Parca am visat-o pe bunica aducând singură pe lume un copil, nemoşită. Eu mă ştiu privind scena uluită. Parcă copilul ăsta era un boţ diform pe care buni trebuia să-l modeleze ca să-i dea o formă. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Eu mă gândeam în tot acest timp că bunica nu ar trebui să facă mişcare, ar trebui să stea culcată. Îmi reproşam la faţa locului că stau şi mă uit ca tâmpita, dar nu mă puteam trezi din amorţeală. De fapt, totul se întâmpla de parcă nu eram acolo şi vedeam fără voie ceea ce nu se cuvine să văd. Când l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu”
Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aia de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare într-o masă de aluat.
Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaia veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.
