 |
|
Comenteaza
Ce sunt emoțiile și cum pot fi controlate? Iată ce spun experți în psihomatică, neurologi, maeștri în arte marțiale și biserica
Râzi, plângi, te-nfurii sau ești supărat... Toate acestea sunt emoții pe care le trăim de-a lungul anilor. Dar ce sunt ele? De unde provin și cum ne influențează viața? Cât de multe cunoaștem despre ele pentru a le gestiona eficient și conștient?
Pentru a afla răspunsul la aceste întrebări, mi-am propus să fac o călătorie în interiorul corpului uman, avându-i ca ajutori pe cei mai pricepuți din domeniu, persoane care au atins o anumită înțelegere în materia emoțională umană. Vedeți mai jos ce au spus specialiștii în psihosomatică, medicină, ortodoxie și arte marțiale.
Ce este emoția?
Specialistul în psihosomatică Mihail Fileaev a explicat că emoția este un răspuns extern al reacției fizice sau o demonstrare exterioară a ceea ce se petrece în interiorul omului. Acest răspuns este o strategie de apărare sau de reacționare pe care o alege corpul uman și care se petrece pe câteva nivele.
„Primul nivel, psihic – aparatul psihic percepe o situație ca fiind una incorectă, necorespunzătoare și începe procesul cognitiv la nivel de creier. Al doilea nivel este reacția omului, el își manifestă emoția în exterior, arată că lui nu-i place ceva, ca în lumea animalelor. De exemplu, animalul va arăta emoția lui și acea strategie pe care organismul o va alege pentru a combate pericolul. Iar a treia etapă este reacția la nivelul corpului, adică, se schimbă fondul hormonal, bătăile inimii se accelerează sau încetinesc, vasele sangvine lucrează într-un anumit regim, crește sau scade nivelul glicemiei în organism. De aceea, emoția în concepția psihosomatică este realizarea exterioară a înțelegerii unei sau altei situații de către om”, a spus Mihail Fileaev.
De aceeași părere este și ieromonahul Savatie Baștovoi, care definește emoțiile drept „manifestări ale trupului în directă legatură cu instinctele: de apărare sau conservare (mânia, frica, dorința de putere, mâncarea sau sexualitatea)”.
El mai precizează că „emoțiile nu au în ele nimic spiritual, chiar și atunci când exprimă atașament, fascinație sau dor - dovada că ele sunt schimbătoare și cineva, care cândva te adora și nu mai putea de dor, ajunge să te disprețuiască și să te uite. De aceea, literatura patristică face deosebire între emoții și stări”.
„Îndrăgostirea este o emoție, un amalgam de emoții, dar iubirea este o stare. Deosebirea dintre emoție și stare este aceea că starea se cultivă prin exercițiul virtuților, pe când emoțiile sunt proprii tuturor. În rest, emoțiile seamănă foarte mult cu stările și de aici confuzia dintre ceea ce simt oamenii și ceea ce comunică celorlalți. Relațiile stricate, despărțirile, depresiile și alte căderi omenești sunt rezultatul inflamării emoționale în detrimentul relației spirituale”, a conchis Savatie Baștovoi.
Cum funcționează emoția?
Mihail Fileaev oferă o explicație psihosomatică de funcționare a emoției. „De exemplu omul își pierde jobul. Fiecare e individual și va percepe diferit această situație, cuiva îi va fi frică de faptul că nu va avea ce mânca, astfel organismul lui va reacționa cu mecanismul de apărare contra foametei și, momentan, sistemul digestiv va fi introdus în procesul de adaptare. Alt om va percepe experiența ca fiind una umilitoare, se va simți înjosit, neapreciat și supărat, el va avea un conflict de subapreciere. Corpul lui va trebui să-și păstreze forțele, dar cum ar putea să o facă? O să intre în depresie, se va simți obosit sau pierdut, aceasta este o altă reacție a organismului. Al treilea om va spune că e enervat și că o să se răzbune, o să le facă și lor dureros. În așa caz începe un proces de mobilizare a organismului. Mușchiul inimii se contractă mai des, pentru ca omul să devină oarecum mai puternic ca să poată bate pe cineva sau să o poată lua la fuga”, a spus el.
Potrivit specialistului, „aceste strategii de înțelegere a lumii, de reacționare la factorii externi, determină reacția biologică a corpului care va fi accesată”. „Fiecare om e individual și, în funcție de experiența de viață, de educația pe care a primit-o, se accesează anume acele funcții care sunt amprentate în funcția biologică”, a adăugat Mihail Fileaev.
Cum ne influențează emoțiile calitatea vieții?
Medicul neurolog Lidia Ștefănescu a declarat că fonul emoțional depinde și de starea sănătății a omului. „Un om sănătos complet o să fie un om pozitiv. La o maladie, traumă, stres psihic, bineînțeles că emoțiile apar pe prim plan. Dar, indiferent de starea de sănătate a organismului, foarte mult depinde de nivelul de emoții, de voința omului de a avea o stare pozitivă, de a avea un grad emoțional nivelat. Cât de benefic ar fi un tratament sau preparat medicamentos, dacă omul nu are tendința de a vrea să se facă bine? Nu funcționează niciun preparat. Emoțiile și corpul sunt interdependente. Un om cu o stare pozitivă se însănătoșește mai repede”, a spus specialista.
„Gândurile noastre determină viața noastră. În același timp, este important de înțeles că lumea nostră este multidimensională și ea acționează asupra noastră. Iar decizia pe care o luăm ne influențează reacția. Gândurile sunt acelea pe care le auzim în cap, dar ne influențează de fapt, sunt acei algoritmi datorită cărora gândim și luăm decizii. De exemplu, eu repet un gând: Sunt bogat! Sunt bogat! Acest gând la nimic nu va aduce, dar cunoștințele, informația despre cum pot deveni bogat, adică, o să învăț mult, o să fiu bun, o să fiu eminent și o să primesc mulți bani, iată asta este cunoașterea. Nu gândurile determină fericirile și nefericirile omului, dar cunoștințele care determină acțiunile lui. Și cunoștințele acestea le luăm de la părinți, bunei, televizor, le învățăm. Iar emoțiile sunt strategiile pe care le primim în funcție de educație, lumea exterioară, genofond”, a completat expertul în psihosomatică Mihail Fileaev.
Pot fi preluate emoțiile?
Mihail Fileaev spune că da. „Copilul mic primește de la părinți genetica, memoria genetică, corpul cu anumite strategii și acele predispoziții de la părinți. Mai departe el începe să repete emoțiile, sentimentele, reacțiile celor care sunt aproape, adică, mama, educatorii, oamenii apropiați, etc. Când crește mai mare de 3-4 ani, el începe nu doar să le repete prin observație, ci să copieze acțiunile, emoțiile, cuvintele. Iar când crește mai mare de 5-7 ani, la el se dezvoltă activ funcția cognitivă. Apar gândurile, strategiile, programele. Ceea ce omul a învățat în copilărie în materie de comportament și acțiuni, el exact așa va acționa pe parcursul vieții. De accea, dacă îl vom învăța strategii pozitive și de succes sau acea viziune care ar duce la reacții sănătoase în corp, el așa și va fi”, a explicat specialistul.
Cum se descurcă preoții duhovnici?
Dacă emoțiile pot fi preluate, așa cum spune Mihail Fileaev, atunci apare întrebarea: Cum se descurcă preoții duhovnici în timpul spovedaniilor?
„La spovedanie, duhovnicul nu este tulburat de faptele auzite, deoarece penitentul (n.r. – cel care se pocăiește) nu comunică emoțiile brute ale unor fapte și dorințe rele sau rușinoase, ci trăiește o stare de pocăință sub înrâurirea harului Dumnezeiesc care il cuprinde și pe duhovnic”, a declarat ieromonahul Savatie Baștovoi.
Pot fi gestionate emoțiile?
