şi acum mi se învîrt fel de fel de minunăţii reţinute din oceanu-i de metafore subţiri şi care cred că îmi vor rămîne pentru mult timp implantate în memorie. Acestea ar fi de felul: “ea este de origine femenină“, “…să li se facă prunele svastică”, “a regula pe cineva“, “instrumentul meu concurează cu buzduganul cu care bătea Ştefan cel Mare în poarta Cetăţii Neamţului“, “îmi venea s-o bag în scorbură, s-o pecetluiesc, să zacă acolo pînă i s-a înverzi pupăza…“, “bandajează-ţi eşecul…“, “ am ieşit din bîrlog“, “lăsîndu-l pe Vasîi să înoate în lacuri onirice”. Astea ar fi doar unele mărgăritare de dulce gust pentru stomacurile înfometate a spiritelor postmoderniste. Sinceră să fiu, chiar şi eu m-am regăsit în acest personaj impetuos şi bine calibrat.
Sinceritatea acestui “scriptor” pune în valoare un spirit deschis pentru întreaga “cosmogonie”. Am rămas cu gîndul la ceea cum voi pune titlu romanului pe care mi-i în “planul oniric” să-l scriu.
Ani de facultate, împletind prin rînduri, gîndul neostenit de a prezenta fiinţelor gînditoare un “feliu de scriere” a scriitorului, care poate fi practicat de “orice student de la Litere indeferent de spaţiul geografic în care se află alma mater” (pag. 264). Nu vă supăraţi domn’ profesor, dar după Umberto Eco sunteţi primul scriitor care mi-a “metamorfozat” gîndul într-un munte de idei şi sugestii pentru viitorul meu roman autobiografic.
