Nisporeni 1618

După ce în iunie 1940 Uniunea Sovietică anexează Basarabia și Bucovina de Nord, în vara anului 1941, România intră în război alături de Germania pentru eliberarea vechilor provincii românești pierdute un an în urmă. Luptele, care au derulat ulterior, nu au evitat și „ținutul de Nisporeni”, marcând și prima înfrângere serioasă a României în război și prima vizită a Regelui Mihai I pe front.

Celebrul ordin al Mareșalului Ion Antonescu – „Ostași, vă ordon treceți Prutul…” a fost rostit în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Însă de la acea dată până la începutul ostilităților majore pe frontul din Basarabia a mai durat cam 10 zile. Astfel, în răstimpul cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941, trupele române şi germane au desfășurat acțiuni de luptă pentru îmbunătățirea dispozitivului de plecare la ofensivă, au executat incursiuni în dispozitivul inamic și au constituit capete de pod peste râul Prut.

Chiar din prima zi a conflictului, în regiunea noastră sunt trase primele focuri de armă, atunci când un grup de cercetași români s-au ciocnit cu grănicerii sovietici la Grozești. În luptă cad doi cercetași: caporalul Tihon Panaite și fruntașul Mocanu Dumitru. După eliberarea Basarabiei, ei vor fi înmormântați în centru satului Grozești cu toate onorurile militare.

Ofensiva generală pe frontul Prutului pornește pe 2 iulie. În regiunea noastră, ea se întâmplă la Costuleni, fiind începută de Corpul 3, care reprezenta aripa nordică a Armatei a 4-a, vecină cu Armata a 11-a germană. Prima unitate care atacă este Divizia 35 Infanterie Rezervă, iar traversarea Prutului a început la ora 16:45, sub supravegherea generalului Ion Antonescu, aflat în inspecţie în zonă. Astfel, Regimentul 67 Infanterie reușește să treacă pe malul estic două batalioane şi să ocupe Dealul Costuleni, pierzând un singur soldat în cursul operaţiunilor. Seara, Compania 6 Pontonieri a început construirea podului. În faţa Corpului 3 se aflau elemente din Divizia 95 Puşcaşi şi Corpul 2 Cavalerie (Diviziile 5 şi 9 Cavalerie) sovietice.

La data de 5 iulie, Divizia 35 respinge un asalt sovietic lângă Brătuleni, iar Divizia 15 a avut de suportat două lovituri. Prima a avut loc în jurul orei 12:00, lângă Bălăureşti, la aripa stângă a Regimentului 25 Infanterie, unde se afla Batalionul III, dar intervenția artileriei a dus la respingerea acesteia. Cel mai probabil, anume în acea zi a fost bombardată și biserica de piatră din Bălăurești.

Următoarea zi, vor fi câteva ciocniri și la Boldurești, unde cad la datorie câțiva ostași români. În prezent, acești eroii sunt înmormântați în curtea bisericii din sat.

La 7 iulie, armata română eliberează comuna Nisporeni și Vărzărești. Atunci sunt răpuși în lupte caporalul Burcan Constantin și soldații Bujănescu Ioan, Hanganu Neculai și încă un soldat necunoscut, care ulterior vor fi înmormântați în scuarul Casei Naționale din Nisporeni.

Tot în acea zi, Corpul 3 a primit misiunea sa înainteze pe direcția Lăpusna – Hâncesti – Chișinau. Pentru aceasta, Divizia 35 Infanterie Rezerva a început sa înainteze pe doua direcții: spre Vărzăresti – Șendreni – Vorniceni și spre Călarasi, iar Divizia 11 spre Leușeni – Cărpineni – Sărata Galbena, trebuind sa ocupe malul vestic al pâraului Lăpușna.

Ziua următoare, 8 iulie, au fost înregistrate cele mai sângeroase lupte din această regiune și cele mai grele pierderi de război a armatei române la acel moment. Cauza principală a eșecului acelei zile, spun istoricii, a fost orgoliul generalului Emil Procopopiescu-Mahu, comandantul Diviziei 35, care a înaintat fără să ia măsuri de precauție, din dorința de a ajunge la Chișinău înaintea germanilor, care operau din stânga masivului Corneşti.

Cu unităţile diviziei dispuse pe două coloane, având întreaga artilerie grupată – o greşeală elementară atunci când avansezi într-un teritoriu nesigur – generalul Procopopiescu a lăsat unui grup de cercetare misiunea de a face legătura între cele două grupări tactice şi de a informa despre mişcările inamicului. Convins că sovieticii, învinşi în luptele anterioare, se retrag în permanență, comandantul grupului de cercetare a înaintat nestingherit, fără o minimă analiză a împrejurimilor.

Astfel, la ora 10:45, Grupul 53 Cercetare a raportat că a ocupat dealul de la nord de Micleuşeni şi Pădurea Răcătău, şi că trupele sovietice se retrag spre Chişinău. Raportul s-a dovedit mai târziu a fi fals, deoarece din exact acea zonă şi din Pădurea Micleuşeni şi Lozova a pornit contratatacul sovietic care a lovit spatele şi flancul Batalionului II/ Regimentul 67 Infanterie. Acesta a cedat, iar soldaţii au început să se retragă în debandadă, antrenând şi o parte a Batalionului III şi Trupele de Intendenţă. Trupele sovietice au reuşit să flancheze astfel Valea Bucovăţului, unde se afla în deplasare Regimentul 63 Artilerie, care a fost surprins de infanteria şi tancurile sovietice. Cololelul Felix Cocinschi, comandantul unităţii, a dat imediat ordinul de a pune tunurile în poziţie de tragere. În lupta care a urmat, colonelul însuşi „cu mitraliera în braţe apărându-şi tunurile”, după cum menţionează rapoartele vremii a fost rănit în timp ce trăgea cu puşca-mitralieră din poziţia Bateriei 1. Majoritatea tunurilor a fost încercuită. Două ordine Mihai Viteazul clasă a III-a au fost acordate cpt. Alexandru Borcescu şi, respectiv, cpt. Valerie Negut, ambele post-mortem, cei doi murind în prima linie. Au fost şi singurele înalte decoraţii acordate ofiţerilor Diviziei 35 Infanterie Rezervă. Batalionul I/Regimentul 50 Infanterie, aflat în rezervă, a contraatacat şi a oprit înaintarea sovietică la est de Şendreni şi Vărzăreşti. Gen. de brigadă Emil Procopiescu, comandantul diviziei, a reuşit să oprească trupele în retragere şi să reorganizeze o linie de apărare.

