Nu cred. | Tempero quasi primoris natura

Do not run from death.

Do not cover it with flowers.

Fear it.

Acquaint yourself with it .

Recognise it.

Understand it is the only  second part of you.

Accept it.

Live.

Oamenii sunt niște creaturi extrem de complexe care  sunt definite prin ani de experiențe ,de informații asimilate și atavisme genetice.Omul e nevoit să funcționeze prin prisma unor alegeri premeditate ,concomitent luând în considerare mediul în care se află și interacțiunea sa cu acesta, precum și urmările alegerilor și acțiunilor sale.Oamenii tind să își modeleze sau să își aleagă un mobil  pe care să îl urmeze:o construcție socială, o credință, o atracție.Oamenii sunt capabili să transcendă prin timp și spațiu sub mai multe forme decât orice alte creaturi. Oamenii discern simboluri ,definesc idei,oamenii sunt niște creatori.

Oamenii totuși  pot fi reduși la 2 entități comportamentale ce îi definesc: dependențele și deprinderile.Deprinderile sunt o cale prin care omul își imprimă niște acțiuni,reacțiuni și stări psihice pentru a-și simplifica existența în cazul scenariilor repetitive.Oamenii fiind niște creaturi asociative găsesc  metode de aplicare a propriilor deprinderi și în cazuri arbitrare.De ce? Oamenii sunt niște ființe nevoite să funcționeze într-o societate complexă ,o denaturată reprezentare a naturii în care cel mai puternic învinge,datorită acestui fapt omul încearcă și va încerca o simplificare continuă a funcțiilor sale.Dependențele definesc omul de la naștere:bogatul vestigiu genetic primit de la generațiile precedente  reprezintă o aglutinare de predispuneri,cerințe fizice și psihice.Odată cu creșterea omului, cu integrarea progresivă în construcții sociale tot mai complexe și mai ,,mature” acesta poate ,,descoperi” unele din dependențele și predispunerile sale, fie că acestea îi sunt implantate de către societate și ,,educație” ,fie acestea sunt niște descoperiri proprii ,niște dependențe genetice care au fost fie încurajate fie blamate de societate, în ambele cazuri urmează posibilitatea părăsirii dependențelor sau urmăririi acestora.Și cum omul este o creatură a deprinderilor ,acesta poate combina deprinderile cu dependențele sale, o simplificare foarte logică și foarte destructivă. Dependențele întotdeauna duc spre anihilarea omului.Ele sunt cea mai simplă cale de autodistrugere, dar fiind combinate cu deprinderile  devin și cea mai eficientă și rapidă metodă de a îți distruge capacitățile mentale și fizice. O cădere treptată într-un întuneric și o neputincioasă realizare a progresivei pierderi și dispariții a facultăților umane care ne definesc ca simpli oameni și capacităților care ne fac ,,unici”.

Totul poate părea foarte distant și superficial.Nu pot dependențele să devină deprinderi sau să fim dependenți de deprinderile noastre?Exemplificăm:Ce ar fi dacă am avea dorința de a obține ceva ,de a utiliza ceva, de a simți ceva,de a fi cu cineva(romantismul e una din cele mai simple exemplificări) ? Am încerca să suplinim aceste nevoi, aceste porniri ale dependențelor umane! Mai apoi le complicăm , includem particularitățile sociale și reale ale vieții umane zilnice.Dacă  devii dependent dintr-o deprindere de a voi ceva sau pe cineva?Dacă o dependență personală ,devenită deprindere personală duce la o dependență care nu era personală individului dat ,  ci celor cu care interacționează,cu care a obținut un anumit grad de comoditate mintală și psihică.

-Bună-ți fie ziua !Unde te-ai pierdut ? Ai decis să îți întorci ochii iarăși  spre trecut?

-Bună ziua !Am rătăcit departe și m-am pierdut în mine…Necunoscutul își întinde pânza peste viitor,așa că mi-am întors privirea spre ce mi-e cunoscut,

-Ludice-ncercări sunt astea…Zici că ai rătăcit ,copile?

-Eu nu sunt copil,sunt om…Încerc să fiu…

-Ai uitat că pentru mine sunteți toți copii?Cu ale voastre mii de jocuri și amuzante jucării?Cu ale voastre mici obide,tumultoase supărări,griji,speranțe ,vise și ale lor urmări.

-Și la ce bun mai vorbești cu mine dacă nu-ți sunt decât praf?

-Ești copil și îmi ești drag!

-Drag?Eu?Un nimic?Cu ale mele copilărești visări?

-Vorbești ca mine!Rog să te oprești! Tu nu ești eu,tu ești copil!Râzi,aleargă ,cazi,iubește!Tu poți trăi,ești tânăr,viu!Nu poți avea răni atât timp cât ești copil!

-De ce să fac ce îmi spui tu?Eu îmi aleg soarta! Da sau nu?

-Tu alegi.Dar nu știi bine ce să faci ,ascultă-mă ce-ți zic !

-Nu….Eu sunt eu.Pot fi oricine!Copil,bătrân,sau orb și mut!Pot fi stăpânul sau sclavul cel bătut!Pot fi eu fricosul sau cel mai de temut!Înțeleptul ,prostul sau un prefăcut mișel.Mă erijez drept cine vreau și nu mă poți opri…

-Ai uitat ceva ,copile…Eu am fost tu…

-Deci știi ce eu voi face?

-Da!

-Atunci pleacă! De ce ai mai venit?

-Credeam că eram altfel.

-Eu nu cred nimic.

-Știu.Dar eu am ajuns să cred…Am ajuns să cred în toate ,puțin ,câte puțin….

-Adevărul a murit! Trăiască mulțimea! Trăiască Curtea! Trăiască…Frica! Ducele Frică ordonă să fie organizat un chef în cinstea sa .Ignoranța striga într-una despre moartea Adevărului,Nerușinarea se urcase pe tron alături de Frică ,zbenguindu-se pe picioarele acestuia,Obscenitatea alerga goală și urla grozăvii care se reverberau cu ecouri în tot castelul.Restul curtenilor erau mai degrabă tăcuți,îngroziți,arborau cu toții niște rictusuri oribile.Ducele Frică râdea în hohote,ochii i se bulbucaseră și deveniră roșii.Contele Trădare era nebun de fericire și își agita brațele însângerate încontinuu, încă avea în mână pumnalul cu care îl înjunghiase pe Adevăr și din când în când parcă repeta acea mișcare cu care îl lovi pe arhiduce.

Era cuprins de furie,era nebun,însetat de sânge,voia dreptate,voia răzbunare…Moleșeala care îl cuprinse când căzu îl înfurie și mai mult,simțea cum tot trupul îi fu paralizat,pierduse tot controlul,vasul îl trădase.Era furios pentru că era atât de slab ,pentru că era muritor,îi era silă de sine,iar elipse albe ,roșii și negre se perindau în fața ochilor suprapunându-se unele peste altele în toate cele 3 spații a căror existență o putea simți lunecând printre degetele conștientului său.Pierduse totul.,,Trebuia să îi apăr,trebuia să îi țin departe de lume,departe de Curte.Ar fi trebuit să rămânem acasă.Ar fi trebuit să rămân cu Singurătatea.Draga mea Singurătate…”.Petele gri care se mișcau încontinuu în fața ochilor săi se întunecau încontinuu până ce întunericul nu îi cuprinse conștientul.Fu trezit de vocile unor oameni.Era culcat pe pământ,nu, el era pământul ,nu își mai simțea corpul,membrele nu îl ascultau,era mort?Conștientul său trăia,era viu într-un corp ucis,într-un corp frânt,un corp slab…Îl cuprinse iar furia și deschise ochii care vedeau acum totul în tulbure nuanțe cafenii și roșii.

O priveam și observam cum îi era frig .

Dar eram înconjurați de alți ochi  și am rămas doar privind-O, i-am luat mâna încet și ea mi-a răspuns strângându-mi-o cu degetele-i fine,cred că depuse toată forța de care era în stare în acea firavă îmbrățișare.Am făcut același lucru, dar degetele-mi sunt reci,aspre ,uscate,mult mai puternice decât ale Ei și strângându-i mâna i-am observat o umbră de durere în ochi,care a dispărut la fel de repede ca și freamătul surd al buzelor sale.Ochii i-au stat opriți doar pentru o clipă în ai mei ,ca mai apoi să fugă speriați ca o ciută,pentru a se ascunde de ochii însetați de sânge ai lupului.Eu sunt lupul?Imposibil!Inimaginabil!Dar credeam că sunt altcineva,că sunt altfel,iluzii…reguli…principii.I-am pierdut urma acum.

