Gânduri şi stări – Hai să culegem simplitate!

Moartea e cruntă, dar și blândă.

Cruntă pentru că ne-a luat acele zile importante, pline de oameni dragi, trăite cu înțelegerea clară că nu doar tu ești o bucată din părintele tău, ci și el e o parte din tine.

Și a murit ceva ce ai fost și tu…un pic sau mai mult.

Este prima ta moarte, când îți moare un părinte.

Dar e și blândă. Pentru că îți lasă mai mult din tot ce a fost frumos și bine. Îți lasă zâmbete, zile cu soare, vorbe, momente. Anulează cu blândețe tot ce nu ai putut anula tu și o lume întreagă. 

Nu le-ați anulat …din obidă, din orgoliu, din prea multă judecată și prea puțină împlinire.

Anulează și discuții ce nu au avut loc, cuvintele spuse și nespuse. Anulează tot ce nu mai contează.

Și rămâne doar ceva ce intuiai, bănuiai, aproape știai, dar n-ai avut curaj să-ți spui:

Am avut nevoie de prea mult timp ca să devin mare, tată! Și când mi s-a întâmplat trebuia deja să te înfiez.

Îmi lipsește acest timp în care să fi vorbit ca doi adulți. Cred că înțelegeam mai bine ambii ce lecție trebuia să învățăm. Dar așa ne-a lăsat moartea restanțieri. Și pe mine, și pe tine. Dar, mă rog, nu e musai să ieșim cu diplomă roșie din această daraveră. E suficient ………………………………….să zâmbim la capăt.

Hai, că mai vorbim :D. Poate îți faci timp acolo să te gândești un pic la mine.

Despre generații.

Acum, mai mult decât vreodată, simțim cât de diferiți suntem. Poate fi și o iluzie. Dar, totuși, viteza acestui veac, ne îndepărtează pe noi, de ei. Noi, adică, cei care nu mai avem între 15 și 20 de ani. Și ei, care au.

Aș vrea să le dau întâlnire în vreun loc unde să venim toți cu bucurie și plăcere.

Să mă gândesc.

La teatru? La bibliotecă? La Filarmonică? Nu prea cred. Nu vor veni nici mulți dintre ei. Dar s-ar putea și puțini dintre noi…

La mall? Sau la vreun film? Posibil. Ei gălăgioși, pufnind în râs când li se întâlnesc mâinile în gălețile cu popcorn, noi,  nervoși, luând cu vârfurile degetelor elegant câte o floricică și mestecând-o îndelung, mișcând dezaprobator sprâncenele, sperând ei să ne vadă cel puțin indignarea.

Sau pe fb? Nu, ei deja nu prea trec pe acolo. Iar noi încă nu ne-am luat abonament pentru tik tok.

La școală? Ei sigur sunt pe acolo, din când în când, doar că mai des somnoroși și fără bucurie sau plăcere.

Deci, unde?

Se pare că, totuși, este un asemenea loc – în sentimentul nostru de vinovăție.

Acolo

unde am strâns toate regretele că nu am îndrăznit să fim mai vocali,

unde s-au pierdut una câte una toate speranțele că vom reuși încă să schimbăm lumea spre bine,

unde s-au fracturat visele noastre,

unde trufaș ne îndoim că ei vor reuși mai mult ,

unde am început să căutăm confortul și am încetat să căutăm viața,

unde mai avem șanse să ne iertăm, să acceptăm și să ne eliberăm,

unde putem fi noi, sinceri și bucuroși că ne-am deschis sufletul.

 Și noi vom veni, și ei vor veni.

Ei ca să savureze neputința noastră, la un loc cu disperarea, să ne vadă zăpăciți, speriați, vulnerabili. Din răzbunare. Ca să ne vadă ȘI PE NOI așa.

Noi ca să ne trăim eșecul până la capăt, mazochist și curajos. Măcar pentru asta să ne ajungă curaj.

Cred că e unicul loc în care le-am putea vorbi, iar ei asculta. (Nu) Cred că vor pricepe prea multe, dar  (măcar) vom fi aproape.  Pentru că doar în acest aproape putem sădi grijă și înțelegere, respect și empatie, bunătate și răbdare. Și de la căldura acestui aproape ele vor crește și vor ajunge mari, mari, până la toate visele noastre pribegite.

