Din inima unui bărbat

Fiecare femeie singură are motivul ei să fie singură. Dar din ceea ce observ eu, nu prea există femei singure, ele nu-s implicate în anumite relații, poate de lungă durată, dar nu-s neapărat singure. E un mit să credem în singurătatea femeii. Și, eu știu de ce. Femeia alege. Instinctiv, supusă, cu aparențe de a da lovitura, de a se apăra ca o cloșcă, dar până la urmă vrea să fie călcată de un cocoș frumos. Își valorifică interiorul când primește atenție din partea unui bărbat de valoare. Vrea să trăiască prin ceea ce alege, nu prin ceea ce i se oferă. Dar există și fatalismul, drama, când multe femei trăiesc cu ceea ce li se oferă și poate că sunt mult mai singure decât femeia singură. Singurătatea nu presupune doar lipsă de prezență, dar și lipsă de afecțiune.

Eu scriu de dragul scrisului, de dragul ploilor când bate inima-mi a singurătate. M-aș transpune clipei, prea repede gândesc, nu-mi convine să scriu ceea ce e gândit deja. Caut trăiri, dar viața mea, asemeni unui robot, în gând, cu două secunde în urmă repetasem „asemeni unui robot”. Sunt plagiatorul propriilor gânduri, dar de ce nu scriu din propria-mi trăire fără a gândi? Încerc. Văd, încerc să simt, îndelungată pauză în mine însumi, ah, mintea-mi, cum să mă mint, să las gândirea asta monotonă și să zbor, să fiu precum o notă muzicală. Mă întreb cu ce am început și unde am ajuns, compoziția, unde-i? N-am să citesc, eu pur și simplu scriu, când literă cu literă îndepărtez din propriile-mi clipe ceva ce mă transpune într-un pustiu din care culeg vântul și nisipul, și cămilele îndepărtate, și setea de-a reda  cu pasu-mi veșnicia, să strig aș vrea, dar nu mă lasă-n rânduri stilul. Cine sunt și, mai trăiește în mine copilul cu aspirații spre un bun viitor? Treacă viața, ca șarpele târâș, veninul căruia sunt clipe și timpu-i limba scoas-afară. Răgaz, tăcere multă, lină, și apa rece, cristalină, și munții, brazi înalți, văzduh. Când te împaci cu al tău duh, când te transpui trăirii care asemeni cerbului tresare, în întuneric, printre pietre, prin vârf de munte cu-ai să-i pui, dar căprioara, nu-i... e la un pas de ei, apare, cu ochii ei ca două bolți, privindu-l calmă, iubitoare, cu mersu-i gingaș, elegant, din nou iubirea lor apare, mirosul tandru, plin de griji, că lupii urlă-n soarta lor și-n văgăuni de pietre-s prinși.

E frumos să dai vieții un sens. Un sens? O însemnătate? Direcție? Orientare? Ce presupune de fapt să dai vieții un sens? Suntem fărâme de nepăsare din ceea ce numim nemurire. Suntem fărâme de timp al nepăsării. Nemurirea n-are timp, doar că noi, oamenii, ne-am învățat să cronometrăm, fiindcă viața e ceva al naibii de misterios și plăcut. Paradoxul e că această cronometrare a distrus din noi eternul. Ne-a făcut să vedem rutina de zi cu zi, ne-a marginalizat așteptările, fiindcă a rupt din aspirații, limitându-ne din creația splendidă a universului. Ah, da. Și universul e cronometrat, dar până unde? Totul are o ordine și vin de undeva aceste reglementări cosmice. Să dăm vieții un sens? Ce-o mai fi însemnând și asta? Nu înțeleg, nu-mi pasă, nu vreau... Cum să nu vreau, când fără să vreau cad sub influența timpului și a spațiului, fie că-i timp sau spațiu biologic, psihologic, social etc. Procesul în sine  trebuie să conțină un set de valori și să-mi definească sensul. Dacă-s actor, de ce n-aș juca pe marile scene ale lumii? Dacă-s tencuitor sau zidar, de ce n-aș zidi-o pe Ana în perete, precum a făcut-o și Meșterul Manole în Mănăstirea Argeșului? Sunt oare Creștin Ortodox pentru a ridica mănăstiri în numele Lui Dumnezeu? Cine sunt? Așa e și în căutarea sensului. E necesar să știm ce este bine pentru noi, indiferent de factorii de influență cu care ne confruntăm. Există acel ceva din interiorul nostru, o împlinire de sine, poate. Și, dacă arde frumos, precum e frumoasă și flacăra mică a lumânării, păi, s-ar putea să ni se oglindească drumul în bezna acestei lumi. Acest drum sau cărărușă, parcurs sau parcursă cu pași mici la început de cale, presupune sensul în viață, să vezi dincolo de întuneric, să dai vieții lumină, să-ți porți lumânarea în palme, ca nu cumva, la o suflare de vânt, să se stingă.

Nicicum. Lasă-i pe ei să vorbească. Adresează-te doar când simți că ești suficient de încrezut în ceea ce spui. Să fii documentat cu privire la tot ce le comunici și amuză-l pe copilul din ei. Vei vedea o lume inocentă, neajutorată, care are nevoie de sprijin. În asemenea mod îți creezi relații cu persoane din poziții înalte. Sunt și ei oameni și au nevoie să simtă că pot fi înțeleși. Poate că cea mai mare greșeală din partea ta e să crezi că ai puterea de-a înțelege ce se întâmplă în lumea lor. O să-i înțelegi numai dacă vei refuza să-i înțelegi. Ești doar tu și lumea din tine. Atinge-ți obiectivele și respectă-ți șeful. Să-l respecți înseamnă mult mai mult decât să ai dorința de-al înțelege. Tu nici pe tine nu te poți înțelege, d-apoi pe altcineva? Nu văd sensul să plutești în idei abstracte. Rezervă-ți timp pentru sarcini concrete și să vorbești cu șeful de la concret la concret. Diplomație, punctualitate, onestitate. Succes!