„Nu există emoții pozitive și negative așa cum nu există instincte rele și bune. Există doar buna sau proasta gestionare a acestora”, a menționat Savatie Baștovoi. El este de părerea că, pentru a gestiona emoțiile, trebuie mai întâi să le cunoaștem lucrarea.
„Declanșarea unei emoții este o reacție normală a corpului. Că emoțiile sunt reacții ale corpului cu manifestări externe vizibile o știe toată lumea: creșterea sau diminuarea bătăilor inimii, schimbarea culorii pielii, chiar zburlirea părului sau decolorarea bruscă a părului în cazul unei frici mari. Deci, nu trebuie să facem filozofie pe seama naturii spirituale a emoțiilor, păcat în care cad psihologii contemporani”, a mai spus el.
Savatie Baștovoi a adăugat că emoțiile sunt reacții trupești pe care sfinții părinți le-au mai numit și „mișcări ale sângelui”. Prin urmare, primul pas spre gestionarea acestor reacții este „urmărirea bătăilor propriei inimi pentru a o menține într-o stare de pace.
„Pentru aceasta, există practica rugăciunii inimii sau, la cei mai puțin avansați, recurgerea la gânduri bune, înălțătoare sau, cel puțin, la conștientizarea că inima se află în pericol, este atacată de o emoție puternică ce poate duce la gesturi și acțiuni necugetate pe care să le regretam mai târziu. De aceea, omul este înzestrat cu rațiune și experiența cunoașterii binelui și răului. Emoția nu este rea, dar dezlănțuirea ei poate fi. Dacă ținem minte acest lucru, putem gestiona emoțiile”, a menționat acesta.
În gestionarea emoțională, școala de psihosomatică recomandă ca omul să devină mai conștient, să devină un observator dezvoltat asupra sa și asupra emoțiilor, a gândurilor sale.
„Important e că nu trebuie de încurcat controlul cu conștientizarea, căci, dacă noi controlăm sau reținem emoțiile noastre în interior, ele se adună în corp și duc la încordări, boli și distrugere emoțională. De accea, când vorbim despre conștientizare, este vorba de observarea propriilor emoții și crearea unor strategii conștiente de acționare. Noi nu le reținem, dar le transformăm, evoluăm în procesul vieții cotidiene”, a subliniat Mihail Fileaev.
„De exemplu în alegerea partenerului, dacă noi de două-trei ori am ales nereușit partenerul cu care ulterior ne certăm, divorțăm cu scandal, atunci trebuie să observăm ce calități ale persoanei sau ale mele atrag anumite situații și atunci le corectăm sau le schimbăm”, a recomandat specialistul.
În abordarea creștină, cu emoțiile se lucrează prin exercițiu. „Practicăm lupta cu propriile emoții iraționale până când dobândim o stare de echilibru. Sfinții care au scris despre asta compară acest exercițiu cu antrenamentele sportivilor. Un corp antrenat suportă mai bine loviturile și are o forță și rezistență sporită. La fel e și sufletul. Experiența ne face mai tari în fața depresiilor, fascinațiilor de moment pe care ajungem să le regretăm. Condiția de echilibru emoțional, atunci când se unește cu harul dat de Dumnezeu, duce la stări de bucurie și iubire”, a spus ieromonahul Savatie Baștovoi.
Cum își înfruntă emoțiile sportivii?
Dacă lucrul cu emoțiile ar fi asemeni unui „antrenament al sportivilor”, atunci cum își înfruntă emoțiile înșiși sportivii în timpul competițiilor sau luptelor față în față cu adversarul? Este întrebarea la care a răspuns maestrul în arte marțiale chineze Andrei Gorohovic.
„Frica este învinsă doar prin lucru sistemic, prin antrenamente zilnice. Lucrul în pereche este cea mai bună psihotehnnică. Ar părea primitiv, dar așa este. Corpul și spiritul sunt unite. Totul se crește câte puțin. Spiritul se educă, în timpul competițiilor, luptelor, antrenamentelor. Spiritul de luptător se cultivă prin plasarea acestuia la limitele psihice, în situații extremale, adică lupte sau război sau competiții, dar nu dintr-o singură dată și gata, ci etapă cu etapă, treptat”, a opiniat Gorohovic.
Ce este starea de zen?
Andrei Gorohovic consideră că nu se atinge nicio stare de „liniște” în artele marțiale, aceasta fiind „o practică preluată din altă sferă”. „Există o așezare în liniște înainte de antrenament, dar asta nu înseamnă că în interior nu se întâmplă niciun proces. Toate meditațiile și altele care sunt legate de artele marțiale sunt un mit. Japonezii după război au legat strâns artele lor marțiale cu zen budismului. Dar asta e din cauza faptului că erau oficial interzise artele marțiale în acea perioadă. De aceea, toți le înregistrau ca secte religioase. Toate aceste practici nu au nimic în comun cu luptele și ciocnirile din lupte”, a spus el.
„Pe la sfârșitul sec. XIX - începutul secolului XX, mai existau grupuri secrete unde se foloseau tehnici de șamanism, hipnoză, autohipnoză, transă, tehnici oculte, etc. Dar toate aceste tehnici, iarăși, nu au nimic de a face cu adevăratele arte marțiale chinezești. Emoțiile sunt învinse doar prin antrenamente zilnice, lucru care se face treptat”, a mai adăugat antrenorul de kung-fu.
Aproape toți specialiștii recomandă să ne adresăm oamenilor calificați atunci când nu mai putem face față unei avalanșe emoționale puternice. Dar cum am putea alege omul potrivit, în situația în care există o multitudine de psihologi, traineri și specialiști crescuți peste noapte din cărți? Mihail Fileaev este de părere că trebuie să ne întrebăm pe noi înșine: „Este aproape omul acesta de mine sau nu? Informația care o oferă îmi este clară sau nu? Uneori poți să mergi la biserică și să primești așa un sfat pe care nu ar fi în stare să ți-l dea nici un specialist, iar altădată poți merge la profesori mari și fără rezultat, alteori poți să vezi cum un copil se apropie de tine și îți spune că te iubește și atunci trec toate emoțiile negative și te face să devii cel mai încrezător om”, a conchis specialistul în psihosomatică.
O altfel de legendă a satului Ustia, r-nul Dubăsari. Peștera turcilor
Această
legendă i se dedică bunelului meu Andronic care nu mai este în viață, dar care mi-a
povestit-o cu mult drag pe vremea când iernile erau lungi și soba fierbinte.
Se zice că odată demult tare, pe când meleagurile noastre erau pline de basme, feți-frumoși și fete-zâne, bântuiau peste satele moldovenești, cetele turcești. Groaza moldovenilor, turcii, jefuiau drumeții, intrau prin case și luau tot aurul, argintul, bijuteriile și lucrurile cele mai de preț. Bunurile dobândite le duceau în peștera din pădurea Stinca, unde își aveau adăpostul. Mergeau de-a lungul râului Răut, printre iarba înaltă și mustoasă ca să ajungă la un pod de lemn ce se înălța peste râul Răut. Bârnele rotunde înfipte adânc în râu, pe ambele margini ale sale, sprijineau scândurile puse atent peste care treceau picioarele grăbite ale hoților păgâni. Acest pod de la marginea îndepărtată a satului Ustia, purta genericul nume de Podul Hoților. Stăpânii podului, ajunși în pădure, își continuau drumul pe lângă Rîpa Cristalelor, o rîpă care transforma calcarul în cristale neșlefuite și care după ploaie se așternea cu un soi de ceață misterioasă ce dăinuia doar de-asupra părții celea a pădurii. Turcii priveau fugitiv rîpa și pășeau mai departe în adâncul pădurii, acolo unde printre copaci seculari, la sfârșit de drum șerpuitor, în stânca de piatră era săpată o peșteră adâncă. Acolo, în inima pădurii, în miezul pământului, prădătorii ascundeau monedele jefuite barbar de la țărani sau boieri, cerceii femeilor și crucifixurile pruncilor. Biruitor coborau treptele spre beciul năzdrăvan, unde odată cu lacrimile tuturor celor prădați așezau averea în grămezi înalte acoperite de lumina obscură din cameră. Mulți oameni au avut de suferit de-a lungul anilor, sate întregi din împrejuimi erau bântuite de ei, cei care nu cunoșteau frica și mila, celor cale le slujeau altfel de spirite decât cele bune. Dar ca și orișicare imperie care își cunoaște descreșterea, a venit și vremea apusului acestei cete nemiloase de hoți. Pe tot teritoriul Moldovei, din toate satele acestui pământ bogat, au fost alungați turcii. Desigur, ei nu au putut să-și ia bogățiile care nici nu le aparțineau, dar au recurs și aici la un șiretlic.