Visul plecase la fel de repede precum îmi coborâse pe pleoape.

Adevărul  ducea o viață placidă și cumpătată  împreună cu Singurătatea.Era un domn cultivat , respectuos și deosebit de controlat.Era înalt și își purta ochii albaștri ascunși de pletele-i lungi.Înfățișarea îi era corectă,dreaptă,toată statura sa vădea dezinvoltură,iar cei din anturajul său știau că pașii săi nu pot fi auziți,mersul său era un continuu dans, o veșnică contractare și torsionare a mușchilor.Părea a fi imposibil de doborât,pentru că era intangibil.Ochii îi erau vii și atenți la fiecare detaliu,observa orice schimbare,nimic nu putea fi ascuns de privirea-i scrutătoare.Nimeni îl întâlnise în repetate rânduri mai înainte și afirmase că nu mai văzuse un astfel de domn,părea a fi întruchiparea controlului și bunăvoinței.Niciodată ,care adesea îl întovărășea pe fratele său Nimeni, spuse că nu îl văzuse pe domnul Adevăr enervat ,nici măcar deranjat sau absent:,,Era pregătit în orice moment ,oferea prompt răspunsurile la întrebările ce i se adresau ”.Toți ,soțul doamnei Nimeni,știa că se putea baza în orice moment pe Adevăr,era la dispoziția sa când o cerea.Însă Adevărul trăia departe de restul lumii.El își iubea singurătatea, avea propriile sale plăceri și nevoi pe care le satisfăcea cu deosebită cumpătare.Citea când se plictisea și iubea mișcarea.Se simțea deosebit de  viu când petrecea timpul călărind prin păduri alături de Sinceritate. Cavalcada compusă din cei doi frați și roibiii lor superbi pornea dimineața pentru a făce înconjurul proprietăților timp de jumătate de zi.Iar la întoarcere, Sinceritatea întotdeauna ajungea prima ,chiar și atunci când Adevărul se lua la întrecere cu ea.Această  urmare nu se datora superiorității calului Sincerității,nu!Adevărul ,chiar și atunci când se concentra pentru a învinge,rămânea vrăjit de natura ce îl înconjura și trecea de la galop ,la trap și apoi la pas.Era imposibil,fie se ivea un animal sălbatic în calea sa:o sprintenă căprioară,sau un arici pierdut și el se vedea nevoit să își oprească goana nebunatică.Dar nici sora lui nu ajungea prea devreme,deși urma calea cea mai apropiată de conac, care ar fi trebuit să fie parcursă în galop timp de doar 4 ore,ea ajungea abia spre seară. Sinceritatea era  firavă și plină de grație,radia de fericire și nu putea trece neobservată.În momentul revenirii sale în salon tot restul era uitat,existau ochi doar pentru ea.Adevărul era mulțumit de această atracție generală,putea trece neobservat pentru a-și continua lectura sau pentru a-și scrie memoriile.Sinceritatea îl adora pe Adevăr,dar nu îndrăznea să îi stea tot timpul în preajmă,iar atunci când era chemată la el în birou sau când auzea că domnul ordonase  să fie înhămați caii,se simțea cea mai fericită ființă.Adevărul își iubea și el sora,însă își manifesta afecțiunea sa foarte reținut,uneori era nevoit să o îmbărbăteze pe Sinceritate,pentru că ea căuta tot timpul aprobarea sa,iar aparenta lui indiferență o măcina și o făcea să sufere.Adevărul adora orele de scrimă cu fratele său Încredere,era încă una din ocupațiile care reușeau să îl epuizeze,să îl facă să-și simtă toate tendoanele și mușchii tensionați.Încredere era impozant,uneori avea un aer de o îngâmfare afectată,însă cu ochii săi întunecați reușea să convingă pe oricine.Era înalt ca și fratele său și la fel de intangibil,însă  nu datorită grației sale ci datorită forței ce o emana.Fiecare pas al său răsuna apăsat și puternic pe dalele  aleii,știau toți când el pleca la o plimbare sau se izola pentru a scrie.Se enerva adesea când Adevărul îl învingea la șah,sau scrimă: ,,Cum reușești să îmi citești stratagemele?Cum îmi parezi cele mai puternice lovituri?Cum reușești acele volte și fente?Tot balansezi de pe un picior pe altul,te învărți și lovești din nou și din nou!Ar trebuie să îți pierzi echilibrul !”.Învinse și el de câteva ori ,dar știa că reușise doar pentru că Adevărul i-a permis-o.Își iubea mult fratele și îl stima ,deși erau atât de diferiți.

Adevărul nu frecventa înaltele societăți,evita cu ardoare orice formă voită de aglutinare umană.El nu pleca în vizite și refuza politicos invitațiile ce îi erau adresate,chiar de veneau de la Curte.Era însă vizitat adesea și își primea toți oaspeții cu aceeași bunăvoință și respect,fie  că aceștia erau înalți împuterniciți,nobili sau simpli pierduți care căutau un răspuns.Era pregătit la orice oră să se prezinte la dispoziția celor veniți pentru a le acorda ajutor în măsura propriilor sale posibilități ,intervenția lui era întotdeauna  suplinitoare chiar și în cazul celor mai sinuoase probleme,răspunsurile sale reușeau să tranșeze orice neînțelgere sau necunoaștere implicată.Încredere nu reușea să înțeleagă la ce bun fratele său o făcea?Nu vedea nici un câștig  brut utilitar sau măcar intelectual în participarea Adevărului în toate aceste cazualități.Încredere se arăta mirat și exasperarea sa atingea paroxismul când interpelându-și   fratele său asupra necesității implicării în problemele acestor  neajutorați  Adevărul   invoca imaginea mamei lor:arhiducesa Datoria.În amintirea lui Încredere ,Datoria era o doamnă foarte riguroasă ,deseori acțiunile și vorbele dumneaei duceau la apariția unor nemulțumiți și a unor probleme complementare lor.Era deosebit de ranchiunoasă ,nu uita nimic ,fie că era un fapt bun sau rău.Dumneaei avea propriul său orar pe care îl îndeplinea zilnic cu strictețe și îi impunea și pe cei din anturajul său să dea dovadă de meticulozitate și atenție la detalii și fapte.Era imposibilă și foarte enervantă.Încredere își mai amintea că atunci când mama îl privea în ochi,el nu îi putea răspunde cu aceeași privire pătrunzătoare,chiar și întors cu spatele îi simțea ochii sfredelindu-i faptele și greșelile săvărșite.Bietului băiat nu îi rămânea decât să fugă în camera sa sau în grădină pentru a se ascunde .Cum reușea Adevărul să fie atât de bun?Niciodată acesta nu o făcu pe mama lor să fie nemulțumită.Și privirea lui,ochii săi erau placizi,dulci…Cum reușea să îi răspundă privirii Datoriei cu aceeași forță?Făcea întotdeauna ce i se cerea,doar lui îi reușea.Încredere însă era tot timpul blamat pentru erorile sale,deși el nici nu știa că făcuse ceva rău,era incapabil să o înțeleagă.La ce bun Adevărul invoca amintirea copilăriei,a mamei lor?Pentru a-l face să sufere?Nu!Încredere știa că Adevărul nu ar fi făcut niciodată așa ceva,nu s-ar fi pretat la o astfel de josnicie.În viața de zi cu zi Adevărul părea mai degrabă deliberat și nu limitat de anumite rigori cum fusese mama lor.De ce îi tot reamintea despre ea?Adevărul era pregătit să acorde tuturor susținerea sa în amintirea mamei sale…Desigur,era simțul datoriei!Mama le vorbea adesea despre asta,ținea întregi  prelegeri despre acest sfânt simț.Încredere niciodată nu reușea să înțeleagă despre ce e vorba ,aștepta cu nerăbdare să plece pentru a evita aceste,,divagații”.Adevărul însă era atent la fiecare cuvânt,sorbea cu nesaț fiecare din discursurile mamei sale.Poate din această cauză Adevărul o face acum?Încredere oricum nu era în stare să înțeleagă…încă un motiv pentru a pleca în biroul său și a-și continua disertația asupra necesității neglijării factorilor externi în interacțiunea cu alți indivizi precum și în inițiera unor acțiuni voite.,,Ce ar fi spus Adevărul despre noile mele argumente?Ar fi găsit un răspuns consecvent cu care să îmi distrugă orice presupunere…Așa e el,întotdeauna găsește un răspuns.Uneori am impresia că nici măcar nu crede în ceea ce spune,ci o face doar pentru că așa e corect…De parcă și-ar neglija propriile emoții,principii și concepte.E imposibil,ca și mama de altfel…Trebuie să plec în birou cât mai repede,doar văzându-l pe fratele meu îi simt influența,nu mă pot gândi la nimic altceva decât la părerea lui despre ce mă preocupă”.Aceste gânduri îl bântuiau pe Încredere la fiecare venire a unui neajutorat care căuta răspunsul și susținerea Adevărului la conacul lor.