Și stelele au nevoie de întuneric pentru a lumina mai tare. Poate din acest motiv puțini oameni ajung a fi personalități, fiindcă se îndeaptă spre lumină, când de fapt ar trebui să se îndrepte spre întuneric cu lumina din interiorul lor. Totuși, de ce alegem lumina? Poate pentru că dorim claritate, să vedem lumea în culorile ei. Și dacă lumina spre care ne îndreptăm e caldă, iar cea din interiorul nostru e rece? Există oarecum un grad de subiectivism când e vorba de-a promova ceva, lumina caldă într-o lume rece și lumina rece într-o lume caldă. De ce lumina rece într-o lume caldă? Deoarece uneori e bine să judecăm la rece și să fim precauți cu privire la anumite cicluri sau fenomene ciclice. Știința își are cuvântul, la fel cum îl au și maeștrii spirituali. Nu există cale de mijloc, fiindcă dacă ar exista, am accepta să facem parte din mediocritate. Elitiștii gândesc altfel, au un management al timpului care le permite să se dezvolte multilateral și, fără a se limita la ceva anume. Iluminarea, într-un final, presupune perceperea luminii reci, cât și a luminii calde, conștientizând importanța acestora în dependență de împrejurimi. Dualismul o fi și în modul meu de gândire. Totuși, nu-mi marginalizez gândirea la conceptul de bine și rău. A privi dincolo de bine și de rău e mult mai eficient, poate primordial acestei lumi, în contextul în care dorim să fim cât mai productivi și profesioniști. V-au mințit cei care au zis că bățul are două capete. Sunt multe bețe care au și trei, petru, cinci capete etc. A vedea modul în care se ramifică un anumit lucru sau o anumită situație e mult mai important decât a susține o poziție falsă, fără a avea o argumentare temeinică. Am specificat toate aceste lucruri, fiindcă în lume există o ierarhie, când se întâmplă ca oamenii care conduc să nu aibă grad de empatie pentru a înțelege cum să se comporte cu personalul. Unii rabdă, fiindcă așa consideră ei, că se află într-acolo unde este lumină. Alții pleacă, fiindcă au nevoie de întuneric, pentru a lumina împrejurimile cu lumina din interiorul lor. Potențialul joacă un rol la fel de semnificativ precum îl are întunericul, fiindcă apar momente în care trebuie să luminezi mai tare, mai ales când te afli într-o lume în care fiecare își dorește să lumineze. Legea supraviețuirii e dură, rezistă cei mai puternici. E normal să fie astfel, indiferent de faptul că se promovează în societate umanitatea. Să fim umani cu cei care se umilesc pentru o bucată de pâine. Cu ceilalți principiile umanității nu mai sunt valabile. Totuși, oamenii se conformează și e normal să se conformeze. Nu cred că-i o soluție să luptăm contra sistemului, altminteri am demonstra cinismul din noi, ceea ce ne-ar lipsi de lumina interiorului nostru, chiar dacă ne-am afla în întuneric. A ceda poate că-i mult mai bine, mai ales când cel căruia îi cedezi ajunge să conștientizeze anumite lucruri. Așa a apărut morala creștinească. Lumina întru unul Dumnezeu. Sunt ateu și respect orice confesiune religioasă. În genere sunt educat să-i respect pe toți, atât timp cât sunt respectat. Îmi doresc să conduc și să am funcții înalte, dar numai dacă aș fi suficient de responsabil pentu a face față cerințelor. În rest, sunt o fire modestă, îngândurat uneori și săritor la nevoie. Nu dau bani cu împrumut, fiindcă s-a întâmplat ca alții să nu mi-i întoarcă. Prefer să trăiesc din puținul pe care-l am și să calculez. Nu cer salariu mare. La început de cale importantă-i experiența.

Așa credeam și eu, până în momentul în care am conștientizat că bătaia inimii mele nu-mi mai aparține. Epuizat uneori, alteori și mai epuizat decât de obicei. Nici nu mai știu pentru ce lupt. Nu mă întreb. Răspunsurile vin de la sine, când simt nevoia de a vedea în mine un bărbat responsabil de acțiunile sale. Nu că aș avea copii, chiar dacă mi-i doresc. E un copil și fata pe care o iubesc. A atins majoratul, evident. Și, inima mea de poet nu mai scrie poezii. Versurile trăite cu adevărat rămân undeva în suflet, nescrise vreodată, de teamă să nu fie criticate de oameni care nu vor pătrunde în adevăratul sens al celor trăite. E greu să iubești și nu-i precum o aventură, din cele pe care le aveam cândva poate trei sau patru pe zi. Acum e altfel. Aventură e să spăl a treia sau a patra oară și să nu fiu văzut de baba de la care închiriez o cameră, fiindcă ea e de pe timpul sovietic, mulțumindu-se cu faptul că baie se făcea în fiecare sâmbătă. Nu prea ne înțelege pe noi, tinerii, care ne spălăm de 3 ori pe zi. Nu pot pleca. O voi aștepta să termine studiile. Fără bani, îngenuncheat în fața iubirii. Adevărata provocare a vieții nu e să aduci floarea misterioasă din vârful muntelui, ci e să vezi cum încolțește în palma ta. Da, soarta mi-a dăruit o sămânță de iubire. Am apucături de-a pleca, când mă sufoc mai degrabă. Port în mine boala trecutului, de-a fi curvar. Amant înflăcărat de nectarul dezmățului. Să merg prin oraș și să le privesc în ochi pe acele fete cu care m-am culcat cândva. Nu mă mai leagă nimic de ele, nici măcar amintirile. Am devenit penitenciarul propriilor impulsuri. Diabolic fiind,  m-am refugiat într-un punct îndepărtat de lume. E mare sacrificiu a iubi, când nu mai am inspirație și nici motiv de-a mă plânge n-ar trebui să am, dar cum să nu iubesc, când dintr-o mie de chinuri e și-o boare de vânt cu o binecuvântată plăcere, să gătim împreună, s-o sărut când doresc, să sperăm că într-o bună zi visele de azi se vor împlini la căderea stelelor de mâine.

Să ai iubită înseamnă întâi de toate a te avea pe tine în rolul de bărbat. Bun la pat, la gătit, la adus bani în casă... la, la, la. Viața asta n-ai cum s-o trăiești după perdea. Femeia vrea să iasă în lume și să-i placă de felul în care arată alături de cel care o scoate din casă. Îngrijit e puțin spus. Ba chiar și inteligența e o nimica toată. Charismă, simțul umorului? Despre ce scriu? Doar nu mi-am pus în plan să scriu de dragul scrisului. Un bărbat are sufletul care miroase a scrisori de dragoste, de pacoste, de ghinion, dar luptă... Unde-i muza, de ce nu simt să mă exprim? Obositoare viață, ciclică. Sentimente în tomberoane și speranța că vom deveni ceea ce am fost cândva. Mă doare să văd cum sub ruini de așteptări munții se înalță spre un strigăt al tăcerii. Banal strigăt, ca beția care te lasă cu dureri de cap și nu te mai vindecă de durerile spirituale. Ești prost dacă o să mă judeci pentru ceea ce scriu. Nu știu ce m-a apucat, dar îmi place. Sunt pe val, ca studentul care a fumat al 3-lea joint și tot nu știe cum s-o scoată la capăt cu proiectele anuale. Restanță la capitolul viață. Bărbatul tace. Să fii bărbat înseamnă să taci și să iubești. Să ai iubită ar însemna să-ți jertfești tăcerea în momentul în care iubita e disperată că s-ar putea să n-o mai iubești. Oare iubirea disperă? Prostii îndrug. A avea iubită înseamnă întâi de toate a pune la timp lemne pe rug, chiar și atunci când rugul dintre voi e aproape stins de banalele ploi. Păstrează chibriturile la dos, ajută!