Legenda spune că înainte de retragere, cotropitorii au lăsat un duh să fie straj la ușa peșterii. El a fost însărcinat ca pentru câteva sute de ani, să nu permită nici unui om să se apropie de averile murdare agonisite acolo. Astfel, doar un stră-stră-strănepot de sânge turcesc să poată avea permisiunea și dreptul de a le ridica. Ei au prorocit că atunci când „vor veni turcii să adape caii la unghia oii”, va veni și momentul scoaterii aurului din peșteră. Prin unghia oii, bunelul îmi spunea că se subânțelege locul unde rîul Răut se revarsă în Nistru. Acel loc de forma unui triunghi ar semăna mult cu unghia acestui animal.
Dar ei nu au lăsat tot aurul în peșteră, au luat o parte și cu ei. L-au ascuns prin buzunare și torbe pentru a-și putea întreține existența ulterioară. Însă graba era atât de mare, iar greutățile insuportabile că au hotărât să se descotorosească de avere pentru a-și salva viața. Anume din acest motiv, legenda spune că ei au îngropat o parte din toate bijuteriile pe dealurile din jurul satului. Și colac peste pupăză, dacă erau buni la vrăjit, au pecetluit groapa cu o vrajă și au pus străjer un duh ca să fie în siguranță banii lor. Și iarăși, vraja lor avea un termen prestabilit, era menită să dureze 300 de ani. În tot acest timp dacă nu venea nimeni de sângele lor să-și ia bogățiile, atunci după expirarea termenului, pe locul cela se aprindea noaptea un foc. Bunelul spunea că prin anii 1960-1970, când ieșea noaptea afară, pe dealuri vedea multe focuri din astea, unul dintre care ardea chiar în grădina vecinului său. Ele s-au văzut până aproape de anii 1990, apoi au dispărut s-au stins de la sine cred că.
S-ar părea că este totul foarte simplu și că dacă ai văzut focul, hai aleargă și-ți ia nestematele. Dar nu era chiar așa. Și aici te păștea un pericol. Focul nu ardea într-una, se aprindea la 00:00 noaptea și dura ceva timp, dar nu toată noaptea. În acel răstimp trebuia să ajungi până la el, altfel se stingea. Și dacă aurul nu era găsit timp de câțiva ani după ce se aprindea focul, atunci acesta se stingea și galbenii sau bijuteriile ce erau acolo îngropate, intrau în pământ pentru vecie. Bătrânii spun că atunci când vedeai focul de pe deal, trebuia să mergi până-n dreptul lui, să-l stingi cu o piesă vestimentară și să bați cu palma odată peste pământ. Important era doar o singură dată să bați și o să explic de ce un pic mai târziu. Să vorbim despre obiectele cu care se stingeau acel foc. De obicei era vorba despre o haină, iar aici lungimea era importantă. Se săpa de un „stan de om”(măsură folosită de bătrâni pentru a explica înălțimea unui obiect), adică de statura unui om daca stingeai focul cu o căciulă, căci căciula era tocmai pe capul omului. Dacă puneai o pereche de pantaloni, atunci trebuia să sapi de lungimea lor, adică de jumătate „de stan de om” ca să scoți din pământ averea râvnită. Dacă puneai o cămașă sau basma, săpai corespunzător lungimei unde se află pe corp obiectul vestimentar.
Acum faza cu lovitul peste pământ. Noaptea, după ce terminai cu procedura așezării hainelor peste focul mistic, îți luai aer în piept și băteai o dată cu palma peste pământ. Imediat pe la spate se auzea o voce care te îndemna să mai bați odată. Aceasta se zice că ar fi vocea acelui duh străjer care a fost pus să aibă grijă de aurul turcesc. Dacă de frică ascultai acel îndemn și cu mâna tremurândă mai băteai odată cu palma peste pământ, atunci vai și amar de capul sărmanului, duhul lua mințile și te învârtea pe toate dealurile până la răsăritul soarelui. Dacă însă dădeai dovadă de curaj și cu inima dârză, voce necruțătoare îi răspundeai ferm înapoi cu fraza secretă „Pe mine mama odată m-a făcut, eu odată m-am născut, odată o să bat iar tu o să crapi și o să te duci de aici”, atunci duhul te lepăda și nu te mai deranja. Astfel, nu-ți rămânea decât să te duci acasă liniștit și a doua zi să-ți iei trofeul binemeritat. Bunelul îmi mai povestea că pe vremuri, după al doilea război mondial, un om din sat a văzut noaptea un foc dintre acestea. S-a gândit el ce s-a gândit și a pornit la drum. A alergat până acolo într-un suflet, a pus ceva peste foc și a bătut cu palma peste pământ. Imediat a fost provocat să mai bată odată, dar a refuzat, a răspuns fix așa cum a auzit de la alții că trebuie să spună și a rămas nevătămat. Apoi a plecat liniștit acasă. A doua zi s-a dus dis-de-dimineață ca să-și ia dobânda. A săpat de câteva hârlețe și a găsit un ulcior cu galbeni. Era atât de bucuros că a vrut să ajungă acasă mai repede și să arate la toți marea sa descoperire. Din acest motiv a luat-o printr-o scurtătură. Din nefericire, pe drumul mai scurt a călcat peste o mină de pe timpurile celui de al doilea război mondial. Mina s-a activat și el a rămas fără un picior. Bunelul îmi spunea că toată viața sa omul a fost cu un picior de lemn. Galbenii care i-a găsit nu i-a lăsat însă acolo și că datorită lor și-a deschis o mică afacere în sat, o crîșmă. Iar peștera turcilor din pădurea Stinca mai adăpostește și astăzi acele nestemate culese de hoți de prin satele vecine. Ușile peșterii se zice că se deschid în toată noaptea la 00:00 pentru o singură minută și poți vedea acolo tot ce vrei, dar dacă nu reușești timp de un minut să intri și să ieși, atunci rămâneai acolo, căci ușile se închid și forța demonică de acolo nu-ți mai permitea să ieși. Cu câteva zeci de ani în urmă peste ușile peșterii a căzut o lespede mare de piatră. Piatra masivă a astupat totul că nu se mai vede nici urma de peșteră. Copacii, natura, a dosit cu grijă toate rămășițele vechii istorii încât nu a mai rămas nimic ca altădată, pietrele s-au uniformizat, iarba a răsărit peste pământul bătut iar gropile lăsate de după al doilea război mondial și după cel din Transnistria nu mai fac vizibilă nici o urmă de peșteră.
Legenda însă este vie prin oamenii care o cunosc, de asta mi-am propus să o scriu, să o transmit mai departe și celorlalți. Plimbându-mă prin Moldova cu diferite treburi, am auzit așa istorii și la nord și în centru. Legende despre aurul turcesc ascuns în movile sau pe dealuri și care este învăluit de multe mistere și istorii ciudate. Probabil undeva este și o sămânță de adevăr în toate aceste legende, care deși nu se știu de la o regiune la alta totuși se aseamănă și dăinuie peste întreaga țară.