Pe lângă acești simpli năpăstuiți,un fervent vizitator era Speranța.O domnișoară fermecătoare ce reușea să schimbe dispoziția generală a unei întregi societăți doar prin prezență,zîmbetul său era îndeajuns pentru a-i satisface și potoli chiar și pe cei mai înrăiți pesimiști.Când însă Speranța vorbea,toți erau vrăjiți și se găseau cuprinși ,izolați de lumea ei care le oferea siguranță și mulțumire.Aceasta era probabil și cauza multitudinii invitațiilor ,precum și a frecvenței  acestora, în care se cerea ca Speranța să le facă o vizită cât mai grabnică expeditorilor.Ei însă îi făceau plăcere doar vizitele la îndepărtatul conac al Adevărului.Am putea considera stranie această preferință a domnișoarei ,ținând cont de faptul că Adevărul era singurul ce nu se lăsa influențat de mrejele ei,spre deosebire de fratele său care își pierdea capul văzând-o.Cu atât mai mult cu cât Speranța avea ochi doar pentru Adevăr:îi cerea întotdeauna părerea,îl interpela asupra ultimelor sale lecturi sau a stării sănătății sale.El era ca și întotdeauna respectuos și corect în răspunsuri,întotdeauna returnându-i politețurile.Deseori ea sublinia nevoia prezenței Adevărului la curte și în societate,invocând calitățile sale diplomatice ,raționamentul său ireproșabil și pornirile sale umanitare.Dumnealui însă îi răspundea întotdeauna la fel:,,Deși sunt întotdeuna pregătit să acord sprijinul meu tuturor printr-un sfat sau prin implicarea mea directă,ar fi prea de tot să spunem  că întotdeauna încercările mele ajung la finalitatea dorită sau necesară celui ce mi-a cerut ajutorul.Raționamentul meu e departe de a fi ireproșabil ,e doar just,nu pot mulțumi întotdeauna pe cei vizați.Din aceeași cauză ar fi incorectă afirmația cum că aș fi un bun diplomat,ce ține de respect ,îl ofer tuturor,dar întotdeuna există cei ce au de suferit din cauza influenței mele,sunt departe de a fi un bun diplomat.Corectitudinea e deseori perpendiculară nevoilor celor ce îmi cer sfatul,iar respectul și imparțialitatea mea nu le îndulcește nemulțumirea”.Speranța se vedea nevoită să accepte acest refuz al Adevărului de a se prezenta la curte,era de altfel și inutil să stăruie asupra acestei necesități imperative care ținea de  binele lumii.Dumnealui nu putea fi convins și nici ea nu se simțea în stare să îi furnizeze niște argumente convingătoare, printr-o privire aparent condescendentă, dar impunătoare ,el reducea orice afirmație a domnișoarei  la o nulitate.Interesant era și faptul că doar cel ce era privit de către Adevăr resimțea influența expresivității ochilor săi care rămâneau tot timpul placizi și absenți pentru ceilalți.Încredere încerca să condimenteze și el aceste discuții cu propriile argumente și convingeri.Toți păreau să îi accepte spusele.Adevărul arbora veșnicul său aer înțelegător,Speranța însă părea să îi considere cuvintele drept ceva deja bine cunoscut și nu îi acorda deosebită atenție.Această lipsă de afectivitate din partea domnișoarei îi provoca suferință lui  Încredere.El nu voia să fie considerat o cutumă omenească,un obiect necesar de importanța căruia se uită,îi era necesară o recunoaștere a capacităților sale,însă nu doar din vorbele fratelui său ci și din a unor persoane terțe pentru care el manifesta un interes oarecare.Sinceritatea tolera compania Speranței ,însă nu se arunca în discuții cu dumneaei și păstra un aer demn,doar uneori adresând câteva frânturi de fraze fraților săi.Comportamentul surorii sale era unul din motivele imputărilor fratelui său Încredere.Deși era în primăvara tinereții sale,el nu se arăta atras de către domnișoarele care treceau adesea prin fața conacului lor și îl invitau la o plimbare,nici nu se sinchisea să răspundă scrisorilor de dragoste ce i se adresau.Și scrisori de acest gen primea multe.De fiecare dată când venea slujitorul cu corespondența lui Încredere,Adevărul zâmbea.Era acel surâs mut care îi etala superioritatea,pentru că deși Adevărul nu era decât cu un an mai în vârstă decât fratele său ,era mult mai matur,mai cumpătat.Această manifestație a Adevărului nu putea fi considerată  un semn al îngâmfării…Nu!În nici un caz!Era mai degrabă cauzată de o amintire a cuvintelor mamei lor:,,Întotdeauna vei fi dorit de cei nedemni,Încredere.De cei fără scrupule și fără un dram de inteligență.Poate vei reuși să găsești pe acel cineva care te merită cu adevărat,însă va trebui să suporți mai întâi multe lingușeli și prefăcătorii din partea primilor.”De ce Adevărul păstra cu atâta devoțiune amintirea mamei?Pentru că îi datora respectul,pentru că ea îl educase,sculptase acea masă de talente,predispuneri și emoții, numită copil ,în domnul de acum.Încredere nu simțea la fel…El considera că a crescut singur,fără îndrumarea altora.A ajuns domnul de acum prin propriile forțe,prin prisma propriilor convingeri care se perindau de-a lungul anilor și modulau de la o extremitate la alta.Era propriul său stăpân și era mândru din această cauză! Cum era posibil ca acei doi frați atât de diferiți să fie și atât de apropiați?Cum exasperarea lui Încredere nu se transforma în ură?Cum Adevărul înțelegea și accepta periodicile ieșiri ale fratelui său?Simplu…Crescuseră împreună,când apărea o problemă sau era dojenit de mama sa fratele mai mic fugea la fratele său mai mare care întotdeauna îi lua apărarea și îl liniștea.Adevărul era confidentul lui Încredere și cel care îl trata întotdeauna ca pe un egal lui.Poate părea straniu,dar Încredere era puternic afectat de alura trufașă a mamei sale și a cunoștințelor ei.Astfel ,Adevărul devenea singurul său prieten,singurul om cu care își putea petrece vremea fără a fi pironit de niște ochi distanți ,dar care îl urmăreau  cu mare atenție spre ai observa fiece mișcare ,doar cu fratele său nu era persecutat de veșnicul gând care își strecurase metastazele în toate emoțiile sale copilărești:frica de a face o greșeală,de a se face vinovat de o prostie nedemnă de fiul Datoriei.Apare și evidenta întrebare unde era Sinceritatea în tot acest timp?Fusese trimisă la unul din cele mai renumite pensioane pentru fete de la frageda vârstă de doar 4 ani.Până la împlinirea celor  18 ani ea nu părăsise teritoriul acestei instituții de învățământ,trăise într-un univers izolat și destul de mic,singurele sale cunoștințe despre lumea exterioară erau livrești:orele de geografie și romanele din biblioteca care era de altfel foarte bogată în creații literare .Crescuse deci printre alte progenituri de nobili,doar că ea nu era niciodată vizitată.Rămâneau doar ea și Castitatea,o tânără de aceeași vârstă cu ea,însă mult mai timidă și mai tăcută.Era și evidentă deci prietenia lor.Sinceritatea nu suporta minciunile și prefăcătoria,iată de ce de fiecare dată când Ipocrizia sau Nerușinarea își permiteau anumite acțiuni dubioase sau violente față de alte fete, Sinceritatea se înfățișa pentru ai apăra pe cei suferinzi de aceste mârșave atacuri.Castitatea nu se implica în așa cazuri și rămânea întotdeuna vrăjită de forța și convingerea prietenei sale care lupta cu nedreptatea,nu înțelegea ce porniri o determinau pe Sinceritate să ia apărarea tuturor.Ea credea că fiecare trebuie și poate să suporte orice atac prin forțele proprii,prin control și luciditate,orice ispită poate fi excizată și orice pornire poate fi inhibată.Acest raționament era respectiv imposibil pentru Sinceritate care era mult mai practică și mai deschisă .Două tinere care păreau a fi proporțional diferite erau cele mai bune prietene.Însă spre deosebire de Castitate care nu era observată de restul,Sinceritatea a reușit să își facă o mulțime de dușmani,uneori ea fiind prea înfocată ajungea să îi învinuiască și pe cei ce greșeau din imprudență sau din lipsă de timp,ea cerea întotdeauna consecvență.Studiul la pension nu era complicat pentru ambele,excelau și în regulile de etichetă și în științe și în artă.Aveau uneori probleme la cunoașterea umană ,iar Castitatea nu suporta lecțiile de retorică la care prietena sa se pricepea de minune.