În acea zi, pe lângă pierderile umane ridicate s-a pierdut tot echipamentul Regimentului 63 Artilerie şi două baterii ale Divizionului 55 Artilerie Grea Moto. Situaţia Diviziei 35 Infanterie rămânea critică: Grupul 53 Cercetare era încercuit la Răcătău, iar Regimentul 55 Infanterie era izolat pe Valea Bâcului.

În cartea „România în al doilea război mondial” scrisă de Constantin Kiriţescu este descrise câteva detalii:

„Acţiunea Diviziei 35, la stânga Corpului 3 armată, a fost pecetluită de un eşec sângeros, datorat lipsei de prevedere a comandamentului diviziei. Divizia, care dispunea de o artilerie puternică tunuri noi „Skoda” a trecut Prutul în zona Costuleni între Iaşi şi Huşi şi a luat direcţia spre Călăraşi pe linia Ungheni Chişinău prin Nisiporeni şi Vărzăreşti. Buna condiţie a trupelor şi puternica artilerie de care dispunea divizia a inspirat comandantului (generalul Emil Procopiescu – Mahu) ambiţia de a ajunge la Chişinău înaintea germanilor, ce operau la stânga. Între Nisiporeni şi Vărzăreşti, comandantul diviziei a însărcinat pe colonelul Paşa, comandantul unui regiment de cavalerie, să eclereze marşul diviziei de a lungul văii Vărzăreşti; acesta procedând superficial, a raportat că ambele maluri ale văii, în dreapta şi în stânga, cât şi culmea din fundalul ei, sunt libere de duşman; liniştit, regimentul de cercetare s-a cantonat într-un colhoz. Fixând ca obiectiv un punct depărtat la 8 km, care era situat în spatele inamicului, comandantul diviziei s-a pus în mişcare, la 8 iulie, pe arme separate, cu un regiment infanterie pe dreapta, cu unul pe stânga şi grosul diviziei la centru, pe fundul văii. Această dispoziţie a favorizat ambuscada pregătită de adversar, care îşi mascase trupele pe înălţimele vecine. Atacul inamic s-a dat la început pe flancul drept şi la centru, apoi, când grosul diviziei se găsea într-o situaţie grea, grămădit ca într-un fund de căldare, atacul a devenit masiv şi concentric. Divizia a avut greutăţi de manevră, din cauza situaţiei dezavantajoase în care se afla şi a suferit pierderi mari, atât în oameni cât şi în materiale. Din fericire, ruşii, din cauza situaţiei generale de pe fronturile vecine, n-au fost în postura de a insista şi divizia s-a putut salva, cu pierderi însemnate, prin rezistenţa micilor unităţi şi prin ajutorul oportun dat de aviaţia germană.

În aceeași seara de 8 iulie, Mareșalul Antonescu îl contactează pe Regele Mihai, care era la Sinaia, și îi spune că trebuie să vină pe front în Basarabia pentru a încuraja armata. Acest moment este descris de Ioan Scurtu în lucrarea „Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866–1947) – MIHAI I”: În seara zilei de 8 iulie, în mod neașteptat, Antonescu i-a telefonat regelui la Sinaia, spunându-i că în două ore trebuie să fie gata să plece într-o inspecție pe front. Deși indignat de un asemenea ordin categoric, regele nu a vrut să piardă ocazia de a apărea, în ochii opiniei publice și a militarilor români, ca un participant activ la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei. La miezul nopții, Mihai a pornit spre București, iar a doua zi dimineața s-a deplasat în zona frontului împreună cu generalul Antonescu.

A doua zi după dezastru, regele Mihai și generalul Antonescu, sosiți pe terenul luptei, au fost adânc impresionați de spectacolul soldaților dezorientați, care se retrăgeau în panică. O anchetă urgentă și severă a stabilit cauza eșecului, care se datora exclusiv ușurinței și lipsei de prevedere a Comandamentului; cei vinovați au fost sancționați, iar divizia refăcută cu elemente din depozite(….)”

S-au păstrat mai multe fotografii de epocă cu Regele Mihai I și Mareșalul Antonescu inspectând trupele în Basarabia și cel mai probabil toate au fost făcute anume în această zonă, pentru că următoarea vizită a lui Mihai I a fost la Cernăuți în data de 24 iulie, iar pe 26 iulie întreaga Basarabie a fost deja eliberată.

Pe 9 iulie presiunea sovietică asupra Diviziei 35 Infanterie Rezervă s-a menținut, Gruparea Aeriană de Luptă trebuind să execute peste 80 de ieșiri/avion și să arunce 22,25 tone de bombe în zona acesteia, pentru a dezorganiza concentrările de trupe inamice.

După încetarea ostilităților, supravieţuitorii acelor lupte au povestit că toată valea era presărată de trupuri neînsufleţite. Morţii au fost încărcaţi în căruţe şi duşi pe Dealul Mândrului, în partea de est a satului Vărzăreşti, în apropierea Mănăstirii Vărzăreşti. Aici au fost înhumaţi, într-un cimitir de onoare, peste 170 militari români.