O să clarific situația. E vorba cine pe cine, în sens că dacă bărbatul a avut orgasmul și femeia nu, femeia rămâne nemulțumită. Dacă femeia a avut orgasmul și bărbatul nu, bărbatul rămâne nemulțumit. În primul rând e important ca ambii parteneri să fie capabili să se aducă la starea de orgasm în mod reciproc(dacă bărbatul fumează și servește alcool, îi mai este ei a orgasm de la fumul de țigară și de la băutură? Cred că-i mulțumită cu faptul că a înzestrat-o natura cu capacitatea de-a visa, chiar dacă în cel mai des caz visele ei sunt însoțite de regrete). Și-apoi, să luăm în calcul și felul în care femeile au nevoie de atenție sporită, căci așa sunt ele, feminine și enigmatice, și e firesc să-și dorească chiar și în mod obsesiv să fie descoperite. E o glumă, desigur, că ar vrea ele într-adevăr să fie descoperite. Mai degrabă să le simtă bărbatul cu rafinament, cu fiori nebunatici pe piele sau chiar și cu palme zdravene peste fund. Depinde de capacitatea bărbatului de-a o excita. Ce treabă au toate astea cu gelozia? Una mare, aș zice. Lipsește orgasmul, lipsește încrederea, mai ales când n-ai putere să-l provoci. Femeia-i posesivă din lipsă de atenție și bărbatul e cu coaiele de mărimea mărgelelor, căci a crezut că poate să-i satisfacă setea de atenție prin dulcegării de tot felul. Femeia trebuie tratată ca atare, cu caracter de bărbat. E foarte important ca bărbatul să aibă cuvânt în casă, dar să fie cuvânt înțelept și nicidecum bolboroseli dictate la beție. De aici și deducția faptului că un bărbat trebuie să aibă personalitate. Același lucru e valabil și pentru femeie, căci dacă ar avea personalitate, n-ar cerși atenție ca nebuna care e udă leoară până la os de atâta ploaie și tot se plânge cu nu-i dă Dumnezeu ploaie.

Într-un ungher de suflet vei găsi vise de mult timp uitate. Șterge-le de praf și ia-le în palme. Strânge-le la piept cu sfințenie. S-ar putea să nu le mai ai. Nu te neliniști. Snobii n-au nevoie de vise. Dar dacă nu ești un snob, dacă mai crezi că poți fi un om de valoare, ascultă-ți interiorul, care ascunde amintiri încă din primele zile ale nașterii, și încearcă să înțelegi a câta oară te-ai născut într-o singură viață. Nu te teme de moarte, căci e trecătoare. Te va aștepta o altă viață, mult mai frumoasă, nu în ceruri, ci pe pământ, printre oameni. Desigur, dacă nu-i vorba de o moarte biologică. Altminteri, vei trăi nu în ceruri, ci pe pământ, în sufletele oamenilor care te-au cunoscut. Iar pentru a fi cunoscut de oameni, cunoaște-ți visele de mult timp uitate. Și, nu uita! Până și diamantele strălucesc, dar numai dacă nu le lași într-un ungher de suflet prăfuite.

Fiori pe pielea ta, iubito! Fiori de așteptare și sărut. Și, să fi vrut să plec în depărtare, te-aș fi luat pe aripi de sărut. Și, de-aș fi vrut... în depărtare... să fii licoare de-așteptări și să te beau dintr-o chemare, asemeni soarelui băut de zări. Fiori pe tâmple și pe buze, și mă apropii de tăcerea ta, și așteptări sinistre și confuze... stop! Am obosit de-atâta romantism. Vreau să adorm și să-mi împlinesc somnul. Să ne-o tragem când o fi somnul mai dulce - ca doi lunatici care au hotărât pe linii de tensiune înaltă să urce. Scurtcircuit și degajare totală. Așa-i în lumea noastră, de vrei să mă simți și de mi se scoală. Degajare totală... Săruturi pe pielea ta, iubito! De parcă universul e înghițit de-o rază de lumină Eu - univers, tu - lumină. ♡

M-am îndrăgostit și nu mai am chef de nimic. E o plăcere apăsătoare între abdomen și piept. Nici nu-mi doresc să spun prea multe lucruri despre această stare. Vreau s-o văd. De ce tocmai eu? De ce m-a lovit dragostea într-un moment atât de neașteptat, dimineața... stând în pat și dorind să fie lângă mine. Nu pot nimic să fac. Abia de mai pot scrie fără a mă gândi la ceva anume. Vreau s-o simt precum simt și respirația de acum. Să vibreze prezența ei în felul în care vibrează dorința de-a o vedea. Era cât pe ce să-i scriu numele, dar nu-i cu putință s-o fac. Dragostea noastră poate exista doar cu condiția că ea va rămâne sub anonimat. Și nu-i vorba de faptul că ar fi o dragoste condiționată, căci ne iubim necondiționat. Doar că nu vreau să merg dincolo de unica condiție a iubirii noastre, să nu-i divulg identitatea. E fantastică. Nici măcar nu trebuie să închid ochii pentru a mă bucura de prezența ei din gândurile mele. Iar era să-i scriu numele... Mă gândesc acum la numele ei și poate că în mod telepatic s-a transmis acest nume în mintea cititorului. Să presupunem că știi despre cine scriu. Ia zi-mi! Oare-s demn de iubire din partea unei ființe atât de gingașe? Atingerile ei angelice și dorința-i nemărginită de-a se plimba în lumea mea... atingându-mi pieptul, abdomenul, penisul. Să-l excite cu mâna ei ușoară și să nu-i ajungă o milisecundă pentru a mă aduce la orgasm. Tremur și acum, în momentul în care scriu... Se aude o voce care plânge la etajul de sus. Din ce în ce mai tare plânge și poate că e și lovită de bărbatul ei. Des se aud scene de gelozie și scandaluri, de parcă ea s-a angajat în rolul de servitoare prin semnarea actului conjugal. Știu că e o femeie frumoasă și sensibilă, dar și el e doctor, născut într-un fel să aibă principii. Încă mai plânge. Nu pot cu nimic s-o ajut, dar pot să mă ajut pe mine și pe iubita mea, să nu fim posesivi. Iubirea e dincolo de posesiune și... a lovit-o. Aud cum continuă s-o lovească și nu mai știu ce să fac. Lovește cu pumnii în podea și plânge. Spală podeaua cu lacrimi de servitoare. Poate că am exagerat în acest moment, totuși nu mi-aș dori o femeie care să nu pună preț pe trăirile ei. Ador să simt că-i reciprocitate în toate sensurile. Abia aștept să ne vedem deseară și s-o îmbrățișez, să-i sărut fruntea și obrăjorii, și să ne povestim unul altuia impresiile despre timpul petrecut la distanță.