Viața la pensionat a Sincerității deveni mai vie când împlini 10 ani,atunci primi o scrisoare de la fratele său Adevărul care începuse de atunci să îi scrie săptămânal.Lipsa contactului între frați era determinată de rigoarea impusă de arhiducesa Datoria.Dumneai considera lipsa interacțiunii drept o formă de educație superioară,fiind astfel exclusă influența factorilor nocivi externi.Considera că alienarea tinerei fete era o metodă de a o face puternică,impasibilă la sentimentele și emoțiile ce erau doar niște excrescențe patologice,niște impedimente în calea formării unui raționament just și a dezvoltării simțului datoriei și respectului.Abia după șase ani ,doamna cedă  la insistentele cereri ale Adevărului de a comunica cu sora sa mai mică,Încredere nu se încumeta să facă la fel fiindu-i frică de mânia mamei.Îi permise deci fiului să îi scrie periodic scrisori Sincerității,dar dumneai neglijase influența pe care o avea această comunicare distantă. Astfel Adevărul care nu era decât cu 4 ani mai vârstnic decât sora sa ,îi devenise confident și tată,fiind singurul reprezentant al genului masculin care interacționase vreodată cu ea.Scrisorile veneau și cu o oarecare întârziere dată fiind amplasarea îndepărtată a conacului Datoriei.Sinceritatea aștepta cu nerăbdare poșta și sorbea cu privirea fiecare epistolă,uneori primea scrisori și de la Încredere care la îndemnul Adevărului începuse și el a comunica cu surioara sa mai mică,deși scrisorile sale erau mult mai scurte.Când i se întâmpla ceva nou sau avea nevoie de un sfat primul lucru ce îi venea în gând Sincerității era de ai scrie Adevărului,după care urma îndelungata așteptare a răspunsului .Toată săptămâna rămânea  într-un continuu suspans care îi tensiona nervii săi de copil.Singura lipsă pe care o simțise până atunci,golul ,neliniștea și singurătatea copilului fuseseră  suplinite de cuvintele Adevărului care veneau cu o deosebită regularitate.Același simț al datoriei pe care arhiducesa încerca să îl insufle tinerei fete prin această înstrăinare îl determina pe Adevăr să caute și să întrețină o legătură continuă cu Sinceritatea. Aceeași pornire a determinat acțiuni și comportamente atât de diferite…Fiul era diferit de mama sa ,nu avea aceeași cruzime și forță nestăpânită în acțiuni,însă câștiga prin răbdare și control.

Când Adevărul împlini 16 ani Datoria decedase.își sfârșise viața liniștit,în somn.După ceremonia de înmormântare,primul lucru care voia să îl facă Adevărul fu de a o aduce pe sora sa acasă,însă această vrere era imposibilă,în testamentul arhiducesei se stipula că Sinceritatea trebuia să învețe în acel pensionat până la vârsta de 18 ani.Astfel Sinceritatea s-a întors acasă abia peste 6 ani.Când coborî din diligența care a făcut o cale lungă de 10 zile,tânăra ,deși slăbită de drum,alergă spre intrarea conacului arzând de dorința de a-și vedea frații.După ce i se deschiseră ușile fu întâmpinată de albaștrii ochi ai Adevărului,dar ea știa acei ochi,și-i amintea.A mai văzut acea privire liniștită care o veghea când voia să adoarmă după ce devenea obosită  jucându-se în grădină.Știa și acele mâini fine cu degete subțiri ,simțea parcă și acum răceala lor când o conduceau la o plimbare în împrejurimi ,sau era chemată la arhiducesă în salon.Dar totul era atât de vag,atât de vechi erau aceste amintiri…Adevărul era un vis în amintirea ei,iar realitatea îi întărea această percepție a sa.Fratele său era exemplar,imprevizibil și corect.Încredere era acel tânăr la care se așteptase,însă ochii săi căprui nu erau ascunși în difuzele ei amintiri copilărești.Și acum,întâlnindu-l pentru prima dată a  observat  rezerva lui  pe care o manifesta și în scrisorile adresate ei.Poate că și era îndreptățit să fie mai distant,nici el nu își amintea de sora sa.Erau niște necunoscuți legați de același sânge și de același individ,Adevărul.Cu timpul,Încredere s-a obișnuit cu această tânără domnișoară care nu îi aducea prea multe neplăceri și știa când trebuie să se retragă pentru a-și lăsa fratele să își continue tabieturile.

Într-o zi,o somptuoasă caleașcă opri în fața conacului Adevărului.Era Soarta care venise într-o vizită aparent neoficială,dar se știa că în cazul acestei domnișoare nimic nu era fără motiv.Ea  o obișnuia să facă totul cât mai discret posibil,aproape niciodată nu își anunța venirea.Ea nu veni singură,era însoțită de soțul său Timpul.Aceștia doi nu erau agreați de lume,iar faptul că veneau fără anunț nu era factorul ce determina această  considerație.Când veneau separat ,amfitrionii casei vizitate erau întotdeauna mai liniștiți și mai binevoitori față de acești oaspeți nepoftiți.Când însă veneau împreună,atmosfera din jurul lor era mult mai tensionată,erau doar niște reprezentanți ai curții cu prerogative extinse,aproape nelimitate și imunitate infailibilă,ei erau mesagerii care se ocupau de fiecare în parte.Însă rareori veneau împreună,doar în cazuri excepționale,ce meritau o deosebită atenție și precizie.Ei puteau schimba radical viața oricui,ordinele lor cerând o  executare categorică.

Fură primiți în salon unde Adevărul ,căruia îi fu comunicată venirea lor, îi aștepta în picioare.El nu era impresionat de această vizită,mai degrabă intrigat,însă nu era în firea sa să își manifeste activ curiozitatea,prefera să fie răbdător și distant.

Adevărul:Bună ziua,stimați mesageri ai curții!

Timpul și Soarta:Bună ziua,arhiduce Adevăr!

Adevărul:Vă rog să luați loc,ce doriți să vă fie servit?

Timpul:Puțin ceai,pentru a umple așteptarea.

Adevărul:Și dumnveavoastră,doamnă?

Soarta:Mulțumesc,nimic.Aș fi dorit și eu puțin ceai,dar acum simt că nu aș fi în stare să îl beau.Știți,uneori simt niște stări atât de contradictorii,de parcă aș fi o cu totul altă persoană în dependență de vreme și împrejurare.Nu o pot explica,dar tind să îmi schimb adesea convingerile și dorințele.Unii ar considera asta straniu…Asta mă îngrijorează…

Timpul:Just.

Adevărul:Vă asigur că e ceva imanent fiecărui individ.Și e normal să reacționăm la factorii exteriori în concordanță cu variația acestora.Suntem predispuși să formulăm idei și să acționăm considerând schimbările din jurul nostru.Nu ar trebui să vă epuizați gândindu-vă la așa ceva.

Soarta:Dar nu e nimic,nici nu îmi pasă ce spun alții.De ce ar trebui să îmi macin nervii din cauza unora?Nu ,dragule?

Timpul:Desigur!

Soarta:Cum puteți trăi atât de izolat?Vă simțiți bine înstrăinându-vă astfel de restul lumii?Și vizitele acelor neajutorați,cred că sunt foarte obositoare…Cum reușiți să supraviețuiți în așa condiții?Cred că e groaznic!