Cimitir militar românesc în Basarabia Cimitir militar românesc în Basarabia

Necropola a fost amenajată pe o suprafață de aproximativ 1000 mp., pe direcția est-vest. Cuprindea două parcele de morminte – 93 morminte individuale şi 5 gropi comune –, în care fuseseră înhumați 178 militari români (100 identificați şi 78 neidentificați), foşti combatanți în regimentele 2, 3, 5, 13, 53, 63 şi 67 Artilerie; 27, 50 şi 67 Infanterie; 8 şi 10 Roşiori; 4 Grăniceri; 7 Vânători; 8 Dorobanți; 5 Artilerie grea. Era împrejmuit cu sârmă ghimpată, avea poartă de acces în două canate şi o troiță de lemn. Mai jos anexăm lista soldaților identificați, înmormântați la Vărzărești:

Gradul Numele Prenumele soldat Adainic Serafim sergent Albeaţă Constantin soldat Albeaţă Constantin soldat Ana Zeicu caporal TR Ananie Grigorie soldat Anghel Gheorghe caporal Apostol Ioan soldat Apostol Constantin soldat Bălan Ioan sergent Băltăreţu Marin plutonier major Bârgu Ioan soldat Băţu Constantin soldat Benedic Petre căpitan Borcesu Alexandru locotenent Bratoşin Radu soldat Budai Vasile caporal Bulai Ioan caporal Bulaică Constantin soldat Burcă Ioan caporal Burlac Constantin soldat Bursuc Vasile soldat Caloian Neculai soldat Camat Petre soldat Canea Constantin soldat Catana sergent Chiticos Constantin soldat Ciobanu Vasile soldat Ciuciureanu Gheorghe plutonier Ciurea Gheorghe soldat Cliei Ioan soldat Cobzar Gheorghe soldat Codreanu Ioan soldat Codreanu Ioan soldat Cojocaru sergent Covaci Vasile soldat Cristea Vasile sergent Curcă Vasile soldat Darabană Ioan locotenent Dascălu Dumitru soldat Drăgoi Constantin soldat Dumitrescu Constantin caporal Duţă Alexandru caporal Folia Nicolai caporal G. Dumitru soldat Ghindar Gheorghe soldat Ghionoiu Alexandru sodlat Ghiorgheş Ioan sergent Glevencianu Gheorghe soldat Gogeanu Simion caporal Gorgonea Gheorghe soldat Granjanu Dumitru soldat Grigoraş Ioan sergent Ionescu Constantin sergent Iordache Anghel soldat Iorga Grigorie caporal Isac Constantin sublocotenent Ivanciu Th. Ştefan sergent Ivanovici soldat Jamor Pavel soldat Jiga Vasile caporal Jora Petre caporal Luca Ioan soldat Lungu Dumitru fruntaş Lupaşcu Constantin soldat Macovei Ioan caporal Manoilă Dumitru soldat Mârzu Sava soldat Mazilu Neculai soldat Melnic Ioan caporal Mihuţ Vasile soldat Mincă Mihai sergent Moise Ioan soldat Moisescu Vasile soldat Nanea Ioan caporal Neagu Apostol soldat Nistor Vasile fruntaş Oprea Neculai soldat Pandelius Neculai soldat Panea Gheorghe caporal Pantelimon Iordache soldat Pasăre Radu soldat Pascu Dumitru soldat Pascu Teodor soldat Pătraşcu Ioan soldat Pătraşcu Gheorghe locotenent Pavel A. Pavel sergent TR Petriocu Ioan soldat Platon Radu fruntaş Sârbu Ştefan caporal Sovin Gheorghe caporal Stan Andrei soldat Stanca Static soldat Torea Gheorghe soldat Tudoran Cristian soldat Tutuianu Ioan soldat Ungureanu Ioan caporal TR Vaslovan Petre soldat Viziru Anton soldat Zanfir Pavel Cimitir militar românesc în Basarabia

Încă un cimitir militar a fost organizat la Micleușeni. Acolo, după luptele dure din zona Dolna – Valea Bucovăţului, trupele române sunt obligate să se retragă, lăsând în urmă trupurile neînsufleţite ale camarazilor, pierderile cele mai mari fiind înregistrate în rândul militarilor din Regimentul 63 Artilerie. Cadavrele acestora au fost înhumate, de către sovietici, în gropi comune, după ce în prealabil li se luaseră hainele și actele pentru a nu mai putea fi identificaţi. Atunci când și-au reocupat vechile poziţii, trupele române au exhumat rămăşiţele pământeşti ale acestora şi le-au centralizat în Cimitirul eroilor din satul Micleuşeni, amenajat la intrarea din partea de est a localităţii, lângă şoseaua principală Huşi-Chişinău. În acest cimitir, inaugurat în data de 17 iulie 1941, au fost înhumaţi, în morminte comune, peste 200 militari români, majoritatea neidentificaţi.

Mai jos este lista ostașilor români identificați înmormântați la Micleușeni:

Gradul Numele Prenumele sublocotenent Andreescu Iorgu soldat Anghelescu Dumitru caporal Apostol Sava caporal Apostol Ion caporal Asmarandei Ion caporal Asmarandii Gheorghe caporal Asofiei Gheorghe soldat Bârteanu Ion căpitan Borcescu Vladimir soldat Bosingioc Nicolai caporal Călin Constantin soldat Căpăţână Petre caporal Catană Costache soldat Cernea Dumitru soldat Chitiroiu Marin soldat Ciobotaru Sava soldat Ciobotaru Ion colonel Cocinschii Felix caporal Cojocaru Ion soldat Cojocaru Ilie soldat Coman Ioniţă soldat Dârdală Vasile caporal Dobrilă Ion sergent Dumitru Ion caporal Folea Nicolae soldat Frăţilă Şerban soldat Furtună Alexandru sergent Gheorghiu Vasile soldat Gogoiu Postolache soldat Iacob Ştefan soldat Icnat Teodor caporal Ilie Vasile sergent Ioniţă Nicu soldat Marin Costea căpitan Mateescu Ştefan soldat Matiaş Gheorghe soldat Milea Stan sergent Mişca Ionaş caporal Moldoveanu Constantin fruntaş TR Munteanu Constantin sergent Neagu Ion căpitan Neguţ Valeriu soldat Nistor Vasile soldat Niţă Tudorache soldat Pană Alexandru soldat Petroiu Nicolae căpitan Popescu Gh. Eugenie căpitan Poponia Texstil caporal Prisăcaru Ion caporal Rădulescu Cristache elev plutonier Răileanu soldat Roman Constantin soldat Satârcă Gheorghe soldat Silvestru Constantin soldat Stănică State caporal Stoica Dumitru soldat Stoica Vlad soldat Strieriu Gheorghe soldat Tarcaci Ion plutonier-major Târlea Postolache soldat Toader Nicolae soldat Tudorache Ştefan colonel Vasilescu Alexandru soldat Zaharia Gheorghe căpitan Zahir Omer

