Salut! Articolul de mai jos a fost scris pe 20 iunie dimineața, adică imediat după Ziua 10, respectiv toate impresiile sunt proaspete. Nu am corectat nici textul dpv gramatical. Îl postez așa cum l-am scris în drum spre Torino.
Scriu acest articol din trenul care se îndreaptă spre Milano. Eu voi coborî la Torino pentru două zile. Acum despre ziua precedentă. E greu de scris la calm, au fost foarte multe emoții diferite. Dimineața am avut chef de un shopping, dar gazda mi-a tăiat-o din start: centrele comerciale NU lucrează duminica! Eu am pus la îndoială această afirmație, i-am zâmbit spunând că voi merge, așa, la o plimbare și revin. El a avut dreptate, doar că parțial. Ca excepții, pe 19 și 26 iunie, un centru comercial mare de lângă locul unde stăteam, era deschis. Și atunci – la plăcinte înainte. Mi-am cumpărat câteva haine și am revenit. Scopul era să schimb o parte din hainele cu care am venit, care ulterior le-am lăsat gazdei să le transmită celor fără de casă.
La 12:00 am mers din nou la gară, unde i-am întâlnit pe Oleg și Vitalie. Ei au venit la meciul contra Albaniei și a doua zi urmau să plece la Marsilia pentru meciul Ucraina-Polonia. S-au cazat și ei prin apropiere de gară.
Ne-am dus apoi cu metroul, iar apoi cu funicularul în partea de sus a Orașului Vechi, unde este o catedrală splendidă, nu țin minte cum se numește, dar ea domină orașul. Bine, în catedrale am fost de multe ori și deja nu mă impresionează chiar așa de mult. Respectiv, nu ne-am reținut. Lângă Catedrală este un loc cu vedere asupra orașului. E un loc foarte frumos. De acolo de fapt au început comunicările intense cu albanezii care erau foarte mulți. Repet, foarte mulți. Proporția dintre numărul de albanezi și români încă nu-mi era cunoscută atunci, dar simțeam că sunt, cel puțin, mai mulți.
De la Catedrală am coborât pe jos în orașul vechi, care e splendid, seamănă un pic cu stilul sudic, italian aș spune, foarte impresionant. Am încercat să dăm de vreun local unde se poate de mâncat bine, dar nu prea găseam. Localurile ok se închideau pe la 14:00 și nu mai acceptau clienți, cafenelele nu interesau deoarece doream să mâncăm. Până la urmă am găsit un local drăguț unde am mâncat bine și am servit vin francez 
(Am întâlnit 4 fani din Islanda). Cu o dispoziție mai bună ne-am dus în fan-zonă. Deoarece nu ne-am orientat de hartă și deoarece Oleg era cel mai mare, care dirija echipa, am înconjurat un pic, dar datorită norocului, am ajuns cu bine în fan-zonă. Scopul meu era să vând trei bilete pe care le aveam în plus. Mi-am lipit o foaie A4 pe rucsac (sugestie de la Alexandru Saragia) și mai n-am vândut două în chiar primele minute. Un albanez s-a apropiat am vorbit cu el, a promis că vine cu banii și nu s-a mai întors. Am mai făcut cîteva cercuri printre cei din fan-zonă, apoi am renunțat la idee și m-am gândit că se merită mai degrabă să mă distrez decât să mă distrez din cauza unor bani pe care oricum nu speram să-i recuperez.
În fan-zonă era un DJ tânăr, foarte fain, care punea melodii după melodii tare faine. Inițial stăteam mai în spate, apoi Vitalie a propus să ne pictăm și noi pe obraji cu tricolorul, respectiv am început să întreb unde se poate. Așa, treptat, am ajuns la un grup de vreo 10-15 români care se distrau în centrul mulțimii. Ne-au colorat pe toți trei și apoi s-a început distracția. Făceam poze, dansam, săream, scandam, era distracție la maxim. Alți fani se apropiau de noi să facă poze, camerele din fan zonă ne filmau frecvent și ne arătau pe ecranul mare. Atmosfera era super faină! Plus, am mai luat și un Carlsberg înainte de asta, ceea ce a contribuit esențial la crearea unei dispoziții bune.