Timpul:Probabil.

Adevărul:Limitez cât de mult pot interacțiunea mea cu factorii străini,pentru a evita o influență reciprocă.Știți doar că orice interacțiune este plastică și deci depindem într-o oarecare măsură de indivizii asupra cărora acționăm sau invers.Prin educație am fost deprins să fiu cumpătat.Ce ține de cei ce caută intervenția mea,consider o datorie implicarea în cazul lor,făcând abstracție uneori de cutuma mea de non-interacțiune.

Soarta:Dar nu mă interesează motivele dumneavoastră,am venit să vă comunic ceva.

Timpul:Da,am fost însărcinați să venim acum.

Adevărul:Sunt la dispoziția dumneavoastră.Voi încerca să execut ce mi se va cere , în măsura posibilităților mele.

Soarta:Sunteți atât de amabil.

Timpul:Da,amabil.

Soarta:Dar nu are importanță!

Timpul:Corect.

Soarta:E nevoie de prezența dumneavoastră la curte.Se cere să plecați cât mai curând posibil,pentru a vă oferi seviciile dumneavoastră celor ce au nevoie.Prea mult timp am fost lipsiți de Adevăr.Trebuie să plecați la Curte!Toate cheltuielile vă vor fi suplinite.

Timpul:Cu siguranță.

Adevărul:Am  înțeles.Voi pleca cât de curând posibil.

Soarta:Dar ce mai fac fratele și sora dumneavoastră?Aș vrea să îi cunosc.

Timpul:Numaidecât.

Adevărul:Sunt bine,imediat le transmit să coboare.

Soarta:Să coboare?La ce bun?Am executat ordinele și nu văd care ar fi sensul șederii noastre aici.

Timpul:Adevărat.

Adevărul:Cum doriți.

Timpul și Soarta: La revedere ,arhiduce Adevăr!

Adevărul:La revedere!

După plecarea lor Adevărul rămase singur în salon.Acum putea gândi în voie…De ce au venit ambii soți?Doar în foarte rare ocazii aceștia își făceau vizitele împreună,de facto nu îmi amintesc ca ei să fi făcut altcuiva vre-o vizită în doi.Era întotdeauna de ajuns să vină doar unul din ei…Iar mesajul lor se vrea a fi o somație a regelui?Dar Soarta și Timpul au un statut cu totul special la curte,din felul cum își aleg deliberat cui să acorde o vizită și cum mesajele transmise deobicei de către aceștia doi par a fi mult prea subiective,personale,implicarea curții ar fi absurdă.Ar fi prea mărunt și imposibil din punct de vedere fizic,e sigur că Timpul și Soarta nu se supun nimănui,dar sunt împuterniciți să impună anumite cerințe și reguli.Oare datorită refuzurilor mele la scrisorile ce mă învitau la Curte aceștia au fost trimiși?Au recurs la o pârghie de influență asupra celor doi mesageri?Eram sigur că sunt incoruptibili…Se pare că totuși au fost impuși să îmi transmită acest mesaj și sunt nevoit să plec cât mai curând posibil.Ar trebui să îmi anunț plecarea,nu pot fi sigur de durata călătoriei și șederii mele la Curte,nu pot fi sigur nici dacă voi reuși a mă întoarce.

După ce fură chemați,Sinceritatea și Încredere coborâră în salon unde îi aștepta Adevărul.Acesta îi informă asupra vizitei Sorții și Timpului care cereau prezența sa cât mai grabnică la Curte:

Încredere:Până acum ai refuzat toate invitațiile ce ți-au fost transmise.De ce la venirea Sorții și Timpului ai decis să pleci?Nu înțeleg de ce se face așa mare gălăgie când acești doi intransigenți vin cu niște ordine care se vreau îndeplinite?E absurd!Suntem liberi să facem tot ce e în vrerea noastră!Suntem în stare și singuri să luăm decizii importante care ne-ar schimba situația,e doar o chestiune de dorință și de dedicație.Raționamentul tău îți spunea că nu trebuie să accepți acele cereri,oare acum îți pui la îndoială propria verticalitate,propriile convingeri?

Adevărul:Raționamentul meu e inutil,totul fiind deja predestinat. Acum e cu totul altceva,se trece peste subiectivitate și obiectivitate,peste corectitudine sau dreptate.E vorba despre echilibru.Despre suplinirea unui gol,schimbarea unui factor de influență.Acele scrisori erau doar invitații,deci puteau fi refuzate.Dar Timpul și Soarta au prerogative nelimitate, mai extinse decât ale baronilor,poate chiar și decât ale regelui.Sunt îndrituiți să ceară ceea ce ei doresc,iar venirea lor este din start o somație și un fapt deobicei deliberat.Vizitele lor sunt o constanță,iar ordinele lor pornesc din predispuneri și variabile ciclice.Fără ei nu ar exista ordine…Dar venirea ambilor soți e o periodicitate foarte rară,o excepție ce confirmă eficacitatea lor.Nu  mă pot opune celor ce nu pot fi opriți…Înțelegi?

Sinceritatea:Nu vreau să pleci!Vreau să rămâi!Nu mă interesează ce și-au închipuit acei indivizi,ce se va întâmpla cu conacul?Ce va spune Singurătatea?

Sinceritatea și Încredere continuau să îl privească pe Adevăr cu priviri interogatoare și uimite.Încredere lovea ritmic cu călcâiul în pardoseala de lemn,Sinceritatea își frământa diafanele-i mâini care păreau treptat a ajunge la o stare de incandescență roză.Erau ambii nervoși…Deși i-au adresat aceste întrebări și căutau tulburați cum să își convingă fratele.știau deja.Adevărul nu poate fi convins.Totul era  decis și era inutilă orice tentativă de influență:

Adevărul:E imposibilă orice încercare de a se eschiva,nici un subterfugiu sau motiv personal nu poate interveni pentru a opri îndeplinirea ordinelor celor doi mesageri.Credeți,desigur, că totul poate fi amânat,dar e inutil.Orice predispuneri și variații duc la finalitatea complementară lor,adiția sau sustragerea unui vector nu va influența rezultatul final.

Sinceritatea:Dar cum rămâne cu noi?Ne părăsești aici?Cum rămâne cu datoria, cu neajutorații care vor fi venind pentru a te căuta și nu te vor mai găsi?

Adevărul:Nu mai are importanță.Totul s-a nulificat.

Încredere:Atunci te voi însoți!

Sinceritatea:Și eu!

Adevărul:Nu v-o pot permite.E mult prea periculos și călătoria va fi foarte îndelungată.

Încredere:Cred că doi spadasini vor oferi o siguranță  superioară într-o călătorie îndelungată   .E mult mai periculos să pornești singur.Și cum am mai spus ,sunt liber să fac ce îmi doresc și consider a fi consecvent sau util mie.Nu mă poți opri!

Sinceritatea:Iar eu nu suport gândul că nu te-aș avea în preajmă.Merg cu voi!

Adevărul:Era evidentă reacția voastră.V-am avertizat și vă asigur că mi-ați făcut mult mai dificilă însărcinarea.

         II

În dimineața următoarei zile bagajele erau deja pregătite și încărcate în trăsura trasă de doi murgi tineri.Sinceritatea avu inspirata idee de a lua cu ei și pe cei doi roibi ai lor.Dacă i-ar fi lăsat la conac ,aceștia nu și-ar fi parcurs antrenamentul necesar pentru a rămâne în formă.Au hotărât că vor merge călare când se vor fi plictisit de trăsură.Cu ei urmau să meargă un vizitiu și doi valeți călare pe alți doi murgi.

Când Sinceritatea coborî în salon din camera sa,fiind deja pregătită de drum îi întâlni pe frații săi care o așteptau :Adevărul citea o carte înfundat într-un fotoliu,iar Încredere urmărea o hartă a împărăției întinsă pe masa.Fură mirați când auziră vocile valeților care anunțau venirea unei trăsuri.Era Speranța care venise într-o vizită matinală.Întrând în salon tânăra domnișoară radia de bucurie,se pare că aflase despre plecarea lor și se înfățișase pentru a le ura drum bun:

Speranța:Bună dimineața ,arhiduce Adevăr,Încredere și  Speranță!