Sunt păianjenul din inima ta. Simți cum îmi țes pânza din bătăile inimii tale? Zici că nu mai poți de-atâtea exaltări și trăiri imaginare? Ai fi vrut să fiu lângă tine, în realitate? Să-ți ating tâmplele cu săruturi? Nu e bine… Tu meriți mai mult, să curgă pe tine așteptări de vânturi care dor în respirația timpului ce are să treacă  ca o căprioară prin ochii vânătorului. Chiar vrei să fii prada trăirilor mele? Oprește-te. Nu-ți mai permit să citești, dacă nu știi să te dedici întru totul. Și, nu uita! Sunt păianjenul din inima ta. De-ai ști cât de real sunt și cât de bine aș putea să mă joc cu trăirile tale. Te implor!  Încetează să crezi că aș putea să-ți aparțin, să-ți ling creierii cu metafore, recitându-ți poezii erotice și atingându-ți sânii. Să-mi reproșezi că vrei dragoste? Chiar crezi că ai putea trăi intensitatea clipei, ce are să curgă prin tine ca ceara topită de pe lumânări romantice... să fim ca doi îndrăgostiți care și-au dăruit unul altuia virginitatea printre petale de trandafiri. Fute-mă, dragă! Căci, vom avea timp și pentru iubiri... Mă doare capul. M-ai vrăjit fără să-mi dau seama. Nu mai știu ce să fac, căci nu-mi mai găsesc locul. Cum ai putut? De ce tocmai pe mine? Da, tu, cea care citești acum. Să știi că ești fantastic de drăguță și era cât pe ce să-mi doresc să fiu cu tine. Dar, nu! N-o să împart durerile de cap cu tine… Ha, ha! Aiurim? Pe bune? De ce ne-am consumat atât de repede? De parcă întreaga noastră iubire a fost ca un sunet de venire a trenului în gară. N-am rămas nici eu cu tine și nici tu cu mine. Ne-am legat dragostea de șine, înaintea trenului - și am urcat ambii în același vagon. Dar pentru ce? Pentru că trăim și iubim prin durere, asemeni spicelor dintr-un amurg de vară secerat… asemeni pământului arat într-un târziu de toamnă. Mâncăm pâine caldă, dar numai pentru că trenul s-a defectat în stație. Sunt supărat, nu pe tine, ci pe mine. Cum să nu mă supăr, când știu că te-am lăsat în inima mea atât de ușor, ca pe un fulg de nea care are să se topească și să curgă prin vene, să-mi pulseze trăirile până la degetul mic de la picior. Era să ating orgasmul doar gândindu-mă la tine. E miraculos efectul tău asupra mea și poate că mi-aș dori să te îmbrățișez, dacă n-ai fi deja topită în mine… După atâtea reproșuri și încercări de-a te iubi - ți-o spun ultima oară! Te vreau ca o cascadă pe timp de vară, să ne frecăm cu sunetele apei pe la tâmple, pe subsuori, prin zonele intime… câtă căldură și câtă răcoare. Pe bâjbâite intru în tine, ca în diminețile în care dormeai lângă mine. Lunatic… ah, cum lunecă în interiorul tău… de-o dragoste să dau drumul, dar… nu. Nu vreau decât să te simt mai aproape și mai umedă – ca o cascadă ce curge pe timp de vară.

7 noiembrie, 2016 Țin în mână graficul de lucru al inspectorilor de pază VELMART, din iunie 2016. Din data de 14 iunie 2016 s-au concediat din proprie inițiativă 6 inspectori de pază. Eu, fiind inclus în grafic din data de 24 iunie, 2016. 22 iunie, 2016 Mi-e greu. Fata de care mă îndrăgostisem timp de vreo 3 săptămâni de ieșiri prin oraș s-a întors la fostul ei prieten. Pe mine m-a adăugat în lista neagră pe facebook și pot să-i văd pozele doar de pe o pagină falsă, dar nu-i posibil să-i scriu. Tot ce am de la dânsa e poza de profil. Ea m-a pictat într-un mod inocent, în momentul în care o durea faptul că o resping. Am respins-o, deoarece treceau prin mine momentele în care făcea dragoste cu prietenul ei. Găsea de cuviință să-mi spună că se gândește la mine. Îmi amintesc ziua în care mă deplasam cu troleibuzul și s-a început momentul. Senzația de cutremur de pământ trecea prin mine. N-am rezistat. N-am putut rezista să mă gândesc că ea o face cu dânsul. Simțeam nevoia să compensez și începusem s-o excit pe-o fată de alături. Prin respirație, tăcere, sublim. I-am atins piciorul încet, hipnotizând-o printr-o frică a plăcerii. Căutam și mai multă plăcere și nu-mi permiteam să mă pătrundă frica. Doar astfel puteam s-o fac. Necunoscută și să-i ating zona intimă prin pantaloni. M-am liniștit. Nu mai puteam să continui. Sau, poate că prietenul acelei iubite a ejaculat. Am aruncat o privire spre cei care se aflau în troleibuz și încercam să-i controlez energetic. Încercam să stăpânesc spiritele, altminteri ar fi fost un dezastru. M-aș fi expus riscului de a lua o bătaie bună. Cu astfel de gânduri m-am trezit în acea dimineață. Plecasem într-un hypermarket, să-mi iau ceva să mănânc. Mă tot uitam la atâtea game de produse, dar tot nu găseam ce să mănânc. O fi și faptul că nu-mi prea permit să cumpăr ceva scump. Doar strictul necesar, să nu mor de foame. Așa că îmi luasem halva. Pâine aveam acasă. Am achitat produsul și m-am apropiat de un inspector de pază. L-am întrebat dacă mai sunt locuri vacante și mi-a spus să mă apropii de biroul de informații la administrator, să completez cererea de angajare. Așa am și făcut. Am completat acea cerere și la scurt timp s-a apropiat șeful de schimb. -          Bună ziua! Mă numesc Serghei Guțul și o să vă fac un mic instructaj în ceea ce trebuie să faceți. Aveți timp disponibil acum? Am dat din cap că am timp. Plecasem în sala a doua de comerț și răspundeam la toate întrebările pe care mi le dădea. Vorbea limba rusă. Se vedea că e om calculat, un pic prost, dar nu într-atât de prost încât să înțeleagă oricine acest fapt. L-am tot ascultat și încercam să iau cât mai multă informație. M-a întrebat dacă pot să ies de mâine la lucru și i-am zis că pot. Mi-a spus să mă prezint la 9 dimineața cu actele necesare pentru angajare, ca mai apoi să fiu trimis în alt sector pentru a mă angaja oficial. Între timp trebuia să fac în această zi vreo 6 ore de stagiu. Așa că venise un inspector de pază, în compania căruia m-a și lăsat. S-a apropiat de mine un băiat înalt, bine făcut, pe nume Valeriu Duca. M-a privit de sus în jos și respira cu aere de superioritate. Simțeam că-mi înghite interiorul și tot încerca să mă intimideze. O făcea