Acest text este o metaforă, rezultat din reflecțiile mele în urma provocărilor pe care le întâlnesc specialiștii în lucrul cu tinerii în această perioadă post pandemică și pseudo digitală. Am zis pseudo digitală, deoarece nu suntem nici pe departe versați în tot ceea ce constituie avantajele internetului și a anumitor instrumente ce țin de tehnologii informaționale. Nu reușim să utilizăm corect și abil aplicații și softuri care ne-ar ușura viața, nu ne conectăm la e-servicii, nu explorăm instrumente profesionale, (ce mai!) nu știm să lucrăm în excel. Și când zic noi, mă refer la mulți dintre noi, care trăim în orășele de provincie sau sate și comune.

Ne-am conectat însă cu succes la SM. Nu zic că sunt rele. Ba deloc. Îmi place și mie că pot fi creator de conținut și să împărtășesc asta cu un public.

Doar că am uitat de măsură. Iar rețelele acestea s-au înmulțit și au devenit lipicioase și toxice. În loc să fie resursă de a ține legătura cu prieteni și oamenii tăi, au început să ne fure viața. Timpul pentru noi, puterea de a ne concentra, capacitatea de a fi aici și acum cedează în fața acestui torent năvalnic de informație. Cum să scăpăm de această dependență? Hmm acuș caut pe Google :).

 Pe de altă parte, noi, cei care îi învățăm despre implicare civică, echilibru, poziție cetățenească, nu am exersat demult :D, vorba vine, am cam plecat din sportul mare, și, uneori, nu prea suntem credibili.

După mine este o singură strategie bună care ne-ar ajuta la toate aceste provocări. Munca.

Cel mai tonic tratament de reducere a SM, de revenire în teren și cel mai puternic remediu de a fi aproape este munca împreună. Grea, greluță, cu transpirație, cu eșecuri, cu cucuie, cu bucurii, cu rezultate, cu glume și oboseală, cu parteneri și fără, în folosul comunității sau pentru bucuria noastră, fizică și intelectuală, în echipe mari și mai mici, în oficii și outdoor, foarte grea și cu ieșiri din zona de confort – dar muncă să fie și cu sens să fie.

Așa ne vom ispăși păcatele noastre și vom contribui la zidirea tinerei generații.

Off, tare mare nebunie cu oamenii ieștia! Sunt zile în care îi iubesc de mor și îmi par atât de drăguți, interesanți, plăcuți, atrăgători, plini de o energie anume, organici pe fundalul frunzelor, clădirilor, altor oameni.

Sursă: Pinterest

Altădată abia aștept să ies undeva, în iureșul zilei și să intru în traficul acesta în care orice centimetru e plin de alți oameni.

Poate credeți că dacă ei nu îmi împărtășesc bucuria (re)vederii cu mine, aceasta mă întristează? Nuuu. Mă oglindesc în ei, în fiecare. Mă privesc în ochii lor. Sunt acolo. Îmi văd zâmbetul. Îmi văd liniștea. Îmi văd răbdarea pregătită să se mire.

Ochii oamenilor, toți, sunt pentru mine!

Sursă: Pinterest

Poate gândiți că dacă eu nu reușesc să le prind privirea, îmi scapă bucuria aceasta egoistă? Nuuu. Mă uit la buburuze, la cer, la drum, la iarbă, la flori, la geamuri – ele mai păstrează căldura acestor ochi. Îmi iau și mie. Las și eu.

Ori nu aveți încredere poate în autenticitatea trăirii? Zău? Chiar așa? Ce rost ar avea să vă mint? Nici unul. Poate doar v-aș intriga să vă priviți și voi în ochii mei! Vorbim după !

Vă întrebați de ce textul se numește singurătate?

Pentru că mai sunt și altfel de zile. Când fug. De voi. Pentru că mi-e dor de mine fără voi. De mine cu mine. De cuvinte. Zile în care să repet vreo unul, vreun cuvânt. Până dispar sensurile, rămân vocale, consoane, sunete. Iar după doar vibrație. Iar după – doar aer, în plămânii mei, care iese cu putere și sparge singurătatea. Iar ea izbucnește în desene multicolore și umple aerul cu esență. Ascult vocile mele, văd nerăbdarea mea, văd neliniștea, văd lacrima. Clipe.