Adevărul:Bună dimineața!Dacă ați fi întârziat mai mult am fi fost deja plecați!Deobicei nu veniți atât de devreme,se pare că știați deja despre călătoria noastră?

Speranța:Desigur!În sfârșit,Adevărul va fi la Curte!Știți cât timp am fost lipsiți de dumneavoastră?O veșnicie!În sfârșit va fi în preajma regelui  cineva demn și inteligent,care va schimba spre bine totul.Și în plus,sunteți însoțit de fermecătoarea Sinceritate,o domnișoară de care nu s-a mai întâlnit la curte.Mergeți și dumneavoastră Încredere?Sunt sigură că vă veți găsi o ocupație pe măsura capacităților  acolo.

Adevărul:Entuziasmul dumneavoastră e molipsitor.Rog să nu îmi înflăcărați frații prea mult,avem de parcurs o cale foarte lungă.

Speranța:Bine,bine.Ah,dar aș fi uitat să vă spun ! Undeva vă va aștepta domnul Demnitate ,care a fost și dumnealui chemat la curte printr-o invitație din partea baronului.

Adevărul:Foarte bine!

Încredere:Vă mulțumim pentru vizita dumneavoastră și pentru că ați venit să ne anunțați despre întâlnirea noastră cu domnul Demnitate.E foarte amabil din partea dumneavoastră…Astăzi sunteți deosebit de fermecătoare!

Sinceritatea:Adevărat,de parcă ați fi un soare în această nouă dimineață!

Speranța:Cum să nu fiu fericită! În sfârșit totul se va rezolva!Dar nu mai îndrăznesc să vă rețin,cred că ar fi trebuit să porniți deja la drum…La revedere,o călătorie cât mai plăcută!

Adevărul:La revedere!

Porniră la drum imediat după plecarea Speranței.În fruntea coloanei mergeau cei doi valeți care erau înarmați cu câte două pistoale fixate în tocurile din harnașamentele cailor.Încredere își puse deja la brâu teaca cu spada sa,Adevărul și-o lăsase în harnașamentul roibului.Erau înarmați ,călătoriile îndelungate erau periculoase și nu se știa niciodată pe cine poți întâlni rătăcind pe drumuri un prieten,un dușman,sau un pierdut care nu vrea decât să vadă suferința altora și sângele proaspăt șiroind…

Adevărul știa că va fi o călătorie îndelungată.Pe parcursul întregului drum până la castelul Demnității erau opriți de oamenii care căutau răspunsul,de acei pierduți care îl căutau încontinuu pe Adevăr.Erau nevoiți să facă opriri periodice și foarte obositoare.Pentru Încredere totul devenise deja o exasperantă comedie,nici nu voia să părăsească salonul trăsurii când fratele său cobora,urmat de sora sa.

Odată ajunși la castelul Demnității ,au fost invitați să ocupe fiecare câte o camera pentru a se odihni după obositorul drum.Cum era deja trecut de amiază la venirea lor,nu trecu mult timp până când fură invitați să coboare la cină.Au coborât toți trei și au fost conduși de către un valet de-al casei într-o  sală deosebit de încăpătoare.Nu au observat nimic ce ar fi indicat un prost gust al stăpânului,totul putea fi redus la niște linii drepte,simple.Pereții erau de un bej auriu estompat de lumina albă a celor 3 lustre imense,suspendate de înaltul tavan boltit.O masă ovală și 4 scaune erau singurele articole mobiliere din toată încăperea.Demnitate îi aștepta în picioare cu o mână încleștată pe spătarul scaunului.Era un domn înalt,avea ochii negri despărțiți de un nas acvilin a cărui curbură era pusă în valoare prin ușoara înclinare în  spate a capului.Avea desigur un aer de superioritate,dar nu era ceva jucat periodic de dragul unor spectatori,era el însuși,era conștient și natural.

Demnitate:-Bună seara,dragi oaspeți.Sper că v-ați odihnit astfel încât să savurați cina de astă seară.

Adevărul:-Bună seara,stimate domn.Vă mulțumim pentru ospitalitate și vă rog să iertați întârzierea noastră,au intervenit niște necesități ce trebuiau satisfăcute.

Demnitate:-Înțeleg,arhiduce Adevăr…Vă tot ocupați de acei neajutorați,admirabilă caritate…

Adevărul:-Nu cred că putem defini aceste intervenții drept niște acte de caritate,mai degrabă niște datorii ce necesită o suplinire imperativă.

Demnitate:Oricum,rămân niște acte de o deosebită generozitate în ochii mei,chiar și dacă le consider o mult prea ineficientă efuziune de energie.Vă admir dedicația.

Adevărul:Vă asigur că nu e vorba de nici o jertfă,e ceva natural…Nu aș putea acționa în alt mod în cazul acestor conjuncturi.

Demnitate:-Cred că putem lua cina deja?

Sinceritate,Încredere,Adevăr:Desigur!

După ce s-a terminat cina au plecat cu toții într-un salon comod , mobilat cu gust,deși totul avea o strălucire  spilcuită.

Demnitate:-Ați decis totuși să vă înfățișați la Curte?Am auzit că v-au fost adresate invitații în nenumărate rânduri…Ce va determinat  să acceptați invitația tocmai acum?

Adevărul:- Soarta și Timpul au venit în vizită.Doar știți că ordinele lor sunt irevocabile și incontestabile.Nu am  de ales,trebuie să plec la Curte.

Demnitate:-Și frații dumneavoastră sunt invitați?

Adevărul:-Nu,dar au decis să mă însoțească.

Demnitate:-Uneori cei apropiați ne provoacă disconfort…

Încredere:-Am decis că va fi mai sigur dacă îmi voi însoți în această deosebit de îndelungată și îndepărtată călătorie fratele.

Au decis să pornească la drum în ziua următoare.Demnitate urma să li se alăture caravanei lor cu propria caleașcă,pe motive de confort și deprindere deasemenea.

Drumul era obositor și părea că nici nu vor reuși să ajungă la destinație din cauza celor ce îl tot căutau pe Adevăr.Încredere nu mai era singurul exasperat,mai era și Demnitate.Când Adevărul era nevoit să coboare din trăsură ,era desigur urmat de Sinceritate,Încredere nu îi însoțea.Doar de câteva ori s-au încumetat să coboare cei doi iritați pentru a juca câte o partidă de șah sau pentru a sta înlemniți ,schimbând între ei doar câteva replici cu referire la inutilitatea acestor opriri.

Totuși,după 17 săptămâni de veșnice opriri au ajuns cu toții la Curte.Fură întâmpinați de 4 lachei care urmau să îi conducă pe fiecare dintre ei către camerele lor.Palatul era imens și deosebit de somptuos.Au parcurs un lung coridor care semăna mai degrabă cu o alee limitată doar de imensul pod boltit.O multitudine de sinuozități aurite înfloareau în jurul lor,fiecare perete avea  un mozaic cu totul diferit,de la depărtare însă,totul părea deosebit de uniform și rectiliniu.După ce au fost lăsați să se odihnească după îndelungata lor călătorie ,fură chemați la cină ,cum era deja ora 18:00.Îi aștepta o imensă masa ovală într-o spațioasă sală de bal.Observară că fuseseră aduse doar 4 scaune,urmau să cineze singuri…

În dimineața următoarei zile fu invitat Adevărul la audiență.Peste 2 ore fu rândul Demnității.Trecuseră ambii prin același procedeu : fură prezentați tuturor curtenilor și felicitați cu ocazia integrării  în selecta lor societate.Regele era plecat,urma să revină după finalizarea campaniei.

Trecuseră deja 4 luni de la venirea lor la Curte când fură invitați de către Ducele Frică.Toți 4 erau invitați speciali la o așa –zisă ședință.Sinceritatea era contrariată,Adevărul consideră totul suspect,Demnitate și cu Încredere se luminară.Fură introduși într-o sală cu pereții pătați de o multitudine de tonalități de roșu.Mobilierul părea deosebit de extravagant și lipsit de gust data fiind abundența sa.În mijlocul sălii se afla un imens tron ,tronul Ducelui Frică.În dreapta sa se afla Baronul Lașitate,iar în stânga sa ,spre consternarea Sincerității,erau fostele sale colege de pension : Ignoranța și Nerușinarea,însoțite fiecare de câte o soră: Ipocrizia și Obscenitatea.Privirile celor 4 domnișoare urmăreau cu ură intrarea frumoasei și candidei Sincerități.