Cam o oră și ceva a durat toată asta, picioarele dureau de la sărit, dar nu conteneau, până la urmă, cu trei ore înainte de meci am decis să ne pornim, în grup mare, spre stadion. Între timp, grupul a crescut la circa 30 de persoane. Chiar dacă eram într-o minoritate absolută față de albanezi, noi făceam spectacol și toate privirile erau îndreptate spre noi. Au fost și interacțiuni cu albanezii, toate foarte pozitive, n-au fost incidente, ne susțineam reciproc, ridicam dispoziția înainte de meci. Cam atunci am găsit un tip care avea nevoie de bilete și i le-am dat cu o mică reducere. Nu știu ce intenționa să facă cu ele, dar pe acele locuri nu s-a așezat nimeni în timpul meciului. Poate că au stat undeva în picioare…
În continuare, grupul nostru a coborât în metrou, dar erau și un număr impunător de albanezi. Noi am urcat într-un vagon, pe care l-am umplut pe jumătate, au nimerit din greșeală și niște albanezi, dar ei au stat cuminte tot drumul. Ceea ce făceam în vagon e greu de descris, era nebunie, săream, cântam, scandam, atmosfera era superbă! Deoarece Oleg și Vitalie nu erau bine echipați pentru meci, le-am dat steagul României. Apropo, ei tot susțineau scandările și erau foarte activi. În vagonul vecin, albanezii stăteau calmi și priveau la noi cu o anumită invidie.
De la stația de metrou, am urcat într-un autobuz special care ne ducea la aeroport. Deja acolo noi eram jumătate de autobuz, iar albanezii – altă jumătate. Scandările au continuat, cu un ritm un pic mai lent, s-au auzit și albanezii, ceva mai puțin decât noi. A fost vesel și aici.
La stadion m-am despărțit de Oleg și Vitalie, care aveau bilete la categoria întâi, iar eu la a treia. Avantajul meu era că am stat printre români, pe când ei – printre albanezi.
Șocul meu când am intrat pe stadion a fost să văd că, cu unele excepții și cu un sector la fanilor români, tot stadionul e roșu de la tricourile și steagurile cu Albania. Imediat mi-am dat seama că va fi imposibil de dominat atmosfera în tribune, așa cum fanii României au făcut-o în Saint-Denis și Paris. Cred că raportul dintre numărul de fani albanezi și români a fost de cel puțin 7 la 1. Vă imaginați? O țară care cu ceva ani în urmă era mai săracă decât Moldova, care s-a calificat prima dată la un turneu mondial, a cărei echipe pierd stabil de la echipele din Moldova, care are o populație mult mai mică decât a României, care oricum este mai săracă decât România, a reușit să aducă un număr șocant de mare de suporteri la acest meci. Sincer să fiu, nu cred că a mai fost în istorie o situație când la un meci de fotbal să fie mai mulți albanezi decât au fost ieri. Deci, era pur și simplu incredibil.
Puțini comentează acest fapt, dar atmosfera în tribune era foarte ostilă tricolorilor și le dădea aripi vulturilor albanezi. Fanilor României le-a fost foarte, foarte greu să facă față situației. Am fost mai puțini decât la meciurile precedente, eram literalmente înconjurați de albanezi, care au reușit să cumpere bilete chiar și în sectorul fanilor României. În restul stadionului erau mici insule de români în marea de albanezi.
Mă simțeam aiurea din această cauză, mulți fani discutau despre asta. Oricum, noi am găsit puteri și am continuat să strigăm, cântăm, scandăm și să susținem România. Repet, a fost foarte greu pentru noi, eram fluierați, albanezii scandau în timp ce noi începeam un cântec sau o strigare. Dar, până la urmă, fanii României au fost la nivel și au dat maximul posibil pentru ca jucătorii noștri să ne simtă prezența.
Despre meci voi comenta scurt: am scăpat un gol aiurea, dar albanezii au mai avut încă două ocazii clare de gol. România a dominat meciul, a dat șuturi la poartă, au avut și o bară, dar n-au reușit să se impună. Albania n-a arătat mare lucru, dar pdv. tactic era mai bine pregătită, au îndeplinit mai bine sarcinile antrenorului și au obținut exact ceea ce și-au dorit – victoria. Văzând suporterii lor și atitudinea jucătorilor lor era clar că ei își doresc să câștige. Așa ceva nu prea s-a văzut la naționala noastră, din păcate.
La sfârșitul meciului eram resemnat, era clar că aventura mea la EURO2016 se încheie aici, mai devreme decât m-aș fi așteptat. Mi-a luat circa 1.5 ore să ajung de la stadion – acasă. Stadionul e nou, frumos noaptea, de afară, dar nu-i chiar finisat. Mă refer la multe lucrări de interior care încă nu-s făcute.
A doua zi, adică azi, o voi petrece în Torino.