Singurătatea mea, cea de toate zilele, dă-mi-o Doamne, ca să mă privesc în oglinda propriilor mei ochi, atunci când plouă pe dinăuntru, când ninge în minte, când cade roua oboselilor, când vine timpul căințelor adevărate, iar pentru soare, căldură și mângâiere, dă-mi oameni! Sursă: Pinterest

Cine nu a auzit despre faimosul termen de burnout? Mare nevoie pe capul omului.

Dar una e să auzi, altă e să vezi și cu totul alta e să trăiești.

Acum zâmbesc. Dar, de fapt, nimic vesel în asta nu-i.

Știți cum te simți?

Ca o cutie de conserve goală în mijlocul drumului, peste care, din când în când, trece vreo roată grăbită de mașină.

Ca un maratonist amăgit, căruia nu i-au explicat unde e finișul.

Ca un un copil furios că a făcut tot cum i-a spus mama: și curat, și dus gunoiul.. dar nu a primit recompensa făgăduită.

Ca un tren obosit, care pufăie greu – poate, poate – a ajunge măcar undeva…

Ca un falit, care a avut timp, emoții, energie de milioane, le arunca cu generozitate în stânga și în dreapta, investea curajos, profitul îl reinvestea,

și a pierdut tot,

nu mai are … nimic. Zero. Nici o emoție.

Și cazi într-o stare de un fel de autism emoțional. Ești în lumea ta. Auzi și firul de iarbă cum te ceartă că nu mai ești în stare.

Și stai acolo, în tine. Te chinuiești să ieși, dar nu-i scăpare. Te uiți în jur poate vei găsi vre-un vinovat potrivit. Mare prostie. De ce?

Unicul vinovat ești tu. Da, da. Cât de trist nu ar suna. Dar asta este.

Tu, nu altcineva, îți asumi să duci ceea ce și alții ar trebui să ducă.

Tu, fiind neîncrezător în tine, prea multe le permiți și ierți celor dragi. Pentru că ți-e frică să nu te respingă. Ești aproape îndrăgostit de veselia lor, de bucuria lor. Îți este bine alături de ei.

Tu întinzi mâna celor care (nu) merită, chiar și atunci când vezi că nu e cazul.

Tu nu vrei să renunți la idealismul tău.

Tu nu vrei să accepți că nu toate poveștile au final fericit.

Tu nu știi să te odihnești. Tu insiști să menții un anumit nivel. Tu ești prost. Tu ești penibil.

Tu arzi.

Tu , tu , tu.

Durează. Și doare.

Iaca așa.

Ai ars, cu tot cu vise, cu încredere, cu tot în ce credeai că poți, știi, ai.

Off, și măcar de ar da căldură focul ista… dar el nu e despre căldură.. el sfâșie cu para lui necruțătoare, iar unii bucuroși mai și suflă …să nu se stingă. Nu cu gând rău, din obișnuință.

Și iată-te cu o poală de scrum și atât.

Nu e ceva ce merită trăit, vă asigur. Iată îi tot samîi sluchay când mai bine înveți din experiența altora .

De aceea, eu amu când îi văd pe acești oameni, care au predispunere: entuziaștii, idealiștii, orgolioșii, empaticii, workaholicii, visătorii care vor să schimbe lumea

le spun:

Odihniți-vă!

Odihna e foarte importantă.

ALEGEȚI CU CINE MERGEȚI SPRE VREUN SCOP!

OAMENII CONTEAZĂ.

Luați-vă pauze pentru reflecție!

Circumstanțele se schimbă.

RENUNȚAȚI!

ASTA TOT E SOLUȚIE.

Iertați(-vă)!

Șiiii, dacă ceva , nu vă temeți, este viață și după ardere.

Și vor rămâne cei, alături de care să îți lingi rănile.

Sursă: pinterest

Și va ploua.

Sursa: Pnterest

Și va răsări într-o zi dorința.

Sursa: Pinterest

Și poala va fi cu mere.

Sursa: Pinterest

Și vei oferi căldură.

Sursa: Pinterest

Pentru asta nu trebuie (neapărat) să arzi.

În fiecare seară, noapte, când pun capul pe pernă mă gândesc la tine, copilul meu.

Mă gândesc că și tu pui capul pe pernă și te conectezi prin aceste momente presomn la toate gândurile bune, la rugăciunile mele să fii bine, să fii înțelept și să întâlnești mulți oameni buni.

Mă gândesc cât este de ciudat că ești atât de mare deja, că ești departe și atât de aproape… de mine.