prin energia lui. Vampir de energie! Nu m-am lăsat manipulat de acest om și făceam tot posibilul să-i înghit impulsurile. -          Ai de gând să lucrezi în mod serios la noi? -          Da. -          Iaca tu trebuia să știi cum să verifici alarmele, să știi cum se fac anulările, la ce marfă să atragi atenția, să nu se fure ceva. M-ai înțeles? A spus-o pe un ton într-atât de rece, încât simțeam nevoia să schimb subiectul. Trebuia să-l trag într-acolo unde eu eram priceput. Să-l fac să mi se supună. -          Îți place de acea fată care lucrează casier? Mă privi laconic și zâmbi într-un mod în care exprima o fericire de copil intimidat. Era rezervat și totodată stăpân pe sine. Am înțeles că într-adevăr o place. -          Ea are prieten! -          Și care-i problema? -          Nu mă bag la fete care au prieteni. I-am apreciat ingeniozitatea și am revenit la faptul că trebuia să-i spun ceea ce am însușit. S-a bucurat să vadă că prind firul repede și la scurt timp a venit șeful de schimb. I-am povestit și lui ceea ce știu, și mi-a spus că-s liber. Mi-a mai spus că mâine trebuie să fiu cu 20 de minute înainte de ora stabilită. Am dat aprobator din cap și m-am dus să-mi iau halvaua de pe masa administratorului, căci acolo o lăsasem. * 23 iunie, 2016 M-am trezit de la sunetul alarmei, dar nu înainte de a o amâna de vreo 3 ori. Mi-am făcut un ceai și am mâncat și halva cu pâine. Era o zi deosebită pentru mine, poate prin faptul că nu făceam nimic s-o fac deosebită pe acea zi. Mi-am zis că e un nou început și am plecat la VELMART. Am luat de acolo îndreptarea spre oficiul care se afla la Ciocana. Și, fiind la Botanica, am urcat în „rutiera” 166. Am ajuns acolo și cu greu am găsit unde să intru. M-a indignat faptul că inspectorul de pază de la intrarea de serviciu mi-a răspuns într-un mod în care s-a arătat indignat. -          Unde? Pentru angajare? La 11:00. -          Bine. M-am uitat la oră și aveam de așteptat vreo 45 de minute. Am găsit o curte în care să admir norii scăldați în lumină și singurătate. Și, contemplam în sinea mea tăcerea acestei lumi. Mă mai uitam la furnici și mi se părea că-s într-atât de mare, apoi priveam spre clădiri și simțeam că-s atât de mic. Așa că eram în acel moment în felul în care priveam lucrurile. Mă mai uitam la oră, nu o dată, ci de vreo 3 ori. Prima oară mă uitam pentru că trebuie să mă uit. A doua oară mă uitam pentru că îmi dădeam seama că încă nu știu cât e ora. A treia oară mă concentram să mă uit la oră, nu într-un mod mecanic, ci pentru a mă orienta în timp. Așa au trecut cele 40 de minute și restul minutelor era să le aștept la ușa intrării de serviciu. Am intrat și mă îndreptasem spre oficiu. Era o doamnă de vreo 43 de ani. Parcă fericită că lucrează și parcă obosită de lucru. Avea un zâmbet obosit și o privire sentimentală. Îmi dădea de înțeles că la ei e „bine”. A urmat procedura de angajare, ea completând niște documente și eu citind contractul de muncă. M-am încăpățânat să citesc tot acel tumult de foi și le-am citit pe toate. Am semnat contractul. Mi-am luat cheia electronică, dar nu înainte de a-mi spune respectiva doamnă cuvântul „felicitări”. -          Pentru ce? -          Păi, în buletin scrie că e ziua ta de naștere. Azi împlinești 24 de ani. -          Ah, da! Mulțumesc! I-am zâmbit și mi-am amintit că într-adevăr era ziua mea de naștere. Am ieșit de acolo și la scurt timp am fost sunat de sora mea. M-a invitat la dânsa, să iau un tort și în mod simbolic să sărbătorim. M-am îndreptat spre Buiucani și am coborât la stație. Am luat un tort micuț „Kievskii” de la rețeaua de supermarkete „Linela” și am urcat pe scări la etajul 10, să sărbătoresc cu sora și cu nepoțelul de 10 luni. * 24 iunie, 2016 Gătit la patru ace, călcându-mi hainele de cu seară, de parcă eram un mire căruia îi lipsea buchetul din piept. Nu știu ce m-a apucat să mă duc în asemenea mod la lucru. În fine, m-am dus și eram acolo cu 20 de minute înainte de a se face ora 8:00. Am intrat în biroul șefului de schimb. Ne-a explicat ce și cum să facem, și noi am dat din cap că știm totul, fiindcă așa se întâmplă când nu știm nimic. Lipsit de experiență și cu rație în mână. Am luat și dispozitivul cu care era să verific pe oameni, în cazul în care a sunat alarma. Am mai luat și cartela cu care trebuia să fac anulările casierilor și m-am dus spre postul șase, în sala întâi de comerț. Eram fericit. Atâta lume frumoasă în jur și eu pot să-i admir. A fi inspector de pază nu-i ceva de rutină, ci e un post de lucru demn de respect. Mergeam din stânga în dreapta de parcă defilam pe un podium. Eram militant. Îmi făceam armata în rolul de inspector de pază, căci în alt mod nu era să fac armata, fiindcă eram inapt pentru așa ceva. Avusem pe 30 marti 2006 operație la rinichi și mi s-a scos un chist de acolo. Rinichiul e la loc și funcționează. Prea multe detalii, dar v-am spus-o și pe asta, să nu apară întrebări. Mă tot plimbam pe acolo și între timp s-a apropiat o bătrânică de mine. -          Ești foarte frumos, băiete! -          Mulțumesc! M-a admirat câteva minute și căuta să intre în discuție. Vedeam pe chipul ei o expresie întâlnită la actrițe. Am admirat-o și eu, și încercam să-i ghicesc trăsăturile feței de pe timpul când era adolescentă. Ah, m-aș fi îndrăgostit probabil! De ce nu se apropie și fete mai tinere de mine? N-a fost cu putință să rămân mult timp în fața acelei doamne, fiindcă trebuia să-mi fac lucrul. Strigase o fată care lucra la casă. Trebuia să fac o anulare. Mi-am cerut scuze de la acea splendidă doamnă și m-am retras. Au trecut vreo 4 ore și era în jur de ora 12:00. Am luat masa într-un interval de 20 de minute și ne-am schimbat cu posturile. Eram deja în sala a doua, la postul 7. Pe acolo trecea mai puțină lume și părea totul monoton. Îmi doream dinamism și unicul lucru pe care-l puteam face era să intru în lumea mea de vise și trăiri. Ah, iubirile vieții mele! Durerea de picioare și dorința de-a