Surse:

Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor „România în al doilea război mondial”- Constantin Kiriţescu „Istoria Românilor În Timpul Celor Patru Regi (1866–1947) – MIHAI I” – Ioan Scurtu WorldWar.ro EnciclopediaRomâniei.ro Daniel Siegfriedsohn

Deobicei cimitirele rurale din centrul Basarabiei sunt modeste, mormintele având o cruce de lemn sau de fier, iar și mai rar poți vedea câte un monument funerar de granit. Dacă e să vorbim de perioadele anterioare, în general ca materie primă se utiliza doar lemnul. O altă situație putem vedea în satul Afumați din comuna Șișcani, raionul Nisporeni. Acolo, în partea veche a cimitirului, mormintele au în marea lor parte pietre funerare. Multe din ele au fost instalate acolo peste o sută de ani în urmă, însă s-au păstrat suficient de bine.

Utilizarea pietrei atât de des se explică probabil prin faptul că în apropierea localității se poate de găsit materie primă necesară. Ori, după cum ne spun bătrânii, dar ne-o confirmă și Zamfir C. Arbore în „Dicţionarul geografic al Basarabiei” tipărit în 1904, localității Afumați i se mai spunea și „Pietrosul”.

s

t

Aceste pietre funerare sunt practic ca un mic muzeu sub cerul liber și sunt încă un exemplu frumos al artei noastre populare.

Biserica din Seliște a fost construită încă din anul 1833. Având aproape 200 de ani e la zidind, pe parcursul anilor a avut câteva renovări și aspectul inițial al construcției a suferit mai multe schimbări.

Despre multe personalități, edificii și evenimente din viața localității noastre mai putem afla doar din presa timpurilor vechi. Bunăoară un exemplu este și Casa Națională din Nisporeni, care în anii ’30 ai secolului trecut era o clădire model pentru toată România, dar despre care știm încă prea puțin.

În ziarul „Basarabia”, cu câțiva ani înainte de marele război, apare o fotografie cu acest edificiu pe când era abia în construcție.

Casa Națională din Nisporeni în construcție

Pe lângă această imagine care este o mărturie importantă a acelor timpuri, prețioasă este și informația adiacentă. În prim-plan apare iarăși Generalul Constantin Dragu despre care se spune că este un „adevărat Meșter Manole” pentru Basarabia.

 

„Vederea acestei opere, este din timpul construcției împreună cu d-l G-ral Dragu autorul ei, care a dovedit cu prisosință, că operele mari se fac și cu bani puțini, atunci când este suflet și se depune muncă mare.”

Totodată, pe lângă faptul că iarăși confirmat că dl Dragu este ctitorul Casei Naționale din Nisporeni, în ziar se mai menționează și faptul că Generalul este cetățean de onoare al comunei Nisporeni.

Mare regret

„Cu toții cei cu suflet curat din Basarabia și cu dragoste pentru propășirea țării, purtăm cel mai mare regret după ilustrul cetățean de onoare al com. Nisporeni jud. Lăpușna și din alte părți ale Basarabiei, care a devenit adevăratul „Meșter Manole”, adevăratul părinte moral, cultural și de opere constructive din Basarabia, acela este d-l General C. Dragu fostul comandant al C. III A. Chișinău și actualmente comandant al C. I A. Craiova, căruia îi dorim viață lungă și fericită, pentru a se mai reîntoarce pe meleagurile acestei provincii unde se simte mai multă nevoie de un om ca acesta de cât un corp de politicieni de tarabă”

Cu părere de rău, în tumultul evenimentelor istorice legate de război și ocupația sovietică, informația despre faptul că Generalul Constantin Dragu a fost cetățean de onoare al localității Nisporeni se pierduse. Astăzi, având aceste confirmări scrise, sperăm că autoritățile publice locale vor restabili titlul onorific pentru General și adevărul istoric va triumfa.

În centru satului Bălăurești se înalță o frumoasă troiță instalată încă la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Această cruce ca și stil se deosebește semnificativ de celelalte răstigni nu doar din sat, raion, ci chiar din țară.

Troița este dedicată consătenilor ce și-au dat viața pentru apărarea neamului, ceea ce este înveșnicit și printr-o inscripție la baza troiței

Totuși, troițe asemănătoare mai sunt și au mai fost. Bunăoară o troiță „geamănă” a fost instalată în orașul Hațeg în anul 1935. Acest monument a fost ridicat la împlinirea unui secol și jumătate de la revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan.  Inițiativa  de a instala troița a venit de la cohorta locală de cercetași.

Astfel troițele nu doar că arată la fel, dar au și aceeași menire – sunt dedicate eroilor ce și-au dat viața pentru apărarea Neamului

În perioada de război, toate statele beligerante tipăreau hărți topografice cu scopuri militare. Bunăoară, datorită unor astfel de hărți putem mai bine să ne imaginăm cum erau localitățile pe atunci: ce cartiere erau deja și care au fost construite ulterior; cum erau amplasate cele mai importante trasee etc.

O astfel de hartă, cu o valoare de neprețuit pentru istorici, este harta topografică din anul 1941 realizată de Armata Roșie. Pe hartă sunt foarte clar reprezentate localitățile Nisporeni, Vărzărești și Iurceni. Dar curioase sunt mai degrabă detaliile care ne spun multe despre ținuturile noastre în acei ani. De exemplu Nisporeniul de atunci era cu mult mia mic. Pe atunci erau doar actualele sectoare Centru, Podiș, Fundătură, Țonea, iar Satul Nou încă nu era construit. 

Lângă Șendreni se deslușește bine traseul căii ferate Bucovăț – Huși, cale ferată care după război a mai încetat să funcționeze și a fost demontată. Satul Vărzărești la fel este mul mai mic, cartierul Vărzăreștii Noi încă nu este reprezentat pe hartă.

Pe hartă apare și localitatea Tînjelești. Acest sat este deja dispărut și acum se cunosc prea puține detalii. Apariția pe această hartă ne confirmă că localitate în ajun de război încă exista. Mai multe detalii despre acest sat găsiți aici.