Acest tablou tipic Înaltei Curți era înconjurat și de 10 gărzi înarmate cu câte 2 rapiere fiecare:Trufie,Viclenie,Ură,Imoralitate,Invidie,Furie,Incertitudine,Disperare,Patimă și Josnicie.

Frică: În sfârșit, îl putem observa în detaliu pe mult doritul Adevăr! Bine ai venit în mâinile mele!

Toți cei de față izbucniră în râs ,în afară de Adevăr,Încredere,Sinceritate ,Demnitate și cele 10 gărzi.Ultimii păreau mult prea suspecți,fiecare dintre ei aveau niște răni ce le mutilau figurile,era evident că nu erau niște simpli gardieni. Adevărul observă cum le zvâcneau periodic degetele pe cotoarele armelor…

Adevărul: Am fost suprins de această  invitație neprevăzută.Totuși vă observ pentru prima data în persoană,deci nu e inutilă această întrunire.

Obscenitatea:Destule cuvinte!Să terminăm odată cu această pierdere de timp ca să ne putem deda în totalitate plăcerii.

Nerușinarea:Avem niște oaspeți atât de selecți.Eu cred însă, că nu sunt chiar atât de importanți,suntem net superiori lor!

Ignoranța:Par niște simpli indivizi respectați doar de plebe.Nu au nimic special!

Ipocrizia:Dragă Sinceritate,atâtea am auzit despre tine,se pare că tot ce se spune  e just.Vino să te vedem  mai de aproape,să îți strângem mâna și să îți sărutăm obrajii.

Ușile fură încuiate de către gardieni.Sinceritatea căută privirea Adevărului,însă nu o găsi și înaintă spre cele 4 domnișoare.Când fu la doar 2 pași,Ignoranța dezgoli un stilet ce era ascuns în faldurile rochiei și o înjunghie în piept pe Sinceritate,aceasta se prăbuși în genunchi.Ochii săi veșnic calzi,deveniră sticloși și reci,de parcă s-ar fi stins sursa veșnicei radieri a tinerei fete.Căzu apoi pe mâinile sale albe care erau scăldate acum de sângele-i purpuriu.Sinceritatea încremenise într-o închinăciune fremătândă,într-o rugă fatală.Adevărul,Încredere și Demnitate scoaseră imediat săbiile din teci și se găsiră înconjurați de cei 10 gardieni.

Frică:Demnitate,rog să nu vă implicați,puteți pleca!

În aceeași clipă cele 10 gărzi atacară.

Adevărul:Sunt mercenari!Sunt niște asasini!

Cei trei fură izolați în capete diferite ale camerei ,Adevărul fu înconjurat de către 4 inamici:Furie,Disperare,Ură și Viclenie ,iar fratele său și Demnitate de câte 3:Invidie,Incertitudine,Patimă și respectivii Trufie,Imoralitate și Josnicie.Doi căzură de la primul atac, Ură fu spintecat transversal  peste grumaz de către Adevăr care voltă în spate, Invidie căzu împuns de vîrful spadei  lui Încredere.Demnitate fanda încontinuu și îi brăzda cu tăișul pe cei trei atacatori ai săi.Căzură încă doi:Trufia  se împiedică și căzu în spada întinsă a Demnității,Patimii îi fu perforat craniul de fandarea lui Încredere care trecuse spada prin globul ocular al gardianului.Demnitate  îl omorî și pe Imoralitate,dar fu decapitat de Josnicie care îl atacă sărind brusc din dreapta.Încredere scăpă spada când fu lovit de către Incertitudine,lunecă pe sângele unuia dintre morți și căzu în genunchi,imediat fu împuns cu vârful  rapierei care îi trecu prin cutia toracică.Adevărul rămanea singur, într-o voltă impetuoasă ajunse în fața fratelui său care căzut în genunchi,înghițea porțiuni mari de aer și ai cărui ochi pierdură orice urmă de mândrie,erau doar cuprinși de o  groază atotcuprinzătoare.Căzură încă doi inamici,Josnicie și Viclenie,Adevărul se rotea în volte demente ,fu rănit la piciorul drept și brațul stâng,acum însă nu simțea nimic,era cuprins de mânie.Spintecă gâtlejul următorului asasin,sângele Furiei țâșni și îl orbi pe Disperare.Adevărul fandă și îi reteză  piciorul.Rămase doar un mercenar care rotea mâinile în niște elipse hipnotizante,Incertitudine.Adevărul nu îi urmărea mișcările,privea prin acest ucigaș spre Ducele Frică care părea să caute disperat o armă,alături de Baronul Lașitate care nu reușea să descuie ușa din spatele tronului.Gardianul sări  și lovi fulgerător, 2 linii transversale ar fi trebuit să îl spintece pe Adevăr,el pară scurt,consecutiv,roti încheietura mâinii și implantă adânc în pieptul ucigașului spada.Adevărul se clătină,simți cum îl paralizează o lovitură din spate.Contele Trădare descuiase una dintre uși și urmărise lupta ascuns în spatele Adevărului.Când acesta îl doborî pe ultimul asasin ,Trădare îl înjunghie în spate pe Adevăr care căzu acum ,lipsit de viață.

Frică: Aruncații pe toți afară! Întoarceții în nisipul din care au îndrăznit să se ridice!

neterminat…

Ce simte copilul care nu își cunoaște mama ?Știe că există…Dar nu îi știe înfățișarea ,nu simte privirea ochilor ei asupra sa.S-ar putea crede că e îndurerat, că suferă cumplit.Poate că așa e în cazul unora…El știa că mama sa există,avea o vagă amintire a unei făpturi  albe ,diafane, a unui ten lăptos și a unui păr auriu,nimic mai mult…Poate erau și niște ochi clari,albaștri…Era ca un vis frumos pe care l-ar fi văzut și l-ar fi dorit să îl fi reținut,dar nu a reușit.Știa doar că personajul principal era Ea.Ce simțea?Nimic!Absolut nimic! Un gol cumplit îl înghițea când auzea cuvântul ,,mama”.-Dar unde îți e mama copile?-E plecată, m-a lăsat.Străinul  rămânea stupefiat,copilul de 4 ani cu o voce atât de sigură, cu un ton simplu, controlat, cu înfățișarea impasibilă,bătrână, a spus: -Mama m-a lăsat.Dacă ar fi fost un matur ,străinul l-ar fi considerat cinic,dar un copil?Nu o înțelegea…Cum era  posibil ca un copil să vorbească așa de parcă mama ar fi ceva străin, un obiect, ceva distant ,lipsit de importanță.Dar copilul nu observa reacția străinului,percepția umană,intuiția sa emotivă, obiectivitatea  îi erau mult prea slab dezvoltate.El nu știa ce cred alții despre el, nu îl interesa.Dar tânărul știe…Și își amintește.Copilul știa când îi era foame, știa ce e frica,dar altceva?Mai era și altceva …Îl cuprindea uneori o stare de frenezie, o febră a jocului, era posedat de porniri violente,dar reușea întotdeauna să se controleze.Ce cunoștea el cel mai bine era neliniștea.Un cuvânt simplu,vag,dar el știa ce e neliniștea. O simțea aproape tot timpul,fie că era combinată cu frica,fie cu ura. Când o percepea din nou alerga spre ușă și se făcea colac acolo jos. Îi era cumplit de frig, curentul îl biciuia,în schimb ,simțea și altceva în afară de neliniște.Ce aștepta el acolo?Aștepta venirea Lui!Luni întregi de așteptare!Zile ce cuprindeau o infinită cantitate de neliniște și așteptare.Am mai spus că el cunoștea ce e așteptarea?Aștepta tot timpul! Dar ce?Nici el nu știa, cum nu știa nici de ce e neliniștit.Știa ce e pericolul și ce poate deveni sursa unui pericol.Știa ceea ce se considera a fi rău și bine, știa ce e politețea,știa că e viu.Mereu avea întrebări…Dar nu se întreba la ce bun e totul?Spre ce îl îndeamnă ,,Soarta”?Nu…era copil…un neajutorat pui de om .Era cuprins de frică și neliniște…El aștepta și nu știa ce aștepta.Dar tânărul vede…își amintește totul.Tânărul caută răspunsurile,dar mai știe și că e inutil…Trebuie să aștepte…Prietenii săi îi sunt alături…Vino mai aproape Neliniște,povestește-mi ceva nou Frică.Așteptare unde ești ?De ce te-ai ascuns?Doar tu mă poți ajuta…Doar Tu…