Se zice că odată demult tare, pe când meleagurile noastre erau pline de basme, feți-frumoși și fete-zâne, bântuiau peste satele moldovenești, cetele turcești. Groaza moldovenilor, turcii, jefuiau drumeții, intrau prin case și luau tot aurul, argintul, bijuteriile și lucrurile cele mai de preț. Bunurile dobândite le duceau în peștera din pădurea Stinca, unde își aveau adăpostul. Mergeau de-a lungul râului Răut, printre iarba înaltă și mustoasă ca să ajungă la un pod de lemn ce se înălța peste râul Răut. Bârnele rotunde înfipte adânc în râu, pe ambele margini ale sale, sprijineau scândurile puse atent peste care treceau picioarele grăbite ale hoților păgâni. Acest pod de la marginea îndepărtată a satului Ustia, purta genericul nume de Podul Hoților. Stăpânii podului, ajunși în pădure, își continuau drumul pe lângă Rîpa Cristalelor, o rîpă care transforma calcarul în cristale neșlefuite și care după ploaie se așternea cu un soi de ceață misterioasă ce dăinuia doar de-asupra părții celea a pădurii. Turcii priveau fugitiv rîpa și pășeau mai departe în adâncul pădurii, acolo unde printre copaci seculari, la sfârșit de drum șerpuitor, în stânca de piatră era săpată o peșteră adâncă. Acolo, în inima pădurii, în miezul pământului, prădătorii ascundeau monedele jefuite barbar de la țărani sau boieri, cerceii femeilor și crucifixurile pruncilor. Biruitor coborau treptele spre beciul năzdrăvan, unde odată cu lacrimile tuturor celor prădați așezau averea în grămezi înalte acoperite de lumina obscură din cameră. Mulți oameni au avut de suferit de-a lungul anilor, sate întregi din împrejuimi erau bântuite de ei, cei care nu cunoșteau frica și mila, celor cale le slujeau altfel de spirite decât cele bune. Dar ca și orișicare imperie care își cunoaște descreșterea, a venit și vremea apusului acestei cete nemiloase de hoți. Pe tot teritoriul Moldovei, din toate satele acestui pământ bogat, au fost alungați turcii. Desigur, ei nu au putut să-și ia bogățiile care nici nu le aparțineau, dar au recurs și aici la un șiretlic.
Legenda spune că înainte de retragere, cotropitorii au lăsat un duh să fie straj la ușa peșterii. El a fost însărcinat ca pentru câteva sute de ani, să nu permită nici unui om să se apropie de averile murdare agonisite acolo. Astfel, doar un stră-stră-strănepot de sânge turcesc să poată avea permisiunea și dreptul de a le ridica. Ei au prorocit că atunci când „vor veni turcii să adape caii la unghia oii”, va veni și momentul scoaterii aurului din peșteră. Prin unghia oii, bunelul îmi spunea că se subânțelege locul unde rîul Răut se revarsă în Nistru. Acel loc de forma unui triunghi ar semăna mult cu unghia acestui animal.
Dar ei nu au lăsat tot aurul în peșteră, au luat o parte și cu ei. L-au ascuns prin buzunare și torbe pentru a-și putea întreține existența ulterioară. Însă graba era atât de mare, iar greutățile insuportabile că au hotărât să se descotorosească de avere pentru a-și salva viața. Anume din acest motiv, legenda spune că ei au îngropat o parte din toate bijuteriile pe dealurile din jurul satului. Și colac peste pupăză, dacă erau buni la vrăjit, au pecetluit groapa cu o vrajă și au pus străjer un duh ca să fie în siguranță banii lor. Și iarăși, vraja lor avea un termen prestabilit, era menită să dureze 300 de ani. În tot acest timp dacă nu venea nimeni de sângele lor să-și ia bogățiile, atunci după expirarea termenului, pe locul cela se aprindea noaptea un foc. Bunelul spunea că prin anii 1960-1970, când ieșea noaptea afară, pe dealuri vedea multe focuri din astea, unul dintre care ardea chiar în grădina vecinului său. Ele s-au văzut până aproape de anii 1990, apoi au dispărut s-au stins de la sine cred că.
S-ar părea că este totul foarte simplu și că dacă ai văzut focul, hai aleargă și-ți ia nestematele. Dar nu era chiar așa. Și aici te păștea un pericol. Focul nu ardea într-una, se aprindea la 00:00 noaptea și dura ceva timp, dar nu toată noaptea. În acel răstimp trebuia să ajungi până la el, altfel se stingea. Și dacă aurul nu era găsit timp de câțiva ani după ce se aprindea focul, atunci acesta se stingea și galbenii sau bijuteriile ce erau acolo îngropate, intrau în pământ pentru vecie. Bătrânii spun că atunci când vedeai focul de pe deal, trebuia să mergi până-n dreptul lui, să-l stingi cu o piesă vestimentară și să bați cu palma odată peste pământ. Important era doar o singură dată să bați și o să explic de ce un pic mai târziu. Să vorbim despre obiectele cu care se stingeau acel foc. De obicei era vorba despre o haină, iar aici lungimea era importantă. Se săpa de un „stan de om”(măsură folosită de bătrâni pentru a explica înălțimea unui obiect), adică de statura unui om daca stingeai focul cu o căciulă, căci căciula era tocmai pe capul omului. Dacă puneai o pereche de pantaloni, atunci trebuia să sapi de lungimea lor, adică de jumătate „de stan de om” ca să scoți din pământ averea râvnită. Dacă puneai o cămașă sau basma, săpai corespunzător lungimei unde se află pe corp obiectul vestimentar.
Acum faza cu lovitul peste pământ. Noaptea, după ce terminai cu procedura așezării hainelor peste focul mistic, îți luai aer în piept și băteai o dată cu palma peste pământ. Imediat pe la spate se auzea o voce care te îndemna să mai bați odată. Aceasta se zice că ar fi vocea acelui duh străjer care a fost pus să aibă grijă de aurul turcesc. Dacă de frică ascultai acel îndemn și cu mâna tremurândă mai băteai odată cu palma peste pământ, atunci vai și amar de capul sărmanului, duhul lua mințile și te învârtea pe toate dealurile până la răsăritul soarelui. Dacă însă dădeai dovadă de curaj și cu inima dârză, voce necruțătoare îi răspundeai ferm înapoi cu fraza secretă „Pe mine mama odată m-a făcut, eu odată m-am născut, odată o să bat iar tu o să crapi și o să te duci de aici”, atunci duhul te lepăda și nu te mai deranja. Astfel, nu-ți rămânea decât să te duci acasă liniștit și a doua zi să-ți iei trofeul binemeritat. Bunelul îmi mai povestea că pe vremuri, după al doilea război mondial, un om din sat a văzut noaptea un foc dintre acestea. S-a gândit el ce s-a gândit și a pornit la drum. A alergat până acolo într-un suflet, a pus ceva peste foc și a bătut cu palma peste pământ. Imediat a fost provocat să mai bată odată, dar a refuzat, a răspuns fix așa cum a auzit de la alții că trebuie să spună și a rămas nevătămat. Apoi a plecat liniștit acasă. A doua zi s-a dus dis-de-dimineață ca să-și ia dobânda. A săpat de câteva hârlețe și a găsit un ulcior cu galbeni. Era atât de bucuros că a vrut să ajungă acasă mai repede și să arate la toți marea sa descoperire. Din acest motiv a luat-o printr-o scurtătură. Din nefericire, pe drumul mai scurt a călcat peste o mină de pe timpurile celui de al doilea război mondial. Mina s-a activat și el a rămas fără un picior. Bunelul îmi spunea că toată viața sa omul a fost cu un picior de lemn. Galbenii care i-a găsit nu i-a lăsat însă acolo și că datorită lor și-a deschis o mică afacere în sat, o crîșmă. Iar peștera turcilor din pădurea Stinca mai adăpostește și astăzi acele nestemate culese de hoți de prin satele vecine. Ușile peșterii se zice că se deschid în toată noaptea la 00:00 pentru o singură minută și poți vedea acolo tot ce vrei, dar dacă nu reușești timp de un minut să intri și să ieși, atunci rămâneai acolo, căci ușile se închid și forța demonică de acolo nu-ți mai permitea să ieși. Cu câteva zeci de ani în urmă peste ușile peșterii a căzut o lespede mare de piatră. Piatra masivă a astupat totul că nu se mai vede nici urma de peșteră. Copacii, natura, a dosit cu grijă toate rămășițele vechii istorii încât nu a mai rămas nimic ca altădată, pietrele s-au uniformizat, iarba a răsărit peste pământul bătut iar gropile lăsate de după al doilea război mondial și după cel din Transnistria nu mai fac vizibilă nici o urmă de peșteră.