sta întins în pat, să fac dragoste cu perna. Iubită pernă,  mult îmi doresc să te îmbrățișez. Dar, nu! Mai am de stat încă 10 ore în picioare. Așa am petrecut ziua, împingând cărucioarele din hypermarket și aranjându-le într-un mod cât mai simetric posibil. Voiam perfecțiune, indiferent de locul unde lucram. După ce am ajuns acasă în jurul orei 23:30, eram bucuros să fac un duș și să adorm buștean. Așa am și făcut. * 25 iunie, 2016 În ziua aceasta mai mult am dormit. Era și de așteptat, după atâtea ore de ieri, stând în picioare. Mai intrasem pe facebook și trimeteam invitație de prietenie fetelor care trăiesc într-un cartier cu mine. Nu mai aveam chef să plec prin alte sectoare, mai ales că mă dureau picioarele. Așa a trecut ziua, fără să ies cu vreo fată... 26 iunie, 2016 Era trecut de ora 14:00 și mă aflam la postul 7. Aveam o stare de spirit liniștită și pe neprins de veste a trecut prin mine ceva ce poate fi simțit când admiri aureola. N-am înțeles ce-a fost și nu știu de unde-i verdele acesta frumos din mine. Un verde halucinant și plin de mister. Un verde amestecat cu lumină și întuneric. Se liniștise starea mea de spirit, dar nu pe mult timp. Fata care trecuse pe la spatele meu s-a întors și era la casă. Era și iubitul ei, obosit să alerge după dânsa. M-a amuzat acest fapt și începusem să zâmbesc. Fata m-a observat și a început și ea să zâmbească. Prietenul ei avea privirea orientată spre pământ și mi-am permis s-o mai privesc pe acea fată, dar nu zâmbind, ci încercând să fiu serios. Am rezistat 2 secunde și iar am zâmbit. Ea a făcut același lucru. Trecuse vreo jumătate de oră și iar o văzusem pe acea fată, stând în rând la casă, dar nu mai era iubitul ei alături de dânsa. Era singură . Ne-am privit cu aceeași ardoare și tot încercam să fiu serios. A ieșit fata din hypermarket și m-a lăsat într-o stare de confuzie. Nu știam ce-i cu mine. Aș fi alergat din urma ei, dar nu era cu putință. Nu puteam părăsi postul de lucru și nici să intru în discuție cu dânsa. M-am resemnat că dragostea durează o clipă și peste 3 ore iar a apărut acea fată. S-a apropiat de mine și a citit de pe ecuson numele meu. -          Hm! Ion Zubco? Am impresia că te cunosc de undeva. -          De unde? -          Veneam ieri de la mare și am accesat facebook-ul. Era cerere de prietenie de la tine. -          Ai acceptat? -          Nu. -          De ce? -          Îmi arăta că ai atins limita de prieteni. -          Ah, da! Felul în care-i vorbeam era cu totul caraghios. Ea era în dreapta mea, iar eu o priveam cu coada ochiului, să nu-și dea seama cei care supraveghează la cămeri că aș vorbi cu un cumpărător. I-am spus în șoaptă să-mi scrie și eu voi face tot posibilul ca ea să ajungă în lista mea de prieteni. Altă discuție n-a fost. Doar atât. Ea plecând și eu savurând starea de zbucium și bătăi de inimă, de parcă aș savura din energia unei aureole. * 27 iunie, 2016 Discutam noapte de noapte cu Arina. Măcar o oră înainte de somn. Era o discuție prin mesaje, pe facebook. Am aflat că-i plac câinii și că are puțini prieteni. Și în ziua aceasta am discutat puțin, după ce venisem de la lucru. Apoi m-am culcat să dorm vreo oră, fiindcă trebuia să mă trezesc la 2:00 de noapte și la 3:00 să fiu la Unic. De acolo trebuia să plec la Vaslui, să-mi iau buletinul românesc și să depun actele pentru pașaport. M-am pornit pe jos de la McDonald's de la Botanica spre Unic. Nu mi-aș fi permis să dau pe taxi a patra parte din suma pe care o făceam stând în picioare o zi. Totul era perfect, în afară de pantofii noi, care-i cumpărasem cu 2 zile în urmă. Au ajuns să mă roadă până la os. Și, în afară de faptul că trebuia să găsesc un xeros la 2 de noapte. Am trecut pe la vreo 2 stații de alimentare și abia la a 3-a stație am găsit ce căutam. Așa că am plecat cu inima împăcată spre Unic. Am urcat în mașină și așteptam momentul plecării. Am ajuns și la Vaslui în jurul orei 5:00. Ne-am înscris în lista pentru pașapoarte și am plecat să iau buletinul din altă parte. Nu eram singur. Aveam în compania mea un domn care trecea prin aceeași procedură. Ne-am înervat noi în rând vreo oră și eram agitați de faptul că o să pierdem rândul la pașaport. Când trebuia să-și ia buletinul acel domn, a fost anunțat că nu e cu putință să fie găsit. De data aceasta chiar îmi venea să turb. El era mai îngăduitor, chiar dacă simțeam că amuș o să-și piardă cunoștința. S-a găsit într-un final buletinul și mi-au dat și mie actul mult așteptat. Am ajuns și la secția de pașapoarte, și dacă era să întârziem cu 2 minute, nu mai era să avem norocul de-a da documentele la pașaport în aceeași zi. Am fost din puținii norocoși care le-au reușit pe toate. Ne-a ajuns rândul și am intrat în secție. Ni s-a dat o foaie în care eram programați la ora 12:00. Trebuia să mai așteptăm vreo două ore. Am așteptat și acele două ore și după aceea ne-au pozat pentru pașaport. Mi-am luat de-o grijă și am ieșit afară, și mare mi-a fost mirarea să văd că plouă. N-am putut sta locului și m-am dus sub un copac. Mai făcusem cunoștință cu alți oameni și nu în ultimul rând cu o fată. Mă tot uitam la fetele din Vaslui, dar tot mi se păreau mai frumoase moldovencele noastre. Nu știu în ce mod am ajuns să vorbesc cu acea moldoveancă. Ah, da. Ea trebuia să meargă cu noi acasă, fiindcă s-a reținut din cauza pașaportului. În drum spre casă m-am certat cu acea fată și m-a făcut idiot și în tot felul. I-am justificat comportamentul prin faptul că într-adevăr m-am comportat urât. În fine, n-am vrut să mă simt inferior felului ei de a fi. * 1 iulie, 2016 M-am trezit cu gândul că trebuie să mă văd cu Arina. Vorbisem aseară despre faptul că ne-am putea duce la un frigărui în doi. Ea a acceptat. Așa că la ora 9:00 trebuia să ne vedem. Am ajuns cu 10 minute înainte de timp și ea deja era acolo. Mi-a spus că mă așteaptă de mai bine de 20 de minute. Era pentru prima oară când ies cu o fată și ea vine înaintea mea. Am apreciat mult acest gest