Orice interacțiune umană în care am fost implicat vreodată a urmat cu consecvență aceeași evoluție digresivă.Ar fi patetică și afectată afirmația:,,Sunt incapabil de a simți”,însă ar putea fi o explicație simplă,accesibilă tuturor.Un  probabil factor de influență ar putea fi o afecțiune psihică, în acest caz trunchierea unor capacități emoționale ar fi naturală.Cea mai probabilă explicație ar fi autismul,însă nu unul genetic ,ci situațional-educativ.Lipsa părinților pentru o îndelungată perioadă,lipsa interacțiunii cu un număr considerabil de indivizi de aceeași vârstă,precum și singurătatea pot fi considerate niște forțe majore.În dezvoltarea naturală a copilului e indispensabilă interacțiunea ,existența unui singur individ cu care aceasta ar fi posibilă permite doar limitarea dezvoltării autismului până la un stadiu foarte avansat.Cea mai sinistră singurătate este singurătatea copilului.Acesta se află în imposibilitatea de a-și filtra și înțelege propriile simțiri și tânăra sa rațiune cade într-o stare de repaus,caută afecțiunea.El ajunge să se învinuiască pentru situația în care se află, ajunge la singura concluzie care poate fi formulată de gândirea sa lipsită de excrescențe analizatoare și de obiectivitate:Sunt vinovat.Sunt singur pentru că o merit.

E puțin probabilă folosirea empatiei pentru a înțelege starea de tensiune a copilului ce se află pentru perioade îndelungate în singurătate.Acesta e hăituit de frici și manii nenaturale firii sale, doar interacțiunea cu alți indivizi fiind cea care excizează aceste manifestări.Se poate afirma că acesta suferă,retrăiește niște simțiri și situații  ce îi sunt străine,îmbătrânește la nivelul subconștientului și preștientului.

Ca rezultat ,tânărul ce derivă din singuraticul copil nu este capabil să întrețină relații cu alți indivizi.Acesta rămâne a fi închis, caustic,remarcile cinice și șablonate fiind singurele sale modalități de exprimare.Singurele sale afirmații nu sunt decât niște  metode de singularizare,de evitare a interacțiunii.El nu iși poate manifesta simțirile ,fiind incapabil să o facă.Nu deține niște modele comportamentale naturale,nu a fost educat să își împărtășească emoțiile și propriile concepții.

În cazul în care acesta este implicat în niște interacțiuni,acestea sunt repetitive .Este evident că acestea se dezvoltă pretențios și tânărul e nevoit să utilizeze alte metode de exprimare.Incapabilitatea sa de a interacționa îl face vulnerabil și el o realizează la nivelul subconștientului, astfel îi este imposibil schimbul emoțional fără un anumit filtru,deseori filtrul nu permite trecerea niciunei emoții interioare.Filtrul joacă deci rolul unei surse de emoții artificiale folosit pentru a-și proteja propriile simțiri.

Evoluția interacțiunii cu alți indivizi este posibilă doar până la un anumit nivel, până la paroxismul emoțional.Atunci când emoțiile și modelele exprimate prin intermediul filtrului ajung să coincidă cu cele interioare,tânărul înțelege că a ajuns în situația vulnerabilității supreme și întrerupe interacțiunea.Emoțiile retrăite fiindu-i încă necunoscute în integritatea lor,ele sunt ușor suprimate de subconștientul care are un singur scop: autoapărarea.Orice emoție poate fi suprimată și redusă  datorită fricii interioare,cristalizate deja adânc în preștiență.

O altă explicație derivă din cutumele umane, omul își păstrează inertitatea, fiind deci deprins cu o singurătate emoțională el tinde să o mențină chiar și în detrimentul său.Autoapărarea sa fiindu-i  naturală în contextul dezvoltării sale , dar nenaturală dacă e raportată la modelele umane tipice.

O eventuală soluție este exprimarea detașată,cum ar fi scrisul,pictura,muzica,o formă de expresie ce permite mascarea emoțiilor prin prisma conceperii.Interacțiunea prin aceste metode fiindu-i mult mai simplă datorită lipsei nevoii exprimării directe și datorită posibilității de asimilare rapide a acesteia.Echivocitatea fiind sigurul instrument de volatilizare a emoțiilor interioare.

Oamenii tind să mintă.Oamenii sunt egoiști și urmăresc satisfacerea propriilor nevoi fizice și psihice, angrenați fiind de multitudinea predispunerilor ce le sunt complementare.Oamenii își păstrează inertitatea.Nu își încalcă cutumele decât în cazul influenței unui factor extern superior forței  lor de rezistență,însă chiar și atunci vor acționa în sensul restabilirii condiției inițiale.Oamenii sunt și devin dependenți de diverse nade și mobile cunoscute ca valori, abjecțiuni ,obiective,crime,năzuințe și  subtilități.Oamenii sunt egoiști.Oamenii manipulează și se lasă manipulați, se erijează după cum le este permis ,considerând mediul și particularitățile existenței fiecărui individ.Oamenii cred necondiționat pentru a-și asigura confortul și siguranța, pentru a supraviețui.Odată cu evoluția, supraviețuirea umană  a devenit nenaturală,nevoile primordiale și imanente au fost trunchiate și înlocuite cu niște surogate derivate din nevoile noi ,nevoile raționale.Oamenii sunt sursa tuturor relelor,iubirii,decăderii,moravurilor,convingerilor și a tuturor excrescențelor nenaturale.Oamenii sunt supuși aproximării,greșelii.Oamenii tind să conceapă teze,axiome,teoreme,ideologii,credințe, utilizându-le ca puncte de referință în cazul oricărei noi interacțiuni,prin prisma rațiunii asociative.Oamenii lunecă în abisul presupunerilor,uitând ce e natural .Oamenii urmăresc himere,un simptom al debilității lor.

Evit interacțiunea.Nu cred…Neg tezele .Nu urmăresc nimic.Suprim nevoile nenaturale.Evit minciuna și ascund adevărul.

Sunt egoist.Sunt supus aproximărilor , incertitudinii variabilelor și noilor constante.Îmi păstrez inertitatea.

Sunt om…Simt totul,dar sunt orb,mut și detașat în măsura propriilor posibilități.

Iluzii?Personajul era iluzoriu ,dar nu și restul…Nu erau iluzii…

Mă ierți.

Pierdut mă simt în negura neștiinței,

Cuprins de incertitudinea neființei.

Și totuși nu mă surprinde urmarea,

Chiar de îmi e necunoscută calea.

Trece voi prin toate,

Cuprins în aparență de o oarecare libertate,

Nu mă voi opune Sorții,

Cum nu se mai opun toți morții.

Are rost forțarea infinitului?

De parcă ar fi posibilă influențarea de neopritului…

Supus  voi fi ,de mi se va cere,

Pentru că nu am nici o vrere.

Sunt nimicul întruchipat într-un individ defect,

Asupra infinitului nu am nici un efect,

Nu percep momentul, nu înțeleg starea,

Doar cei ce aruncă infinituri întrevăd schimbarea.

Sunt orb pentru toți și pentru toate

Urăsc privirea judecăților afectate!

De voi ve-ți a mă-nsufleți,

Impetuos vă voi goni!

Urăsc apropierea,

Nu aveți dreptul să îmi observați durerea!

Veți  vede doar ce vă voi permite,

Mă voi ascunde printre cuvinte!

Chiar de  vă jurați că sunteți puri ,

Chiar de nu purtați măști și nu jucați roluri,

Voi face tot, să mă urâți,

Veți crede că în loc de inimă am câlți!

Veți obține doar ce vi se va da…

Nimic din partea mea.

Și de vă fac să suferiți, de vă macină  al meu jurământul,

Să știți că mie îmi e supus cuvântul!

Plecați! Vă aparține vina!

V-am avertizat ,nu vă voi ridica cortina!

Nu sunt un spectacol, nu sunt un erou,

Gândurile-mi nu au nici un ecou!

Păcat de cei ce-ajung a mă iubi cum sunt,

Eu sunt Nimicul nici un întreg ,nici ciunt .

Iar pentru voi, cei buni ,voi fi cel mai de temut!

Pentru că rămân la toți și toate mut.