Legenda însă este vie prin oamenii care o cunosc, de asta mi-am propus să o scriu, să o transmit mai departe și celorlalți. Plimbându-mă prin Moldova cu diferite treburi, am auzit așa istorii și la nord și în centru. Legende despre aurul turcesc ascuns în movile sau pe dealuri și care este învăluit de multe mistere și istorii ciudate. Probabil undeva este și o sămânță de adevăr în toate aceste legende, care deși nu se știu de la o regiune la alta totuși se aseamănă și dăinuie peste întreaga țară.
Zbor poetic
Demult nu m-am mai îmbrăcat în poezie, Să-mi scutur sufletul de neghină și foc, Apoi să-mi cos din versuri dulci o ie, Ce-n inimă pe-un leagăn să o port. Nu am mai scris nici texte și nici clipe, Pe valul timpului lăsată să privesc ușor, Am aruncat cuvintele de plumb înfipte Cândva în aripile mele, ca să pot să zbor! Le-am aruncat, le-am smuls prin cântec În suflet fiecare vers s-a așezat mlădiu, Și am zburat, căci eu așa mă vindec Scriind și-mbrățișând, ca un copil zglobiu!
Demult nu m-am mai îmbrăcat în poezie, Să-mi scutur sufletul de neghină și foc, Apoi să-mi cos din versuri dulci o ie, Ce-n inimă pe-un leagăn să o port. Nu am mai scris nici texte și nici clipe, Pe valul timpului lăsată să privesc ușor, Am aruncat cuvintele de plumb înfipte Cândva în aripile mele, ca să pot să zbor! Le-am aruncat, le-am smuls prin cântec În suflet fiecare vers s-a așezat mlădiu, Și am zburat, căci eu așa mă vindec Scriind și-mbrățișând, ca un copil zglobiu!
Sfântul Serafim de Sarov. Citate
De obicei nu scriu articole cu citatele altora. Dar nu pot rezista atunci când văd niște citate profunde ce mângâie sufletul. Nu pot rezista să nu le împart și cu alții, căci e puținul pe care îl putem face în viața asta plină de viață. Astăzi am ales să traduc din limba rusă citatele marelui stareț, ascet și sfânt al Rusiei, minunile căruia au început încă din timpul vieții sale monahale și care continuă până în prezent, rămânând unul dintre cei mai respectați călugări din istoria acestei țări.
Mai jos prezint 20 de citate ale marelui ieromonah:
1. Judecă-te singur și Dumnezeu nu va judeca. 2. Raiul și iadul se încep pe pământ. 3. Dobândește pacea în sufletul tău și în jurul tău mii se vor salva. 4. Îndepărtează păcatul și boala se va îndepărta, întrucât ea ne este dată pentru păcatele noastre. 5. Poți să te împărtăși pe pământ și să rămâi neîmpărtășit în Ceruri. 6. Cine suportă boala cu răbdare și recunoștință, celuia i se vor pune merite ca pentru un act de eroism și mai mult decât atât. 7. De apă și pâine încă nimeni nu s-a jeluit. 8. Cumpără o mătură din nuiele și o mătură simplă, mai des mătură prin chilie, cum va fi măturată chilia ta va fi măturat și sufletul. 9. Mai presus de postul și rugăciunea este ascultarea, adică munca. 10. Nu este un păcat mai rău și nimic mai oribil și mai dăunător decât spiritul deznădejdii. 11. Adevărata credință nu poate fi fără treburi: cine crede cu adevărat, acela neapărat va avea și multe de făcut. 12. Dacă ar ști omul ce i-a pregătit Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, ar fi gata să stea toată viața într-o groapă cu viermi. 13. Smerenia poate cuceri întreaga lume. 14. Este necesar de înlăturat de la sine deznădejdea și de stăruit a avea un spirit plin de bucurie, dar nu de tristețe. 15. De bucurie, omul este în stare să săvârșească orișice, din încordare interioară - nimic. 16. Lumea se află în rău, noi trebuie să știm despre asta, să ținem minte și să depășim, învingem cât mai mult posibil. 17. Dacă se va distruge familia, statul va cădea și națiunile se vor sminti. 18. Seamănă pe pământ roditor, seamănă și pe nisip, seamănă pe drum și seamănă în spini: undeva ceva va ieși și va crește, roadă va aduce, deși nu în curând. 19. Egumenul (și mai mult decât atât, episcopul) ar trebui să aibă nu doar o inimă părintească ci chiar o inimă de mamă. 20. Să fie mii care trăiesc cu tine în lume, dar taina ta deschide-o doar unuia dintr-o mie. Sper că v-au inspirat și pe voi! Sursa/Источник
1. Judecă-te singur și Dumnezeu nu va judeca. 2. Raiul și iadul se încep pe pământ. 3. Dobândește pacea în sufletul tău și în jurul tău mii se vor salva. 4. Îndepărtează păcatul și boala se va îndepărta, întrucât ea ne este dată pentru păcatele noastre. 5. Poți să te împărtăși pe pământ și să rămâi neîmpărtășit în Ceruri. 6. Cine suportă boala cu răbdare și recunoștință, celuia i se vor pune merite ca pentru un act de eroism și mai mult decât atât. 7. De apă și pâine încă nimeni nu s-a jeluit. 8. Cumpără o mătură din nuiele și o mătură simplă, mai des mătură prin chilie, cum va fi măturată chilia ta va fi măturat și sufletul. 9. Mai presus de postul și rugăciunea este ascultarea, adică munca. 10. Nu este un păcat mai rău și nimic mai oribil și mai dăunător decât spiritul deznădejdii. 11. Adevărata credință nu poate fi fără treburi: cine crede cu adevărat, acela neapărat va avea și multe de făcut. 12. Dacă ar ști omul ce i-a pregătit Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, ar fi gata să stea toată viața într-o groapă cu viermi. 13. Smerenia poate cuceri întreaga lume. 14. Este necesar de înlăturat de la sine deznădejdea și de stăruit a avea un spirit plin de bucurie, dar nu de tristețe. 15. De bucurie, omul este în stare să săvârșească orișice, din încordare interioară - nimic. 16. Lumea se află în rău, noi trebuie să știm despre asta, să ținem minte și să depășim, învingem cât mai mult posibil. 17. Dacă se va distruge familia, statul va cădea și națiunile se vor sminti. 18. Seamănă pe pământ roditor, seamănă și pe nisip, seamănă pe drum și seamănă în spini: undeva ceva va ieși și va crește, roadă va aduce, deși nu în curând. 19. Egumenul (și mai mult decât atât, episcopul) ar trebui să aibă nu doar o inimă părintească ci chiar o inimă de mamă. 20. Să fie mii care trăiesc cu tine în lume, dar taina ta deschide-o doar unuia dintr-o mie. Sper că v-au inspirat și pe voi! Sursa/Источник
Contemplare
Spune-i pădurii păsul tău. Te va auzi. Te va simți și-ți va răspunde cu foșnetul frunzelor, cu framătul copacilor și murmurul apelor. Ea te va cuprinde cu brațele vântului și te va mângâia cu aripile cerului dăruindu-ți bogăția pământului. Spune-i cerului durerea ta, Și el te va alina cu hora stelelor, cu vocea îngerilor Te va spăla în razele soarelui Și te va urca în vârful munților dăruindu-ți liniștea norilor. Ridică-te parte din Natură, copil al Pământului, stea al Universului, Nu se cuvine să stai prea mult în genunchi, ți-i umezești. Ridică-te! Soarele să te usuce, și pornește pe drumul destinului croit cu inima curată! Autor. Cristina Jabinschi
Spune-i pădurii păsul tău. Te va auzi. Te va simți și-ți va răspunde cu foșnetul frunzelor, cu framătul copacilor și murmurul apelor. Ea te va cuprinde cu brațele vântului și te va mângâia cu aripile cerului dăruindu-ți bogăția pământului. Spune-i cerului durerea ta, Și el te va alina cu hora stelelor, cu vocea îngerilor Te va spăla în razele soarelui Și te va urca în vârful munților dăruindu-ți liniștea norilor. Ridică-te parte din Natură, copil al Pământului, stea al Universului, Nu se cuvine să stai prea mult în genunchi, ți-i umezești. Ridică-te! Soarele să te usuce, și pornește pe drumul destinului croit cu inima curată! Autor. Cristina Jabinschi
Pahomea Lilia - femeia apicultor de la Edineț
A moștenit meseria de la părinți și nu a abandonat-o niciodată. De-a lungul vieții sale a îngrijit de albine, primind dintr-o dată chiar 500 de înțepături. Muncește neîntrerupt și cunoaște toate secretele meseriei. Lilia Pahomea, femeia apicultor din Edineț, la Expoziția Farmer 2018 și-a prezentat produsele dulci și diverse din miere, propolis, oțet de miere și altele.