și ne-am dus încet spre marginea orașului, vreun kilometru de mers pe jos. Pe drum am mai trecut prin supermarket și am luat pâine și farfurii de unică folosință. Ne-am mai uitat la felii de tort „Napoleon”, dar nu ne-a plăcut deservirea domnișoarei casier și am ieșit din acel magazin. Am ajuns noi la „Vasimiorkă”, ceea ce ar însemna cifra opt în română. Carne era, apă și șervețele erau, dar nu era un grătar. Am căutat vreo sârmă, dar n-a fost cu putință să găsesc. Așa că am avut noroc de niște cărămizi roșii, pe care am și copt cârnăciorii. I-am scăpat prin cenușă și zău că erau gustoși, dacă nu te-ai fi uitat la dânșii. Am îmbrățișat-o pe biata fată și căutam s-o sărut. Ea de 16 ani și eu de 24. Pefect! Bine că legea permite de la 16, numai în cazul în care e de acord comun și n-o amăgesc să se căsătorească cu mine. De sărutat am sărutat-o, dar mai mult de atât n-a fost cu putință. Chiar dacă am așezat pătura în tufar și dorind nebunește s-o pătrund... nimic! N-am putut merge peste voința fetei și m-am calmat. M-am mai supărat un pic, dar mi-a trecut. Am luat pătura din tufar și ne-am așezat la iarbă verde la soare, să nu ne mănânce țânțarii. Am mâncat acei cârnăciori și ne-am pornit spre casă. Tot în ziua aceea ea a făcut ce-a avut de făcut și ne-am văzut în jurul orei 16:00. Ne-am dus în camera în care stăteam la gazdă. Am dezbrăcat-o și stătea goală întinsă pe mine. Mă excita nebunește, dar n-a fost să fie. Nu voia să mergem mai departe din prima zi. I-am respectat dorința și după un joc de atingeri am plecat s-o conduc la dânsa acasă, vreo 5 minute de mers pe jos. Lucrasem în data de 29 și 30 iunie, și mi s-a părut obositor să știu că trebuie să lucrez încă patru zile la rând, după ziua aceasta de odihnă. * 6 iulie, 2016 În ziua aceasta era să mă odihnesc din nou. Arina era plecată din capitală și nu aveam posibilitatea s-o văd. Am fost la clădirea unde-i Moldtelecomul și am adăugat-o pe Arina în numere favorite. Era să vobesc gratis cu dânsa. Ore în șir de discuții. Doar că aflasem de faptul că Arina a ajuns la spital. A bătut-o cineva  în timp ce mergea pe stradă și a ajuns cu coasta ruptă. Nu-mi găseam locul. Îmi doream s-o văd, să fiu alături de dânsa, dar nu era cu putință. Puteam doar să-i aud vocea și să mă bucur că nu s-a întâmplat ceva mult mai grav. 6 iulie-19 august, 2016 Nu țin minte multe detalii din această perioadă. Știu doar că vorbeam ore în șir de pe telefon și până și tăcerea izvora plăcut prin noi. A fost o perioadă în care s-a oprit timpul. Am avut și ore plăcute de dragoste, și plimbări, și tot ce poate fi mai frumos într-o relație. Era totul perfect, în afară de faptul că uneori devenea rece, gândindu-se la fostul ei prieten. Și, straniu era că el o suna în timp ce noi făceam dragoste. Simțea asta și îl măcina gândul că iubirea vieții lui ar putea să aparțină și altcuiva. În data de 15 august lucrasem ultima zi în calitate de inspector de pază. Fusese între timp și ziua ei de naștere. Îi dăruisem o carte: „Memoriile unei gheișe” –de Arthur Golden. Știu că umblasem într-o zi prin vreo 6 librării și căutam cartea „Fără ideal”- de Henryk Sienkiewicz, dar n-a fost cu putință s-o găsesc. Mai știu că la început de iulie am ieșit cu Anastasia, o fată frumoasă venită din Belgia. O sărutasem în acea seară, dar n-a fost să fie mai mult. O sărutasem și pe Aura, căci o întâlnisem într-o dimineață în timp ce mă îndreptam spre casă, după 24 de ore lucrate. Am fost cu Aura în blocul în care lucra și m-am aprins. Am avut o dorință de moment, dar n-am mers prea departe. N-aveam regrete pentru toate astea, fiindcă n-am ajuns să am cu Arina ceva serios. Între timp am mers mult mai departe și am dorit să pun baza unei relații. I-am fost fidel din ziua în care mi s-a dăruit. N-am mai sărutat de atunci vreo fată. Nu mi-aș fi permis, din momentul în care am pătruns în sensibilitatea ei. Ba chiar și când mă deplasam cu troleibuzul mă străduiam să nu mă excit din cauza vreunei fete. Mi-am permis în sfârșit să plec acasă la părinți și pe 19 august i-am dedicat o poezie: Phoenix Nu există muzică în lume Să descrie starea mea de-acum. Cum să scriu despre perfecţiune? Tu - ecou de univers. Eu - scrum. Cum să-ţi spun că eşti în mine ploaie, Eşti în mine vânt de primăvară, Soare şi văzduh. Şi eu - şiroaie. Şerpuiesc trăirile-n vioară. Vânt de dor. Eu vânător. Tu - muză. Muzica din tine mă învie. Te-am vânat şi îmi eşti călăuză, Şi vioara cântă-n agonie. Din clipa în care am început să-i dedic poezii, totul a început să se ruineze. * 19 august - 5 octombrie, 2016 Nu știu ce-a fost nici în această perioadă. Îmi aduc aminte doar de Școala de la Iași. Durase în perioada de 16-18 septembrie. Nu vreau să comentez despre cele întâmplate acolo, fiindcă sunt epuizat. Simt că nu mai pot scrie. Cineva îmi interzice să fac acest lucru. Începusem să scriu dimineață tot ce-am scris până acum și uite că am ajuns să petrec seara în neputința de-a mai face ceva. Depun ultimele puteri pentru a-mi bea ceaiul și simt că trebuie să tac. Pot doar să public poezia pe care i-am adresat-o în data de 5 octombrie: În clipa despărțirii Nostalgic somn, nostalgică trăire Și ea în mine – șoaptă de iubire. Și, șoapta ei în mine mai apasă, Și mi se pare clipa dureroasă. Ah, tu, durere! Tu, fior de viață, De ce te-agăți de clopote de gheață? Nu vezi că ele sună calm și rece, Și se dărâmă de pe zi ce trece?! Ah, ochi secați de-atâtea lacrimi curse Și așteptări din anotimpuri scurse. Așa o fi, să dau tribut iubirii Tot ce mi-e drag și clipa despărțirii. Și, mă întreb de n-o fi otomană Virtutea, care-n mine e orfană. Căci, nu aspir decât la supradoză De gânduri inspirate din Spinoza. Și, resemnat mi-e plânsul – care știe, Că ea rămâne-n mine armonie. Apoi a urmat poezia din 6 octombrie: Început Îmi iau cuvintele-napoi, Nu te-am iubit și-mi pare bine Că n-am simțit decât suspine Și chin amarnic la nevoi. Nu-s trădător, căci n-am știut Ce zace-n lumea ta frivolă. Ai fost pe-o clipă-a mea busolă Și m-ai lăsat în lacrimi mut. M-am înecat în absolut Și, da! Mi-e greu să mai trăiesc, Căci nu credeam că te iubesc, Dar te iubesc ca la-nceput. A urmat poezia din 10 octombrie: Din sine Leagă-mi aripile, singurătate! Să nu ajung blestem peste suspine Și să n-ai chef de act de caritate, Când te-oi ruga să mă dezlegi de sine. Șoptească clipa anului ce vine, Că viața-n sinea ei nu e de vină, În lanț de fier, avântul să-mi aline Și să plătesc tribut pentru rugină. Or' las în voia sorții tot ce-i bine Și tot ce-i rău voi dezmembra din soartă, Căci mă înghite plânsul care,-n sine, E compatibil cu privirea moartă. 