Mă gândesc că timpul e prietenul nostru. Tu devii independent și înveți să îți construiești viața. Eu devin mai visătoare și savurez bucuriile noastre, mari și mici, și , mai ales, cele trăite împreună.

Mă gândesc cât de greu este să te las să îți fie greu.

Mă gândesc ce ușor este să te conving că asta înseamnă că va fi ușor.

Mă gândesc ce mult iubirea mea pentru tine mă însuflețește și mă leagă spiritual de alți oameni, pentru care îndrăznesc să fac lucruri bune, în marea speranță că ele vor deveni pietricele, potrivite pentru a pava drumul tău fără primejdii și cu oameni buni.

Mă gândesc cât de multe m-ai învățat!

Să vreau să devin mai bună.

Să devin.

Să fiu eu. Să te iubesc. Să iubesc.

Să vreau să schimb lumea. Cum pot, poate doar un pic, foarte puțin, dar spre bunătate, spre zâmbet, seninătate, bucurie, pace – pentru că tu trăiești în ea.

Să am încredere în tine și să te las să zbori.

Să am încredere în mine și să rămân să mă bucur de zborul tău…și al meu.

Să fiu recunoascătoare. Pentru că am primit cea mai frumoasă soartă – să fiu mama ta.

Pentru că indiferent de prognozele meteo ale vieții inima mea nu prinde promoroacă – pentru că ești tu acolo.

Să nu cer nimic. Doar să strâng ceea ce este, ce vine de la oameni și locuri, ca să fii sigur și tu – sunt liberă și fericită!

Este un om bun. Este fragilă și insistentă în curajul și încrederea că viața e frumoasă. Naivă și visătoare. Cred că vreo epocă cu cavaleri și batiste dantelate i s-ar fi potrivit mai bine. Dar, totuși, ce bine că este – oferă contextelor noastre tehnologice și realiste un pic de această atitudine de a trăi

un pic i-rațional, dacă asta ne face fericiți,

un pic mai lent, dacă asta ne ajută să simțim gustul,

un pic mai credul, dacă asta ne apropie de oameni buni.

Așa dar, 13 întrebări pentru Svetlana.

Svetlana, cine ești tu? Eu șterg, cu ce pot , tot ce știu și simt despre tine și as dori sa te cunosc pe tine cea de azi. Cine ești?

Un extraterestru . Așa îmi place să răspund la întrebarea asta. Sunt o femeie, în floarea vârstei, care iubește viața, o trăiește frumos și cu intensitate și e mereu dornică de a afla ce se întâmplă „după orizont” și de a se autodepăși. Sunt o optimistă incurabilă, o sensibă fragilă și, totodată, o curajoasă nonconformistă. Motivez, inspir, încurajez, fără să cer nimic în schimb. Ofer mai mult decât primesc. Simt mai mult decât gândesc. Iert mai mult decât urăsc. Iubesc mai mult decât sufăr.

Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe mica Svetlana – care era jocul tău preferat de copil? Găsești ecoul lui în viața ta?

De mică am fost lider de gașcă. Am avut o copilărie foarte frumoasă, petrecută lângă pădure, unde ne pierdeam cu orele, cu gașca mea de copii, pe care o luam după mine în toate aventurile. Mereu am fost pasionată de natură, simțeam o conexiune aparte cu tot ce e viu. Aveam foarte puține jucării, dar suficiente ca să pot crea cu ele amintiri frumoase. Svetlana mică a fost un copil foarte curios și zbânțuit .

Împărtășește cu mine o amintire – una în care ai descoperit definiția ta a fericirii, una dintre ele. Te rog să fie una de fericire copleșitoare, când, pur și simplu, ea te-a invadat.

Momentul maxim de fericire a fost când o alăptam pe Lia, iar ea m-a luat de deget și s-a uitat în ochii mei. Atunci cred că am simțit cel mai profund și special sentiment ever. Nașterea a fost ceva divin, dar acolo au fost alte aspecte alte fericirii. Emoții maxime am avut la primul interviu la radio (15 ani), la primul discurs public (pe la 16 ani), la prima apariție la TV, primele diplome, etc.

Există vreo dorință – vis, nu dorință -plan, care încă te gâdilă și mai speri să se împlinească vreodată?