Am întâlnit-o pe doamna Pahomea la Expoziția Farmer în timp ce explica unei doamne: - Tort de post, ecologic. Are miere, nucă, cacao. Trei zile se face. Din trei kilograme de miere se primește jumătate de kg, restul se evaporă, comenta aceasta arătând la tortul de pe masa sa. Se păstrează jumătate de an, adăugă ea. Doamna Lilia Pahomea, este un apicultor care-și cunoaște meseria foarte bine. A moștenit-o de la părinți, iar acum o transmite cu aceeași iubire mai departe nepoților săi. "Teorie nu am învățat, ce am prins de la părinți aceea fac și noaptea mă scol dacă trebuie și cu ochii închiși deschid stupul", spune femeia.
Originară este din Edineț, dar s-a căsătorit la Orhei, unde a și locuit vreme de câțiva ani. După căsătorie părinții i-au dat 10 stupi de albine, deși lucra ca merceolog, paralel îngrijea și de ele, astfel crescând numărul stupilor până la 30. Pe când locuia la Orhei și creștea 3 copii, părinții au suferit un accident în urma căruia au plecat din viață. Ea a fost nevoită să se mute înapoi la Edineț, la casa părintească, luându-și copiii încolo. "La părinți suntem 6 copii.Frații mi-au spus să las casa ceea din Orhei, căci sunt străină acolo și să vin înapoi la Edineț cu totul. Casa avea 60 de familii de albine. A avut grijă de ele mărind numărul familiilor până la 100. Le-a dus la Pastorat (pe dealuri, lângă livezi sau fîșiile de protecție) și nu a adus acasă nimic, au murit toate odată. "Am început de la 0 și acum am iar 100 de familii. Le duc la livadă ecologică, îngrădită." În timp ce vorbește își arată mâinile trudite cu oasele ușor deformate și spune "la țară se muncește, toată vara prășesc câmpurile, cine dacă nu eu?".
Îmi povestește că lucrează cu albinele fără protecție, iar odată s-a întâmplat ca noaptea, pe când schimba ramele, era o lună plină afară și fără nouri, toate albinele au ieșit și roiau în jurul ei și pe ea. A primit în jur de 500 ace de albine. Când a intrat în casă a simțit că se umflă fața și că respirația e dificilă. Să sune salvarea la orele 03:00 dimineața? Nu reușea să vină. A băut puțin rachiu după cum auzise că se procedează în așa
cazuri, dar nu a simțit nicio diferență, atunci a văzut pe masă borcanul cu apa și miere ce îl prepară în fiecare zi. A luat câteva înghițituri și parcă s-a simțit mai bine. A băut tot cât era acolo în borcan și s-a culcat. Și-a spus, fie ce-o fi. Când s-a trezit telefoanele toate sunau într-una. A dormit vreme de 36 de ore și a supraviețuit. Când le-a povestit rudelor, ele s-au înspăimântat și au rugat-o să îmbrace haine de protecție când va merge data viitoare la albine. De la dumneaei mi-am procurat și propolis în spirt de 30%. Ea mi-a spus că e foarte bun pentru răceli și curăță bine organismul de multe maladii. Apoi mi-a mai povestit și despre mierea ce se numește Mană Cerească. Ea e mai brună ca mierea obișnuită și albinele o strâng de pe frunzele copacilor precum stejar, tei, arțar, nu din polenul florilor.Pe frunzele acestor copaci, în timpul arșițelor puternice, niște insecte mici, albe, numide afide, secretă un lichid dulciu și lipicios mai numit și "dulceața pomilor".
Mierea este mai puțin dulce și e brună la culoare, având un conținut ridicat de antioxidanți, minerale, substanțe bactericide și desigur o cantitate mai mică de polen. Această miere este o bogăție absolută ce poate fi consumată și de persoanele alergice la polen, de diabetici, de cei cu sistemul imunitar scăzut. Mierea din Mană Cerească este mai rară decât cealaltă, iar pentru proprietățile sale unice este și mai scumpă! Consumați mai multă miere, oamenii care muncesc în acest domeniu au nevoie de susținerea noastră pentru a munci în continuare cu aceeași pasiune și dedicație! Natura este plină de secrete, iar mierea este unul dintre cele mai dulci secrete milenare ale sale!!!
Am întâlnit-o pe doamna Pahomea la Expoziția Farmer în timp ce explica unei doamne: - Tort de post, ecologic. Are miere, nucă, cacao. Trei zile se face. Din trei kilograme de miere se primește jumătate de kg, restul se evaporă, comenta aceasta arătând la tortul de pe masa sa. Se păstrează jumătate de an, adăugă ea. Doamna Lilia Pahomea, este un apicultor care-și cunoaște meseria foarte bine. A moștenit-o de la părinți, iar acum o transmite cu aceeași iubire mai departe nepoților săi. "Teorie nu am învățat, ce am prins de la părinți aceea fac și noaptea mă scol dacă trebuie și cu ochii închiși deschid stupul", spune femeia.
Originară este din Edineț, dar s-a căsătorit la Orhei, unde a și locuit vreme de câțiva ani. După căsătorie părinții i-au dat 10 stupi de albine, deși lucra ca merceolog, paralel îngrijea și de ele, astfel crescând numărul stupilor până la 30. Pe când locuia la Orhei și creștea 3 copii, părinții au suferit un accident în urma căruia au plecat din viață. Ea a fost nevoită să se mute înapoi la Edineț, la casa părintească, luându-și copiii încolo. "La părinți suntem 6 copii.Frații mi-au spus să las casa ceea din Orhei, căci sunt străină acolo și să vin înapoi la Edineț cu totul. Casa avea 60 de familii de albine. A avut grijă de ele mărind numărul familiilor până la 100. Le-a dus la Pastorat (pe dealuri, lângă livezi sau fîșiile de protecție) și nu a adus acasă nimic, au murit toate odată. "Am început de la 0 și acum am iar 100 de familii. Le duc la livadă ecologică, îngrădită." În timp ce vorbește își arată mâinile trudite cu oasele ușor deformate și spune "la țară se muncește, toată vara prășesc câmpurile, cine dacă nu eu?".