Harta este interesantă și prin faptul că aici mai apar câteva localități sau mai degrabă locații, despre care la fel acum se cunoaște foarte puțin: Lăpușnița, Corboaia, Mitoc, Duma, Mîrzoaia.

 

Harta online cu toată Basarabia o puteți găsi pe acest link: http://www.etomesto.ru/map-rkka_l-35-b-g/

 

Imediat după ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, noile autorități instaurează un adevărat regim de teroare și se impun cu o atrocitate greu de imaginat. Astfel, pentru ai distruge pe toți cei incomozi regimului de la Moscova și pentru ca apoi să-și manifeste nestingherit autoritatea, sovieticii au organizat și au pus în practică trei valuri masive de deportări. Zeci de mii de oameni au fost ridicaţi cu brutalitate din casele lor şi duşi în lagăre de muncă forţată în Siberia şi în Kazahstan.

Mii de cetățeni au fost deportați și din raionul Nisporeni. Listele cu numele nisporenenilor deportați (cu siguranță în liste nu au fost incluși toți cei care au avut de pătimit) sunt publicate în „Cartea memoriei – catalogul victimelor totalitarismului.” 

În imagine este reprezentat monumentul soldaților din satul Iurceni căzuți în al doilea război mondial. În spatele memorialului se vede frontal Școala Românească, pe atunci fiind încă în stare tehnică bună. Fotografia a fost realizată în perioada sovietică și se păstrează în Muzeul de Istorie și Etnografie din localitatea Iurceni.

Monumentul în prezent.

 

Site-ul de istorie OldChișinău.com a publicat recent o fotografie al localităților Nisporeni și Vărzărești făcută din spațiu mai bine de jumate de secol în urmă. Fotografia a fost realizată de satelitul-spion al SUA la data de 24 septembrie 1965 în cadrul programului Corona. (www.usgs.gov)

În localitatea Zberoaia din raionul Nisporeni încă se mai păstrează frumosul conac al boierului Gonata. De conac este legat însă un eveniment tragic, care a făcut ca stăpânii  să-l părăsească pentru totdeauna. În vara anului 1927, în cadrul unei ceremonii, din cauza unei neatenții se otrăvesc douăzeci de persoane, iar șase dintre ei mor. Printre cei morți fiind și cuplul moștenitor al dinastiei Gonata.  Evenimentul a fost atât de răsunător, încât despre el vor scrie mai multe ziare românești ale acelor timpuri.

Conacul lui Gonata

Iată ce scrie Ziarul ADEVĂRUL, la 29 iulie 1927:

    Groaznica nenorocire din Zbieroaia Douăzeci de persoane, mănâncă prăjituri otrăvite Șase au murit, douăsprezece în stare gravă

  CHIȘINĂU , 28 – Am comunicat telefonic, în cursul zilei și nopții de ieri, cele dintîi amănunte, privitoare la zguduitoarea tragedie de la Zberoaia, care au aruncat, pe neașteptate, doliul asupra câtorva din cele mai disinse familii din localitate.

RELATAREA OFICIALĂ

    Vestea grozavei întîmplări a fost comunicată la orele 11 dimineața prefecturii județului printr-o telegramă laconică de către pretura din Nisporeni, al cărei titular, d. Pițigoi, a facut cele dintîâi cercetări la fața locului. Din conținutul acestei telegrame reeșea, că sunt cinci victime omenești și că alte 12 se găsesc de asemenea în stare gravă. Știrile, venite ulterior, de la jandarmi și pe cale particulară, se contraziceau atât asupra împrejurărilor, în cari s-a produs nenorocirea, cît și asupra numărului exact al vicitimilor. Între timp, vestea groaznicei nenorociri sa răspîndit fulgerător în tot orașul, aruncînd panică în mijlocul familiilor celor aflați la conacul d-lui Gonata din Zberoaia. La orele 3, sosi de la autoritățile locale știrea că numărul morților s-a ridicat la șase.

   LA FAȚA LOCULUI 

   Cînd automobilul în care am am pacurs distanța de 130 kilornetri dintre Chisinău și Zberoaia, a ajuns la destinație, se făcuse orele 10. Cu toate că ora acesta era destul de înaintată, pentru o localitate rurală, satul era în plină fierbere. Porțile conacului erau larg deschise și o lume imensă forfotea în curte si în preajma conacului. Ni se dădeau lămuriri și amănunte din toate părțile, dar mai presus de orice detali, prezența celor șase cadavre înșirate la rând în sufrageria conacului, transtormată ad-hoc în capelă mortuară, îți arăta dintr-odată nemaipomenita grozăvie a nenorocirii.

    VICTIMELE

     Pe catafalcul făcut la repezeală , zăceau, la rănd , dormindu-și somnul de veci: Olina Gafenco, în etate de 54 de ani, sora moșierului Gonata. Niculae Gafenco, fiul ei, în etate de 25 de ani. Soția lui, Elena Gafenco, în etate de 22 de ani, fiica d-lui general Brăiescu. Vladimir Milian, fost magistrate, în vârstă de 52 de ani. Maria colonel Vitoviova, în etate de 50 de ani, și Maria colonel Suhovscaia, în etate de 40 de ani. La căpătâiul morților preoți și dascăli citeau necontenit tropare, iar sătenii se perindau fără încetare, aprinzând lumînări de ceară în sfeșnice. Cu două săptămâni în urmă acestă sală mare, pe ai căror pereți au mai rămas urme de decorații și ghirlande de brad, a răsunat de muzică și veselie, cu prilejul nunții unei nepoate a domnului Gonata, care s-a măritat cu domnul Șpakov, seful spitalului din Nisporeni.

