Moartea lui Vieru
Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bîntuit de -o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit şi pentru dînsul o şosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine...
"Sunteţi Vieru?"
"Da..."
"Şi ce vă doare?"
"Doar Basarabia.....
Ea.... suferă mai tare...
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
şi-apoi pe mine..."
I-i sângele cu fiare-amestecat,
Ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:
"Unde vă doare cel mai mult?"
"Nu sub cămaşă....
Ci Neamul meu.... că-i... cel mai
dezbinat."
Lui -
medici voi, cu harul vostru sfânt! -
Scos de sub roţi, ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
şi să mai scrie încă-un "Legămînt".
Viaţa
încet
din trupul lui
se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
şi Prutul tot
e-o lacrimă
prelungă
pe faţa Europei care curge....
Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,
singurptatea s-a făcut mai mare...
iar ţara seamănă cu-o lumînare
ce pâlpâie uitată în zăpezi....
Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.
Şi numai noi, rămaşi în străinie,
nici nu ne naştem şi nici nu murim...
Academician, N. Dabija "Literatura şi arta", 18 ianuarie 2009
LA MORTE DI VIERU
(traducere Varvara-Valentina Corcodel)
L'ospedale di Urgenza si e allertato
E di una brutta notizia e invadato:
Vieru giace in qulche posto, schiacciato,
perche pure per Lui una strada sterata
si e trovata.
Dalle rotaie, a pezzi, fu tirato fuori
Il Poeta...
"Siete Vieru?"
"Si..."
"Che cosa Le fa male?"
"Solamente la Bessarabia...
Lei... soffre di piu....
Salvate prima Lei, e dopo me...."
Il suo sangue con belve e mischiato
come il Prut con filo di ferro assassinato:
"Dove Le fa male di piu?"
"Non sotto la camicia....",
Ma e il mio Popolo... che... mi fa stare male...
perche... e il popolo piu diviso."
A Lui -
voi, medici, con il vostro dono santo! -
Tirato fuori da sotto ruote come
dalla crocifissione,
ridategli la vita, per poter respirare
e poter scrivere un altro
"Giuramento" ancora.
La vita
scorre lentamente
dal Suo corpo
per l' Ospedale
e faticoso arrivare a Lui,
(tirarlo fuori dalle difficolta)
e lo stesso Prut
e una lacrima
sempre allungata
Che scorre
sulla faccia dell' Europa...
E, come nella favola coi lupi a agnelli,
la solitudine piu grande e diventata....
Ed il Paese sembra una candela
Che palpita dimenticata
tra la neve....
Con il suo cammio, silenzioso, di cherubino
si e alzato ai Cieli stellati: e risorge.
Soltanto noi, rimasti spaesati,
nemmeno nasciamo, neppure moriamo!