Îmi povestește că lucrează cu albinele fără protecție, iar odată s-a întâmplat ca noaptea, pe când schimba ramele, era o lună plină afară și fără nouri, toate albinele au ieșit și roiau în jurul ei și pe ea. A primit în jur de 500 ace de albine. Când a intrat în casă a simțit că se umflă fața și că respirația e dificilă. Să sune salvarea la orele 03:00 dimineața? Nu reușea să vină. A băut puțin rachiu după cum auzise că se procedează în așa
cazuri, dar nu a simțit nicio diferență, atunci a văzut pe masă borcanul cu apa și miere ce îl prepară în fiecare zi. A luat câteva înghițituri și parcă s-a simțit mai bine. A băut tot cât era acolo în borcan și s-a culcat. Și-a spus, fie ce-o fi. Când s-a trezit telefoanele toate sunau într-una. A dormit vreme de 36 de ore și a supraviețuit. Când le-a povestit rudelor, ele s-au înspăimântat și au rugat-o să îmbrace haine de protecție când va merge data viitoare la albine. De la dumneaei mi-am procurat și propolis în spirt de 30%. Ea mi-a spus că e foarte bun pentru răceli și curăță bine organismul de multe maladii. Apoi mi-a mai povestit și despre mierea ce se numește Mană Cerească. Ea e mai brună ca mierea obișnuită și albinele o strâng de pe frunzele copacilor precum stejar, tei, arțar, nu din polenul florilor.Pe frunzele acestor copaci, în timpul arșițelor puternice, niște insecte mici, albe, numide afide, secretă un lichid dulciu și lipicios mai numit și "dulceața pomilor".
Mierea este mai puțin dulce și e brună la culoare, având un conținut ridicat de antioxidanți, minerale, substanțe bactericide și desigur o cantitate mai mică de polen. Această miere este o bogăție absolută ce poate fi consumată și de persoanele alergice la polen, de diabetici, de cei cu sistemul imunitar scăzut. Mierea din Mană Cerească este mai rară decât cealaltă, iar pentru proprietățile sale unice este și mai scumpă! Consumați mai multă miere, oamenii care muncesc în acest domeniu au nevoie de susținerea noastră pentru a munci în continuare cu aceeași pasiune și dedicație! Natura este plină de secrete, iar mierea este unul dintre cele mai dulci secrete milenare ale sale!!!
Ion Tiron Lazarenco, înotătorul cu renume mondial din Republica Moldova organizează lecții motivaționale pentru copiii din liceele capitalei.
A ales să meargă cu
lecții motivaționale prin licee pentru a motiva copiii să-și prețuiască timpul
și să poată alege prioritățile. Tocmai pentru că sportul l-a motivat și l-a
ajutat să obțină reușite mari, el a hotărât să împărtășească succesul său noilor
generații ca să-i motiveze și pe ei. Ion Lazarenco Tiron, înotătorul cu renume
mondial, timp de cinci săptămâni, zilnic, merge prin liceele capitalei cu
lecții motivaționale.
În sala de festivități a Liceului Teoretic „Ștefan cel Mare” din capitală, e gălăgie. Mic și mare s-a adunat să privească un scurt film despre celebrul moldovean care a înotat primul pe glob, din prima încercare, cele mai periculoase șapte strâmtori ale lumii. - De 22 de ani sunt plecat peste hotare, dar nu uit de patria-mamă. A-ți iubi patria înseamnă să faci ceva pentru asta. E ușor să stai în fața televizorului și să vezi cum se distruge națiunea, dar e greu să stai în fața țării și să-i spui adevărul. Așa și-a început discursul un bărbat înalt cu o siluetă atletică, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni clasici albaștri. Acesta era Ion Tiron Lazarenco, omul care a înfrânt toate greutățile oceanelor și a înotat pentru Republica Moldova obținând performanțe uimitoare în acest domeniu.
- Cel mai bun cadou nu este diamantul, aurul, ci timpul. Timpul nu se mai întoarce. Eu îmi dedic timpul vouă pentru că am încredere în voi. Cred că schimbarea doar voi o puteți face! menționa acesta.
Le vorbea copiilor făcând pauze ușoare, îi privea pe fiecare în ochi de parcă voia să observe reacțiile imediate. Apoi continua cu aceeași ținută încrezătoare și voce blândă, dar sigură. - De-a lungul timpului mai multe s-au distrus. Am devenit materialiști, căutăm fericirea în telefon, haină, gard, casă, dar nu ești fericit cât în suflet nu este pace. Pacea în suflet crează dragostea pentru părinți, școală, mediu, etc., vorbea accentuând fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi îmbrăcat într-o vibrație energetică care ar ajunge mai ușor la sufletele copiilor. Tema mediului o dezvoltase nu întâmplător. Pe când era mic, bunelul îi spusese că toți noi suntem muritori, ceea ce nu putea nicidecum să înțeleagă, întrebându-se adesea „Cum să bei alcool, să faci murdar și să pleci, să mori? Suntem responsabili de ceea ce facem!!!”. Apoi continuă în același ritm inspirațional mai departe despre corp și suflet. - Ne omoară stresul, depresia. Sănătatea mintală e importantă. Să vă purtați bine cu corpul care îl aveți, cu creierul ce vă este dat. Să creșteți, să evoluați. Nimeni nu poate să spună ce poți și ce nu poți face tu! Dacă sufletul cere, scoală-te și du-te, fă! Copiii îl priveau încă nedumeriți. Vorbea despre lucruri mărețe dar care nu le erau pe deplin explicite. Apoi când a început să-și povestească propria istorie, sala s-a înfierbântat de întrebări și exclamații. - Eu m-am învățat să înot de pe youtube. Am înotat Nistru de-a lungul, apoi Gibraltar și La Manche în același an. După La Manche, am spus că nu mai înot niciodată, a fost foarte greu. Dar au urmat și altele, explică Ion Lazarenco. Deși Republica Moldova nu l-a susținut el a înotat peste tot cu drapelul țării. Locuiește în Irlanda de aproape 22 de ani. Irlanda, a doua patrie a sa, i-a pus la dispoziție tot de ce ar avea nevoie un om, cetățenie, antrenori, casă, bani. În pofida acestui fapt el oferea numele său doar Moldovei. Prefera să ia credite pentru a participa la competiții doar ca să poată înota peste tot ca reprezentant al țării sale de origine. - Odată am înotat lângă un rechin alb de vre-o 10 m, a povestit Ion Lazarenco. - V-a fost frică să înotați lângă el? îndată a întrebat un băiețel din sală. - Nu, când merg prin Chișinău îmi e mai frică, a glumit Ion Lazarenco și zâmbind a continuat. Cel mai mare inamic este frica. Când ești lângă rechinul alb trebuie să fii foarte calm, să-i spui că ești moldovean, și râsul copiilor a răsunat în toată sala de festivități. În cele din urmă le-a povestit și despre filantropie. Despre ajutoarele umanitare aduse în țară, despre cât este de important să-l faci pe aproapele tău să se simtă fericit. - Oamenii niciodată nu uită cum s-au simțit. Unde locuiesc, sunt nouă case de bătrâni. Odată am luat un pix și o foaie și i-am întrebat, ce regretă cel mai tare. Majoritatea răspunsurilor au fost că au făcut bani dar nu au acordat mai mult timp copiilor, părinților. Când ajungi la finit, cu adevărat contează cum l-ai făcut pe aproapele tău să se simtă. După discursul inspirațional și motivațional copiii glumeau că dimineața de azi înainte vor face duș rece, așa cum le-a dat exemplu și protagonistul zilei. - Când mă scol dimineața fac un duș rece, ca să înțeleg cum este viața, și zâmbește. Corpurile noastre nu sunt un design ca să trăiască în confort. Ne trezim și cu ambiții mergem mai departe. La sfârșit copiii au pus întrebări. Toți frumoși și cu mânuțele ridicate că să primească răspunsul la întrebarea ce îi frământa. Prima întrebare i-a dat-o un băiețel: - Cum ați păstrat dorința de a înota încontinuu? - Venind acasă și văzând toate aceste greutăți, am vrut să schimb ceva. Corpul și sufletul au vrut asta, să fac schimbarea aici, a răspuns Ion. - Care erau gândurile din timpul înotului? l-a întrebat un alt băiat din clasele mai mari. - Era foarte greu. Mă gândeam la ceea ce am, că sunt sănătos, că fac lucruri unice, că le fac nu pentru mine ci pentru compatrioții mei. Era mare tentativa de a ceda, mai ales când te mușcau meduzele veninoase și aveam insuficiență de aer, dar ziceam că dacă eu cedez, atunci cedează toți, toată națiunea, mă scuturam de meduze, le mulțumeam că astfel mă trezeau și înotam mai departe. Celebrul înotător li s-a mai destăinuit povestindu-le despre rănile lăsate de meduze, iar copiii au fost foate curioși să le vadă, adunându-se repejor cu toții lângă mâna sa cu cicatrice.