    CUM S-A PRODUS NENOROCIREA     Nenorocirea s-a produs, în următaorele, pe cât de simple, pe atât de tragice, împrejurări:     Pentru masa de Luni seara, răposata Olina Gafenco, sora d-lui Gonata, spuse bucătarului să gătească, în cinstea mosafirilor , niște alivenci. Dânsa în persoană a supraveghiat prepararea lor și a dat bucătarului Ion Rusu, care se află de 25 de ani în serviciul conacului Gonata, făina, ouăle, frișca și celelalte lucruri, de cari avea nevoie. Mai find nevoie de o cantitate oarecare de făină de hrișcă, d-na Gafenco a deschis bufetul, luînd o pungă de hîrtie, în care știa că se află un rest de făină, dar din nebăgare se seamă, în loc să ia punga cu făină, a luat o altă hîrtie, în care se afla pulbere de arsenic, cumpărată, încă de acum opt luni de d. Gonata și care servea la stîrpirea guzganilor.   

     MASA FATALĂ     Alivencile, preparate cu această puternică otravă, fură servite la masa, și cei 20 invitați începură să mănânce. Dintre toți, numai trei fetițe, nepoate ale domnului Gonata, n-au gustat din alivencile otrăvite, din cauză că, cu câteva ore mai înainte, au gustat în sat cartofi copți în jăratec și mere , așa că nu le era foame. După primele înghițituri d. Gonata a remarcat cel dintîiu, că alimentele au un gust neobișnuit de iute. Râzând, ceilalți mosafiri, au făcut și ei pe rând aceiași remarcă. L-a un momen dat, d-nei Gafenco i s-a făcut rău și a început să vomite. Soțului ei i se făcuse de acemenea rău, și în câteva clipe , au fost cuprinși de atroce dureri stomacale și debardări violente. Au urmat scene de un tragism indescriptibil. Vaetele și cererile de ajutor umpleau conacul.

    NU S-AU PUTUT ADUCE AJUTOARE    Două trasuri porniră în goană în direcțiuni opuse, pentru a căuta un medic, dar s-au întors cum au plecat. Cei doi medici din spitalele din apropiere, erau plecați la Chișinău, iar la Răducăneni, unde de asemenea se afla un medic, nu se putea ajunge, de oarece apele Prutului, revărsate din cauza ploilor, au rupt toate podurile. Între timp, cei ce mâncase prăjiturile preparate cu puternica otravă se zvârcoleau, fiecare în camerele lor, în cele mai groaznice dureri. Cei, asupra cărora otrava n-a avut un efect atât de fulgerător, căutau să vină în ajutorul celorlalți, a căror stare era mai gravă.

     PRIMELE VICTIME     Cea dentîiu, a încetat din viață , la 6 dimineața , sora domnului Gonata Olina Gafenco, apoi nora ei Elena Gafenco , cel din urmă a murit, la orele 12 fiul ei Niculae Gafencu, care , în tot timpul cerea săi se dee relațiuni, asupra stării în care se afla tânăra lui soție În cursul dimineții, ceilalți intoxicați, au putut fu salvați, grație îngrijirilor ce li s-audat de către doi agenți sanitari, de la spitalul din Nisporeni. După amiază au sosit din Chișinău rudele mai apropiate și mai depărtate ale victimilor. Printre cei dintîi sosiși a fost: bătrînul notar public Gafenco, familia Leonard și doamna general BrăieScu – care se afal în vizită la o altă fiică a sa, care locuiește la Bălți, – a sosit în cursul nopții. Patru dintre cei șase morți vor fi înmormântați la Zberoaia, în cavoul familiei Gonata, iar doi vor fi aduși la Chișinău și înnormântați la cimitirul ortodox din localitate.

     ÎNLĂNȚUIREA NENOROCIRILOR     E interesant de relevat amănuntul, că asupra familiei Gonata plutește pracă o fatalitate de neînlăturat. Cu câtva timp în urmă, unica fiică a soților Gonata , a fost secerată de o boală fulgerătoare. Această nenorocire a impresionat atât de mult pe d-na Gonata, încît ea nu mai locuia de atunci în conacul din Zberoaia, și sta tot timpul la Chișinău. Mai târziu, d. Gonata a fost împușcat de un răufăcător, si din cauza rănilor primite a rămas beteag. Acum, câteva luni, o altă ruda a sa, moșierul Axiuc, a fost străpuns de coarnele uni taur , și omorît pe loc.    T.

Satul Zberoaia

 

În ediția din 31 Iulie 1927, Ziarul ADEVĂRUL mai tipărește un articol despre nefericitul eveniment. De această dată unul mai detailat, trimițând și un corespondent la fața locului:

DUPĂ SGUDUITOAREA DRAMĂ FAMILIARÁ DIN SBIEROAIA AMĂNUNTE PRECISE ASUPRA ÎMPREJURÄRILOR IN CARE SI-AUL GÄSIT MOARTEA CELE SASE VICTIME ALE PRĂJITURILOR OTRĂVITE

– – – DE LA TRIMISUL NOSTRU– – –

      SBIEROAIA – Spre liniștita și pînă mai deunăzi necunoscuta așezare rurală, numită SBIEROAIA duce un drum inegal: când oribil plin de hopuri și gropi, năruit și ca vai de lume, când neted și bătut c-an palmă, de ții mai mare greg să-l parcurgi.

     ÎN DRUM SPRE LOCUL NENOROCIRII

     Când am ajuns la Nisporeni, – de unde mașina cu care am venit mai are de parcurs un drum de peste o oră până la Sbieroaia, ochiul roșu-purpuriu al soarelui în apus ne privia, pe jumătate tăinuit după deal, ca dintr-o pleoapă întrdeschisă, gata să se coboare definitiv.    D. Pițigoi, pretorul plasei , care a făcut cele dintâi cercetări la locul nenorocirii, ne dă amănunte, vădit impresionat încă, de cele ce văzuse cu câteva ore mai înainte. Tot d-sa ne confirmă știrea cu privire la moartea celei de-a șasea victimă a praznicului funebru, tânîrul Nicolae Gafenco.     Distanța dintre Nisporeni și Sbeoaia, inclusiv pădurea dintre aceste două comune, în ale cărei desișuri se adăpostește banda lui Cocoș – am străbătut-o pe întuneric, dibuind drumul cu farurile mașinei.