Să fac înconjurul lumii pe barcă, să ajung în Australia și să fac scufundări și să văd marea barieră de corali. Să fac vin, să am propria mea vinotecă, o casă de oaspeți, pe o insulă, unde să trăiesc cu bărbatul meu, el să pescuiască, iar eu să scriu cărți, să primim turiști și să împărtășim cu ei experiențele vieții.

Dacă ar fi să te trezești într-o dimineață și pe fereastră să vezi un câmp, care ar fi în grija ta, ce semințe ai vrea să ai în „buzunar”?

Levănțică.

Tu ești atât de femeie! De unde se culege, învață feminitatea? Și, mai ales, cum ai grijă să nu o irosești fără rost?

Femeia din mine e construită din iubirea bărbaților pe care i-am primit în sufletul meu, în viața mea și în patul meu. Simt că am în mine o sursă nesecată de iubire, iar greutățile prin care am trecut nu au făcut altceva decât să confere acestei iubiri mai multă profunzime.

Zâmbetul. Eu îl consider cartea de vizită a a omului. Care e relația ta cu el?

Suntem foarte buni prieteni . Am un zâmbet mare desenat pe suflet de razele soarelui.

Pentru mine demult ai încetat să fii Orheianca :D, deși așa te-am cunoscut, datorită Mihaelei Șerpi. Este oarecum o parte din tine acest blog, ai cunoscut oameni, locuri, istorii prin el. Ai devenit o persoană publică. Asta o ajută pe Svetlana sau … nu?

Svetlana a avut multe de suferit din cauza lui Orheianca. Cea din urmă a fost foarte expusă o perioadă și această expunere a venit la pachet cu multe bârfe, invidie, profitori și cu o lipsă de intimitate. Puțini știu că eu am vrut să rămân incognito, să nu apară „omul Svetlana” în față. Faptele sunt cele care ne definesc, nu aparențele. Am vrut să închid tot și să dispar din viața publică, dar nu m-au lăsat fanii și admiratorii. Parcă s-au înțeles să-mi scrie mesaje de apreciere și încurajare, care m-au făcut să înțeleg că bloggerița Orheianca nu îmi mai aparține mie, este a oamenilor. Nu eram să ajung să devin cea mai premiată bloggeriță din Moldova, dacă nu mă susținea comunitatea și nu-mi aprecia activitatea.

Cum stai cu închisul ușilor ? Mă refer la a părăsi, a renunța, a uita, a arde momente, dar poate locuri, sau poate oameni.

Cam greu, castelul sufletului meu nu are uși, are doar poduri. E greu de ajuns în sufletul meu, dar cine ajunge acolo ori rămâne pe mult timp, ori pleacă singur, ori e dat afară, iar cel mai grav li se întâmplă celor care mă rănesc, podurile lor sunt arse și nu mai există cale de întoarcere.

Care sunt micile tale fericiri? Cu ce îți alini oboseala, surmenajul, tristețea? Niște rețete de reziliență sau de poftă de viață .

Tac , stau singură cu gândurile mele. Citesc, meditez, beau vin, alerg, merg cu bicicleta, înot, admir un apus, ies la plimbare, fac poze, gătesc, joc șah (când am cu cine), ascult podcast-uri și emisiuni, vorbesc cu oamenii, scriu, mi-e dor să dansez, să călătoresc, răsfoiesc prin amintiri și lista poate continua. Era să uit de shopping . Ador să cheltui banii .

Unde trăiește dragostea, Svetlana?

Într-un suflet fericit.

Daca ar fi un targ de meșteri – artizani ai sufletului , ai avea ce vinde sau ai sta în rând dupăc ceva?

Aș vinde recunoștință, pasiune, iubire, dor și speranță, cu asta îmi este plin sufletul.

Si dacă, totuși, ai rămâne cu un singur cuvânt, prin care să spui ceva lumii, care ar fi el?

Pasiune . Dacă pierdem pasiunea, ne transformăm în roboți fără suflet, doar emoțiile trăite intens ne pot aprinde sclipirea din ochi.

Completează: Sunt prea ….. ca să renunț la …

Sunt prea vie, ca să renunț la iubire.

Alege: Ești mai mult „ vreau” sau „pot”

Pot când vreau!

Continuă: Niciodată …

să nu spui niciodată.

Visează: „Voi învinge totul!” Sau „Voi primi totul!”

Voi învinge totul!

Șterge: „ce a fost durere” sau „ce nu a fost, dar am vrut să fie”

Ce a fost durere.