12 octombrie Tiptil, în ochii tăi Iubito, adu-mi lumânarea, Să te achipui la lumina ei... Ah, caldă-ți este răsuflarea Și hoinăresc tiptil în ochii tăi. E suferință și chemare, Și un fior – de-a pururi emanat De indulgență și splendoare, Și de privirea omului chemat. Ți-ating tăcerea și mă doare Să te doresc din ce în ce mai mult, Și hoinăresc în emanare, Și îmi înghiți durerea din tumult. Ah, evantai croit din soare Și tot frumosul înghițit de zări. Iubito, te iubesc mai tare Și te respir din gânduri și chemări. 19 octombrie Și, să te caut Pot doar să zac în sinea mea. Ah, tu, frumoasă și măreață. Și, te-aș iubi cum nimenea N-ar îndrăzni să simtă viața. Tu, vârf de Everest sub soare Și anotimp scăldat în mare, Și cer senin, și crizantemă, Și șoaptă dulce de poemă. Pot doar să simt cum te doresc, Să simt mai pot cum te apropii. Și, ah! Să știi, înnebunesc! În sinea lor tremură plopii. Și, părul tău, sărutul tău. Te-aș înghiți precum înghite Oceanul dulcile ispite Cu marinari și aur, zău! Și-apoi în marinar să-mi fie Destinul demn de pribegie. Să fii comoara înghițită De un vârtej cumplit de mare Și să te caut. Amorțită, Să sari în brațele-mi de zare. 19 octombrie: Distinsă Fluturi pe carosabil, Oprire interzisă, Avânt indubitabil Și lacrimă distinsă. De când o fi cuprinsă Natura de parbrizuri? Pe genele-i de insă Zac flamele de izuri. Oprire interzisă! 22 octombrie: În gânduri Cad frunzele pe sufletul de toamnă, E umed frigul, ea nu mai apare. Aievea galben-auriu mă-ndeamnă Să cred că însăși toamna e un soare. Dar, ah! Ce soare rece și ce umbre, Încât de nu le vezi, le poți percepe Prin pasul legănat de vise sumbre Și prin tăcerea care bate-n stepe. Ah, vânt arid în coamele de iepe, Ce trec galop în sinea mea și-n riduri. Și, o iubesc! Dar, nu o pot percepe Decât în gând sălășluit de ziduri. 23 octombrie: Nirvana De mână cu Satana, Mugind eternitate; E tencuită vana Cu sânge închegat. În unison – nirvana! Suspine strangulate De dor imaculat. 29 octombrie: Lup de stepă Cine, naibii, să mă creadă Că vreau carne de femeie? Să îmi cadă-n braţe pradă Şi să fie-n mine zeie. Ah, privirea-i de scânteie Şi pupile înecate În nesaţ de epopee Şi în doruri devorate. Strangulez în mine toate Zilele cu lună plină Şi tăcerea mă domină, Şi nu ştiu dacă se poate Să o cern din colţi de moarte. 3 noiembrie: Discrepanță Flămând de tine și de tot, Tortură inimii răzlețe. Le țin ca pe un antidot Pe amintirile mărețe. Mă duc la vale și tresar De libertatea năucirii. Și, vântul flutură nectar – Amar din dulcele iubirii. Ah! Fluturi amețiți de cer Și-n anotimpuri cern speranțe, Să fii flămândă de mister, Mister să fiu în discrepanțe. 4 noiembrie: Trădare Ea demult m-a dat uitării, M-a-ngropat în frunze de toamnă. Trist e glasul disperării, Căci un altul o îndeamnă. O dezmiardă și-o alintă, Și îi spune c-o iubește. Simt că mi-e aripa frântă, Ea în mine putrezește. Resemnat, în prag de doliu Și murdar de-atâta soare, Încât vreau doar un fotoliu, Să fumez în el trădare. 5 noiembrie: Libertate Oferă libertate femeii, E unica condiție spre dragostea nemărginită! Să nu se simtă aparent iubită, Ci să iubească în felul în care Soarele luminează fără de hotare. Umbrele își au și ele rolul în astă lume, Să nu ne ardă așteptările, menite să ne curme... Și, chiar nu mai contează de ești umbră sau de ești soare, Căci viața e premergătoare. Ne completăm unul pe altul Cu înaltul trăirilor adevărate. Și, trăiască în mine bărbatul În felul în care femeia se bucură de libertate! Am încetat să-i scriu pe data de 31 octombrie. Ne-am văzut și ne-am dăruit unul altuia câte o îmbrățișare caldă. Am avut o săptămână plină de chin, dar din principiu nu voiam să-i scriu. Așa am întins-o până pe data de 5 noiembrie. La 22:17 i-am trimis un mesaj: „Salut! Pot să te sun?” Am încercat s-o sun de două ori și i-am mai scris un mesaj la 22:28:„Spune-mi că totul s-a terminat și nu te mai deranjez”.  Apoi la 22:37 i-am scris:„Am ieșit cu tine din comoditate. Ai procedat corect cu mine. Adio!”. La 22: 59 i-am scris alt mesaj: „E plăcut să mă uit la fereastra ta. Asta mă mai ține în viață”. Uitându-mă la fereastra ei, văzusem că iese un băiat și o fată din bloc. Pe un moment mi s-a părut că acea fată e Arina. Apoi mi-am zis că ea nu poate ieși la ora asta, fiindcă cu mine nu se reținea mai târziu de ora 22:00. Mă pornisem spre casă și o văzusem pe dânsa. Ea a fost acea fată. Am privit-o îndelung, fără cuvinte. Ea învinse în această luptă. N-am mai putut de durere și am căzut la pământ. Nu-mi puteam stăpâni nervii. Mi-a zis să merg cu dânsa într-un supermarket de alături, dacă mai am ceva de spus. Am mers din urma ei în felul în care mergea prietenul ei atunci când eu eram inspector de pază. De data aceasta nu mai zâmbeam, ci îi priveam suspicios spre oamenii care mă priveau. Am înțeles atunci că iubirea vieții ei n-am fost eu, ci acel băiat care a lupta pentru dânsa. Într-atât de mult îl iubește, încât a pierdut 4 luni din viața ei pentru a mă face să nu mai pot trăi fără dânsa. Am urlat pe străzi în acea noapte. Era prea periculos să stau în casă. Am vrut s-o sun pe mama și să-mi cer iertare că nu mai pot trăi, dar am rezistat. S-a terminat toată această poveste cu un ultim mesaj pe care i l-am scris: „Îți mulțumesc, Arina! Ți-ai jucat de minune rolul”.