      PRIMELE IMPRESII

     Când am ajuns cu toată ora târzie, satul fierbea cu toate ferestrele luminate. Pe ulițele întortochiate se agită umbre imprecise, se aud glasuri de oameni nevăzuți. Un țăran mititel, prin în lumina orbitoare a reflectoarelor, sare speriat înlături.Ne spune cî e străjer și că îl chemă Visarion. – Ce-i la conac? î-l întrebăm. – „Rău, tăiculiță, rău ; ne răspunde el văicărîndu-se. Au murit toți! Și conașul Colea (Nicolae Gafenco) și cocoana bătrână (mama răposatului) și duduca Lialia (Elena Gafenco). Îi jale mare la conac. Pe boierul cel bătrân l-o scăpat Dumnezeu, dar să te uiți la el , e negru ca pămîntul”. Conduși de el ajungem la conac. Porțile sunt larg deschise. Lumina farurilor, ca niște mări de foc bâjbîie drumul, indicat de Visarion: pe aici, pe aici; ho, oprește!

   BĂTRÂNUL CASTELAN

    Conacul acesta pe jumatate luminat, iar cu cealaltî parte cufundată în întuneric, pace mai mult castelul unui senior medieval. Castelanul, bătrînul boier moldovean Gonata, șade ântr-un ungher întunecat al verandei, înconjurat de câțiva bărbați pe cari nu-I putem vedea din cauza întunecimei. Ne vorbește tătăgănat, așa cum vorbește un om profund nenorocit. Moșierul Gonata, este fiul marelui cărturar basarabean Stefan Gonata, acre acum câteva decenii afost solicitat să facă parte din Asociația Academică, nou înființată. Deși bogat și cu o situația social excelentă – a fost multă vreme președintee zemstvei din Chisinau, unde s-a distins organizând Secția creditului mărunt.  

    D. Georghe Gonata n-a fost totuși ceeea ce se poate numi un om cât de puțin fericit. Peste viața sa și a familiei sale a vâjâit, cu rare interferențe, crivățul nenorocirilor de tot soiul. Cu cîțiva ani în urmă , a pierdut pe unicul lui copil, decedat în urma unei boale neașteptate.; mai târziu, un decreerat a încercat sa-l asasineze, trăgând asupra-I două gloanțe. Rănile, desi grave, n-au fost mortale; dar de pe urma lor d. Gonata a rămas până în ziua de azi beteag de un picior și suferind de piept. Penultima nenorocire – vorbim aici numai de necazuile mai mari ale dumisale- s-a întămplat cu 6 luni în urmă. O rudă de a d-sale , moșierul Axiuc din Cotăleni, alungat de copii săi, își găsise adăpost la conacul din Sbieroaia. Într-o bună zi însă când se întorcea , în amurg, de pe camp, un bivol înfuriat a tăbărât asupra lui omorâdu-l.      Ultima nenorocire, care l-a pus vârf la toate, se cunoaște. – Mă urmărește o fatalitate implacabilă, spune domnul Gonata. Sunt hotărât să vând totul și să plec de aici. Locurile acestea nu-mi vorbesc decît de nenorociri. La ce-ași mai zăbovi aici, când am pierdut tot ce am avut mai drag pe lume? Glasul care rostește vorbele aceste n-are nimic tânguitor în el și totuți ce mare durere palpabilă în accentul ei .

    O SOCIETATE VESELĂ

     Împrejurările în care s-a produs acestă fărăsemăn tragedie familiară sunt pe cât de impresionante, pe atât de stupide în felul lor. În seara zilei, cînd s-a produs catastrofa, se aflau la conac următaorele persoane, rude și prieteni de ai d-lui Gonata, aflați mai de mult la conac sau sosiți în ajun. G.Gonata, proprietarul moșiei; Polina Gafenco , sora lui și coproprietară; Nicoale Gafenco, fiul ei , absolbentul scoalei Politehnice din Liege; Elena Gafenco, soția lui, fiica generalului Brăiescu; Vladimir Miliant, fost procuror de curte la Odessa; soția lui Maria, și o fetița de a lor în etate de 8 ani; Colonelul în rezervă Hipolit Vitovțov și soți sa Mara; Maria Suhacevscaia- croitoreasă; d-ra Nadejda , nepoata d-lui Gonata; d-ra lebedeva, fiica mai mare a generalului Brăescu; bucătarul Ion Rusu; un baiat al său în etate de 15 ani și douaă servitoare Cineva dintre vizitatori își exprimase dorința de a manca la masa de seară blinele, o mîncare specific ruseacă, care se gătește mai mult în toiul iernii, dintr-o compozitie de ouă, lapte, faină și hrișcă, zahăr și untură și se manîncă cu icre negre și scumbrie.

    OSPĂȚUL FUNEBRU

   D-na Polina Gafenco, sora domnului Gonata a supraveghiat în perosnă în sera aceia preperarea mâncărurilor. Într-un timp bucătarul spuse, că pentru reușita plăcintelor, așa zise blinele, ar mai fi nevoie de pușină făină . D-na Gafenco își aminti, că într-un dulăpior văzuse cu cîteva zile în urmă un săculeță cu făină. Fără a se mai interesa a supra provenienții acestei făini, ea scoase cantitatea necesară pentru reușita blinelelor și o dădu bucătarului. Era făinî amestecată cu arsenic, destinată pentru stârpirea guzganilor. După primele înghițituri, cel dintâi, căruia I sa părut că plăcintele sunt prea iuți și produc arsuri în gât a fost d. Gonata. Ceilalți comeseni confirmară remarca d-lui Gonata, dar toți continuau să mănânce râzând și glumind pe socoteala plăcintelor producătoare de fierbințeală…Singure, cele 3 fetițe, n-au luat parte la masa, deoarece s-au îndopat în sat cu cartofi copți în jeratec și cu mere. După câteva minute de la ridicarea mesei efectele otrăvei s-au accentuat. Toți mesenii se plângeau de dureri stomacale și arsuri interioare. Cineva, dintre cei ce luase parte la masă, își puse mâna la gură , părăsind în pripă sofrageria. Alții îl urmară. La un moment dat toată lumea vomita. Durerile se înăspriră și îngrigorarea amestecată cu spaimă cuprinse pe toți. Nimeni nu mai glumea. D. Gonata împachetase o bucată din plăcinta cu pricina, trimițind-o printr-un argat la nepotul sau, d. dr. COMOROVSCHI, medicul spitalului din comună. Argatul reveni cu vestea penibilă, că d. Dr. Comorovschi a plecat la Chișinău. O trăsură trimisă la Nisporeni, ca să aducă pe medicul de acolo, se întoarse în zorii zilei goală: medicul spitalului din Nisporeni era și el plecat la Chișinău.