Începe: „AZI!” sau „La timpul potrivit”

Azi, aici și acum.

Întreabă: La ce vrei să afli răspuns azi? Poate cei care vor citi ( sper să fie câțva) vor oferi iluziile lor despre asta .

Cu ce i-am inspirat? Ce au învățat de la mine? (Dacă au făcut-o .)

Azi. Aici. Svetlana.

Ce mai cuvânt! Taaaaaare des folosit. Intonații diferite, paraverbal diferit, gânduri diferite atârnă de acest cuvânt.

Muulte teorii interesante de cum, când, cui trebuie spus.

Azi e ziua lui. A cuvântului mulțumesc.

Ne știm demultișor.

Îl respect pentru anumite lucruri,

îl admir când pică greu la momentul potrivit,

mă amuză când iese amețit de vreun gâdilat de orgoliu sau umflat de pene,

mă „vîruchește” când altceva nu am de spus – și culmea! se dovedește a fi cel mai potrivit atunci,

mă încălzește când (re)vine la mine :J – diferit – sobru sau plin de emoții drăgălașe, timid sau întârziat, singur sau însoțit de alți colegi, de obicei, adjective,

mă responsabilizează, când știu că (încă) nu îl merit.

De aceea nu pot să nu-i sărbătoresc ziua.

sursa: Pinterest

Ce să-ți zic, dragul meu Mulțumesc? Ești un prieten adevărat, ești cu mine și la bine și la rău, și printre prieteni, dar și printre neprieteni, când sunt bună și nu prea, când rezist sau când cad, când vreau și când pot, când dau și când primesc. De aceea, unicul lucru pe care ți-l doresc este să te spun mereu cu bunătate. Iar dacă nu voi reuși (dar ( nu cred să reușesc mereu asemenea performanță) – atunci să te repet de multe, multe ori, până vor dispare din minte contexte, oameni, chestii și vei rămâne doar tu – așa adevărat, frumos și mult. Și așa de cald, de bine te voi spune de ți se vor rotunji frumos literele toate și tocmai va zbârnâi de plăcere codița de la Ț :J .

Iaca așa!

Să trăiești!

P.S. Tuturor celor care mi-au oferit lecții frumoase, exemple valoroase, emoții autentice, experiențe grele, dar oferite fără gând rău – VĂ MULȚUMESC! – aveți locuri importante în viața mea …și la ceilalți tot mulțumesc – ca la Olimpiadă – pentru participare!

Azi, și ieri, și alatăieri, și, cel mai trist, mâine – mă voi întâlni cu ea.

Nu o plac.

Și ea știe.

De aceea mă privește de sus.

Eu rabd. Ea nu cedează.

Și ca un jonglor iscusit aruncă pe fața bietului om zâmbete, grimase, chicoteli. Ele saltă într-o veselie, alternează și vibrează nervos, ca un scârțâit, ca un scrâșnet…brrrrrr.

Eu încerc să ignor acrobațiile ei, să privesc dincolo de ea. Și printre liniile acestea rupte, frânte, care acoperă cu ceață tot ce poate fi senin între noi, aproape reușesc să zăresc ……tremurând, ….cu ochii plini de groază, …..dar și speranță ….. (vre) un suflet.

Durează câteva secunde. Și pe urmă doar nedumerire: am văzut sau mi-a părut?

Ea zâmbește triumfătoare – ți-a părut, fraero, nu poate să se vadă pricăjitul cela de suflețeluș :D, este demult înghețat, paralizat, împietrit, ferecat în scepticism, acoperit cu indiferență și letargie emoțională, mort…aproape.

O cred. Ironia este cinstită, calmă, resemnată. Știe despre ce vorbește. Știe ce-i aceea profunzime. O cred că a ajuns până la inimă. O cred că asta a văzut acolo.

Pur și simplu, doare mai tare când o întâlnesc în ochii sau în colț de buze ale unor copii.

Și înțeleg prea bine că nu pot topi atâta IRONie.

Mi-am turnat un pic de toamnă în pahar. Arunc acolo și câteva cuburi de nori, plini de ploaie.

Ador să beau încet, cu înghițituri mici.

Să simt cum toamna se revarsă năvalnic și coboară în burtă, dăruindu-mi pe drum căldură și promisiuni, care mai de care mai îndrăznețe. Și va rămâne între noi această beție frumoasă la care-i povestesc despre ce mă atinge, mă doare, mă uimește, mă strigă.

