Prin natura sa esențialitatea nu recurge la explicație cât la imperativele necesității ce se impun a fi satisfăcute. Legat de această necesitate toate eforturile noastre se complac în simple recursuri a căror importanță se supune unui proces de inducție extrinsecă. Între cei doi poli ai nevoii prioritatea de cele mai multe ori ar trebui sa revină celei interioreflexive, celei a cărei elemente ar fi suficient de estimative pentru a crea profilul robot a celui care se proiectează. Practica cotidiană a valorilor la care pseudoaderăm are un cu totul și totul alt demers de manifestare în ce privește acestă contrabalansare valorică. Uneori individului i se cere într-un mod mai mult sau mai puțin latent o raționalizare axiologică a cărei obiect scapă necesităților. Se presupune probabil că nu întotdeauna ceea ce se vrea are suport arhetipal în palmaresul necesităților noastre ontologice. În acestă goană trepidant-indusă puținul timp care-i mai rămâne exponentului ființial nu-i este suficient decât petru a-și plânge golul interior pe care-l resimte. Bine, că reacțiile în fața unor astfel de constatări sunt cât se poate de diverse sau și complexe. Acuzele oscilează între autoblamări fie sub forma regretelor, revoltelor, rutinei, nonsensului, inaccesibilității finalității, nevrozei, dezvoltării compulsiunilor catharctice, sau resemnări a căror rațiune ne-o justificăm prin existența unor scopuri ascunse dincolo de aparențe, și în cazul acestei de-a doua atitudini de cele mai multe ori dezvoltă o acută și lucidă conștientizare a propriilor limite în perceperea, înțelegerea și resemnificarea evenimentelor fie dimpotrivă o indiferență, o încredere oarbă providențială care ajunge să degenereze într-o totală absolvire de culpabilitate și prin urmare responsabilitate atât personală cât și colectivă.
Impresionantă acestă contrapondere între nedreptatea și nonsensul de proporții cosmice și vina, nevrednicia personlă sau chiar naivitatea obsesivă. Rețete proscrise sau dozaje cvasiexacte privind acest scenariu din câte știu eu nu există dar peste tot se cere și se pretinde discernământ. Un fel de instrument prin care se cântărește realitatea cât mai obiectiv posibil (dacă-i așa ceva poate fi măcar întrucâtva posibil) și se estimează efectele ei în sine cât și pentru sine. Ca și în cazul oricărui instrument această busolă spirituală are dezavantajul de a te sustrage din posesia certitudinilor instigându-te la prudență pe învolburata cale a vieții în care singura certitudine este mai degrabă – incertitudinea. Discernământul te mai și provoacă la luciditate în sensul conștientizării rațiunii care te animă să realizezi ceva. A discerne este echivalent cu a deosebi, a pune în balanță, doar în ceea ce ne privește, adică e ceva mai mult particular dar nu subiectiv (în sensul că ar fi ontologic legată de subiect). Ateție deci, un bun ca atare poate fi recomandat în anumite cantități în funcție de caz, problema lui „ce îmi trebuie” și „în ce cantitate” diferă însă de la individ la individ, în virtutea frumoasei noastre condamnări la unicitate. De aici și deziluzia multora (sminteală – în limbajul ezoteric de specialitate), doar pe bază de estimare cantitativă (Cazul Sf. Serafim de Sarov care remanda ucenicilor cu probleme similare remedii vindicative diferite).
La fel este și cu judecata ( în sensul unui proces activ care nu se reduce doar la evaluare, ci mai necesită : analiză, sinteză, introspecție, corelare, și evident înțelegere adică accesul la conținutul ideativ interior al celui în cauză (lucru posibil doar parțial, deși când judecăm avem pretenții de exhaustivitate))…