    PANICA

    Între timp panica inzbucnise în conac. Din camerele unde se retrăsese comesenii, se auzeau vaiete, gemete și horcăieli. Nimeni nu știa ce să facă; toți erau îngroziți. – Ce fel de plăcinte ne-ai gătit , ăntrebă d-na Gafenco pe bucătar, care se sbuciuma de acemenea cuprins de dureri. În cele din urmă, greșeala catastrofală se lămuri. Bătrâna moșiereasă sub impresiunea nenorocirei ce abătuse fără să vrea asupra propriei sale familii, a sucombat cea dintîiu la orele 6 dimineața. Ceva mai târziu a murit fiica ei, d-na Gafenco, apoi pe rând până la orele 10, când sosise si d. dr. Dimitriu din Răducăneni, expiară în dureri crâncene alte trei victime ale teribilei intoxocări: Vladimir MILIANT, Maria VITOVA și Maria SUHACOVA. Ultimul a murit Nicolae Gafenco, la orele 12 și 5 minute; În tot timpul el se interesa de starea soției sale și implora să fie salvat. – Făceți-mi ceva, salvați-mă , se ruga dânsul. Era însă prea târziu. Îngrijirile medicale nu mai ajutară și el muri, chemânsu-și până la ultima suflare soția, moartă înaintea lui.   

     SALONUL MORGĂ Salonul cel mare a conacului devenit pe neasteptate o sală de morgă, prezintă o viziune de vis urît, stranie și copleșitoare. Cele șase trupuri neînsuflețite zac în mijlocul sălii pe catafalcuri improvizate în pripă. Mirosul de tămîie și umbrele tremurătoare pe cari le aruncă pe pereți flăcările mici ale lumînărilor de ceară, măresc impresia de jale. Lîngă trupșorul înghețat de frigul morții nîpraznice al soției lui Nicolae Gafenco, mort și el alături de mama sa, stă încremenită, intr-o atitudine de durere mută ce nu mai poate plânge, d-na general Brăiescu: mama. Din când în când mâna ei așează mașinal o buclă pe fruntea moartei scumpe, sau mângâe mâinele palide și încrucișate pe piept. În diferite pîrți ale sălii se aud plânsete. Diaconul citește necontenit din psaltire și țăranii se perindă prin fața morților, făcându-și cruce și aprinzând lumânări la căpătâele lor. În totă atmosfera sălei se mai simte fâlfâind parcă aripa morții, care a lucrat cu atâta ferocitate aici. Și când te gândești, că sala acesta cu pereții decorați încă și portretele suveranilor împodobiți cu flor de hârtie, sala aceasta plină acum de morți, a răsunat de muzici și de voie buna cu prilejul nunței unei nepoate a d-lui Gonata, acum două săpămâni.

    FERICIRE DE SCURTĂ DURATĂ    Cel mai de plâns sunt soții Gafenco. Soarta a fost într-adevăr crudă cu tânărul inginer Nicolae Gafenco și frumoasa lui soție. În floarea primei lor tinereți- el avea 24 de ani și ea 21 – căsătorit cu 8 luni în urmă, viitorii moștenitori ai averii d-lui Gonata și a d-nei Gafenco – unchiul și mama răposatului – ei priveau viața cu cei mai optimiști ochi din lume… când veni stupida întâmplare , care înfipse un steag de doliu la poarta fericirei lor și-i despărți nu numai de viața, pe care o iubeau atât, dar și unul de altul: conform dorinței familiilor respective, Elena Gafenco va fi înmormântată la Chișinau, iar soțul ei în cavoul familiei Gonata la Sberoaia. T.

 

Articol publicat în Ziarul „UNIREA POPORULUI” din Blaj, la 7 august 1927:

Groaznica otrăvire din Basarabia.

     Zilele trecute boierul Gonata din Sberioaia de lângă Chişinăul Basarabiei a invitat la sine mai mulţi prietini de ai săi, mai ales Ruşi din Basarabia, şi le-a dat un prânz bogat. După prânz li-s-a făcut rău, pe rând, tuturor oaspeţilor, şi până dimineaţa au murit: fata generalului Brâescu şi soţul ei Nicolae Gafenco; mama celui din urmă, Irina Gafenco; Vladimir Milean, fostul primprocuror al tribunalului din Odesa (Rusia), Măria Vitevkova, soţia directorului castelului, şi Măria Suchasovskaia, văduva unui ofiţer rus. Ceilalţi oaspeţi au scăpat cu viaţa, dară sunt toţi în spital. Doctorii chemaţi la faţa locului au constatat, că la mijloc a fost o înveninare cu prăjituri, pregătite cu fărină amestecată cu arsenic, o foarte puternică otravă, care este asemenea făinei de grâu, fără nici un gust şi miros. După ce singur bucătarul nu s-a îmbolnăvit poliţia l-a deţinut numai decât şi a cercetat cum s-a putut întâmpla otrăvirea. Atunci s-a dovedit, că doamna casei, văduva Irina Gafenco, a dat, din greşeală, pentru pregătirea prăjiturilor, făină, amestecată cu otrava pentru şoareci, şi atât ea cât şi oaspeţii toţi au mâncat din ele, şi apoi s-au îmbolnăvit. Medic n-a fost la îndemână, aşa că n-a avut cine le sări într-ajutor. Ceice au mâncat prăjituri mai multe, au murit, pe când ceice au mâncat mai puţine au scăpat cu viaţa. Bucătarul Rus Ioan numai le-a gustat, şi astfel el, afară de o mică durere de foaie, n-a păţit nimica. După ce s-a constatat că lucrul de fapt aşa este, poliţia i-a dat drumul bucătarului, iară pe morţi i-au îngropat în cripta castelului.

Informația a fost culeasă din Ziarele de epocă de Sorina Cebanovschi-Gîlcă