Mă miră cât suntem de frumoase, noi, femeile.

Mă doare că nu toate suntem conștiente de asta.

Mă dor

tristețile ochilor dragi care caută iubire și nu găsesc,

zbuciumurile feminităților rătăcite,

pocăirile senzualităților rușinate,

maternitățile orfane de copii recunoscători,

răutatea celor care nu pot învăța să fie fericiți

și cerul. Cerul tot mă doare. Pentru că nu poate plânge.

Agit paharul, ca să lase toamna urme transparente pe cristal. Ultima înghițitură e mai plină de ploaie. Toamnă în ea e mai puțină, e mai multă seninătate decât rugină și

zâmbesc –

totul va fi bine!

Ele vor reuși. Este doar o chestiune de vânt. Diferit. Mai puternic sau mai blând. După – revine liniștea. Și dorința de a fi ele înseși. Și de a-și trăi autenticitatea.

Azi eu le aștept acolo, în liniște. Cand voi străbate vânturi, să mă aștepte și ele, cu un pahar cu toamnă poate. Să aruncăm toate dezamăgirile, greșelile și iluziile noastre în pahare, să bem până la fund și să dansăm pe muzica vocilor noastre eliberate de greu și a chicotelilor noastre tot mai îndrăznețe.

Iar amar să fie doar espresso dimineața.

sursa: Pinterest

Vă cuprind, femei minunate din viața mea!

Mă gândeam azi că a simți, – nu, a trăi, gustul amar e privilegiu.

Amarul, cu adevărat amar. Mai amar decât cafeaua, decât ciocolata, decât migdalele.

Amarul acela care se revarsă din gândurile tale grele, cu miros de pelin.

Credeam că e un blestem. Nu. E semn de metabolism emoțional. E dovada faptului că sufletul produce căldură, reciclează tot ce nu mai poate sau nu mai trebuie folosit. Convertirea asta e o chestiune tare complicată, până devine simplă.

Pur și simplu, agiți ușor sufletul tău obosit,

ca pe un pahar elegant cu vin,

Sursa: Pinterest

ca să trezești tot ce ai trăit, de ce te-ai bucurat,

emoții astringente pictează urme roșii pe cristal,

amintiri care nu mai au loc explodează amar.

Inspiri acest buchet, lacom, cu jind. Ca un băutor veritabil. Te îmbeți doar de la promisiunea buchetului. Iar el știe să promită.

Întâi se deschide cu aroma naivității tale, launloc cu așteptările tale – recolta anului 20XX, un pic de trufie coaptă și iris. Când te simți invadat de aces carusel – zâmbești, fără să vrei – a fost, ți s-a întâmplat.

Prima înghițitură o faci cu grijă, plimbi atent licoarea, ca ultima dată, fără grabă, să îți ajungă puținul acesta pentru mult. Până se scurge în câteva secunde și dispare cu o înghițitură nedumerită. Și ce rămâne? Doar setea și concentrarea înaintea inevitabilului. Ce bine că gândurile au viteză mare.

Reușesc să mă gândesc: Că niciodată nu mi-a fost atât de sete. Ce haios e să bei de una singură! Interesant cum arată asta dintr-o parte? Hmm, senzația asta de astringență mă scoate din minți!

Și bei. Moldovenește. E exact acel moment când tu singură decizi cum schimbi regulile. Până la fund. Până la amar. Și când rămâne o picătură, o scuturi și pe aceea copilărește drept pe buze și o împrăștii cu limba ca un manifest, ca un mesaj lumii: Eu mi-am băut amarul! Iată dovada – îmi ard buzele și miros a pelin.

Nu mă îmbată, din contra. Sunt foarte conștientă de mine, de ceea ce simt, de faptul că amarul îl beau doar cei aleși. De postgustul catifelat cu nuanțe fine de înțelepciune. Băuturile fine, complicate o fi pentru toți, doar că puțini le vor aprecia cu adevărat gustul.

E la fel și cu emoțiile. Mulți se vor plânge că au amaruri și necazuri, puțini vor ajunge să savureze astringența amărăciunii.

Mulți vor striga Amar! Amar! asteptând să fie dulce, să se pupe mirii,

iar cineva, în liniște, va savura ”Rară Neagră” și se va bucura că e și amară.

Hai, să-mi trăiți!

sursa: Pinterest