Povestea ei este una dureroasă. Este o istorie cunoscută. Una prin care au trecut mii de familii din R. Moldova, şi nu numai. Este drama pierderii unui suflet drag şi nevinovat. Cea a fratelui ridicat de sovietici în floarea vârstei şi dus pe frontul morţii. Cel din Afganistan.

Aşa ar începe, probabil, un articol dintr-un ziar sau un reportaj de televiziune. Eu însă voi începe altfel…

Citesc zilele acestea „Despre Stalin şi stalinism” de Roy Medvedev. O carte în care este prezentată adevărata faţă a celui despre care se spune că a reuşit să învingă „fascismul mondial”. Stau însă şi mă gândesc: Oare care ar fi fost mersul istoriei, dacă acest învingător ar fi fost un perdant în faţa lui Hitler? Ce se mai alegea de „marea putere sovietică”? Dacă ruşii nu ar fi câştigat în al doilea război mondial, ce s-ar mai fi ales de URSS? Ar mai fi avut putere să încerce să învingă într-o altă oroare a secolului 20, numită războiul din Afganistan?

Sunt conştientă de faptul că „dacă” şi cu „parcă” sunt două lucruri diferite. Şi totuşi… Dacă nu ar fi fost războiul din Afganistan, ar fi fost oare viaţa ei altfel? M-ar mai fi rugat astăzi să dau această informaţie pe odnoklassniki (n.n. un siteu rusesc de socializare)(n.n. – pentru ea internetul doar la asta se rezumă)?

Se numeşte Lidia Vasilcovschii şi este originară din satul Bursuceni, raionul Sângerei. La prima vedere este o femeie simplă de la ţară. Dacă stai însă de vorbă cu ea, vezi că în sufletul ei zbuciumat se frământă şi se bat cap în cap întrebări şi trăiri, gânduri şi decepţii. Iar printre acestea, abia de mai palpită o ultimă şi vagă speranţă. Una extrem de firavă.

În 1984 muncea la câmp – „trăgeam sapa de-mi ieşeau ochii pe un soare care mă ardea în moalele capului mai ceva ca focul”, îmi spune femeia ţinând în mâinile tremurânde o fotografie cu chipul unui tânăr. Este fratele ei (vezi foto dreapta). „Ni-l luaseră cu numai doi ani înainte. Ne rugam cu mama în fiecare seară minute bune la icoană implorând pe Dumnezeu să-l întoarcă acasă sănătos. N-a fost să fie…”

Din ochii obosiţi şi şterşi de vremi ai femeii se preling două lacrimi mari, fugare… O privesc şi o compătimesc.

„Şi cum spuneam – continuă femeia cu vocea şi mâinile tremurânde – avea 17 ani când l-au luat la armată… Un copil… Tremura ca varga când a plecat… A mai trimis scrisori acasă, dar într-o zi poştaşul nu a mai adus veşti… În schimb a venit cineva de la raion care chiar acolo, la prăşit, mi-a spus că Ionică al nostru a fost dat dispărut. De la acel şoc am strâns buza stângă de jos atât de tare cu dinţii, încât a ţâşnit sângele ca dintr-un furtun din ea. Ionică al nostru era ca şi mort. Şi aşa este şi până acum. Nu mai este decât o pagină în cartea asta.”

Femeia îmi întinde o carte cu o copertă jupuită de vremi. O are de la începutul anilor 90. „În memoria ostaşilor căzuţi din Afganistan” scrie cu litere şterse pe coperta roşie. Răsfoiesc filele îngălbenite de vremi. Destine şi vieţi pierdute, durere şi iar durere printre filele acestui registru. La începutul cărţii citesc mesajul fostului preşedinte Petru Lucinschi. Gândul mă duce la autorităţi. Am întrebat-o: „Şi aţi încercat să aflaţi mai multe?”.

„Am fost chiar şi la Moscova, dar tot zadarnic. Am bătut atâta amar de cale până acolo ca să mi se arunce în faţă, în treacăt, un „Da ce, credeţi că sunteţi singurii care şi-au pierdut apropiaţii?” Şi uite aşa m-am întors cum m-am dus – fără niciun răspuns, ba mai mult chiar, am început să mă întreb pentru ce şi-a pierdut viaţa fratele meu? Mama, Dumnezeu să o ierte, numai de dorul lui s-a stins. A sperat până în ultima clipă… Ba chiar a murit şi supărată. URSS-ul nu ne-a ajutat nici măcar cu o copeică pentru că cică nu se ştie dacă era mort sau viu. S-o fi temut să nu le sece bugetul… Sunt tare supărată…”

Privesc la ea şi nu îmi vine a crede ce aud. „Mi-a spus cineva, un militar, că l-ar fi văzut pe undeva prin mijlocul Rusiei. Da poate mi-a spus doar aşa… ca să mă încurajeze”, continuă femeia.

Mă uit la chipul ei brăzdat de vremi. Înţeleg din privirile ei că îşi leagă noi speranţe de mine şi de ceea ce voi scrie… Nu ştie ce e acela internet. A auzit însă pe undeva că „există ceva unde oamenii vorbesc mult – mult şi care se numeşte odnoklassniki”… „Poate le spui oamenilor şi durerea mea. Poate ştie cineva de Ionică al nostru…”.

Se uită îngândurată la mine. Îşi aminteşte vremurile de demult şi cum şi-a petrecut fratele la armată. Răsfoiesc câteva scrisori de la Ionică. Un scris deşirat şi grăbit se aşterne pe o foaie subţiată de timp. Lidia îmi arată şi ultima fotografie a tânărului înainte de a pleca la armată. „Uite-l aici ce fericit era la o nuntă din sat… Ia uite la el ce frumos e… Să le spui oamenilor de pe internet că Ionică al nostru era cu părul bălai şi oleacă şipileag (n.n fonfăit)…”

„Aşa voi face”, am răspuns…

Şi asta fac.