Lecția s-a finisat cu sesiunea de poze și autografe. Copiii mulțumiți și îmbujorați au ieșit din sală, care cu fotografii selfi, care cu autografe, care cu gânduri schimbate. Important că fiecare și-a luat ceva ce o să-i prindă bine în viață!
P.S.: Pe an înoată 1.000.000 de m și face aproximativ 89.000 rotații cu brațele în timpul înotului. Cine ar încerca să facă măcar 100 de rotații cu brațele în fiecare zi? Mă bucur că viața îmi oferă în față așa oameni deosebiți, iar eu sunt și mai mândră când sunt conaționali de ai noștri. Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!
În sala de festivități a Liceului Teoretic „Ștefan cel Mare” din capitală, e gălăgie. Mic și mare s-a adunat să privească un scurt film despre celebrul moldovean care a înotat primul pe glob, din prima încercare, cele mai periculoase șapte strâmtori ale lumii. - De 22 de ani sunt plecat peste hotare, dar nu uit de patria-mamă. A-ți iubi patria înseamnă să faci ceva pentru asta. E ușor să stai în fața televizorului și să vezi cum se distruge națiunea, dar e greu să stai în fața țării și să-i spui adevărul. Așa și-a început discursul un bărbat înalt cu o siluetă atletică, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni clasici albaștri. Acesta era Ion Tiron Lazarenco, omul care a înfrânt toate greutățile oceanelor și a înotat pentru Republica Moldova obținând performanțe uimitoare în acest domeniu.
- Cel mai bun cadou nu este diamantul, aurul, ci timpul. Timpul nu se mai întoarce. Eu îmi dedic timpul vouă pentru că am încredere în voi. Cred că schimbarea doar voi o puteți face! menționa acesta.
Le vorbea copiilor făcând pauze ușoare, îi privea pe fiecare în ochi de parcă voia să observe reacțiile imediate. Apoi continua cu aceeași ținută încrezătoare și voce blândă, dar sigură. - De-a lungul timpului mai multe s-au distrus. Am devenit materialiști, căutăm fericirea în telefon, haină, gard, casă, dar nu ești fericit cât în suflet nu este pace. Pacea în suflet crează dragostea pentru părinți, școală, mediu, etc., vorbea accentuând fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi îmbrăcat într-o vibrație energetică care ar ajunge mai ușor la sufletele copiilor. Tema mediului o dezvoltase nu întâmplător. Pe când era mic, bunelul îi spusese că toți noi suntem muritori, ceea ce nu putea nicidecum să înțeleagă, întrebându-se adesea „Cum să bei alcool, să faci murdar și să pleci, să mori? Suntem responsabili de ceea ce facem!!!”. Apoi continuă în același ritm inspirațional mai departe despre corp și suflet. - Ne omoară stresul, depresia. Sănătatea mintală e importantă. Să vă purtați bine cu corpul care îl aveți, cu creierul ce vă este dat. Să creșteți, să evoluați. Nimeni nu poate să spună ce poți și ce nu poți face tu! Dacă sufletul cere, scoală-te și du-te, fă! Copiii îl priveau încă nedumeriți. Vorbea despre lucruri mărețe dar care nu le erau pe deplin explicite. Apoi când a început să-și povestească propria istorie, sala s-a înfierbântat de întrebări și exclamații. - Eu m-am învățat să înot de pe youtube. Am înotat Nistru de-a lungul, apoi Gibraltar și La Manche în același an. După La Manche, am spus că nu mai înot niciodată, a fost foarte greu. Dar au urmat și altele, explică Ion Lazarenco. Deși Republica Moldova nu l-a susținut el a înotat peste tot cu drapelul țării. Locuiește în Irlanda de aproape 22 de ani. Irlanda, a doua patrie a sa, i-a pus la dispoziție tot de ce ar avea nevoie un om, cetățenie, antrenori, casă, bani. În pofida acestui fapt el oferea numele său doar Moldovei. Prefera să ia credite pentru a participa la competiții doar ca să poată înota peste tot ca reprezentant al țării sale de origine. - Odată am înotat lângă un rechin alb de vre-o 10 m, a povestit Ion Lazarenco. - V-a fost frică să înotați lângă el? îndată a întrebat un băiețel din sală. - Nu, când merg prin Chișinău îmi e mai frică, a glumit Ion Lazarenco și zâmbind a continuat. Cel mai mare inamic este frica. Când ești lângă rechinul alb trebuie să fii foarte calm, să-i spui că ești moldovean, și râsul copiilor a răsunat în toată sala de festivități. În cele din urmă le-a povestit și despre filantropie. Despre ajutoarele umanitare aduse în țară, despre cât este de important să-l faci pe aproapele tău să se simtă fericit. - Oamenii niciodată nu uită cum s-au simțit. Unde locuiesc, sunt nouă case de bătrâni. Odată am luat un pix și o foaie și i-am întrebat, ce regretă cel mai tare. Majoritatea răspunsurilor au fost că au făcut bani dar nu au acordat mai mult timp copiilor, părinților. Când ajungi la finit, cu adevărat contează cum l-ai făcut pe aproapele tău să se simtă. După discursul inspirațional și motivațional copiii glumeau că dimineața de azi înainte vor face duș rece, așa cum le-a dat exemplu și protagonistul zilei. - Când mă scol dimineața fac un duș rece, ca să înțeleg cum este viața, și zâmbește. Corpurile noastre nu sunt un design ca să trăiască în confort. Ne trezim și cu ambiții mergem mai departe. La sfârșit copiii au pus întrebări. Toți frumoși și cu mânuțele ridicate că să primească răspunsul la întrebarea ce îi frământa. Prima întrebare i-a dat-o un băiețel: - Cum ați păstrat dorința de a înota încontinuu? - Venind acasă și văzând toate aceste greutăți, am vrut să schimb ceva. Corpul și sufletul au vrut asta, să fac schimbarea aici, a răspuns Ion. - Care erau gândurile din timpul înotului? l-a întrebat un alt băiat din clasele mai mari. - Era foarte greu. Mă gândeam la ceea ce am, că sunt sănătos, că fac lucruri unice, că le fac nu pentru mine ci pentru compatrioții mei. Era mare tentativa de a ceda, mai ales când te mușcau meduzele veninoase și aveam insuficiență de aer, dar ziceam că dacă eu cedez, atunci cedează toți, toată națiunea, mă scuturam de meduze, le mulțumeam că astfel mă trezeau și înotam mai departe. Celebrul înotător li s-a mai destăinuit povestindu-le despre rănile lăsate de meduze, iar copiii au fost foate curioși să le vadă, adunându-se repejor cu toții lângă mâna sa cu cicatrice.
Lecția s-a finisat cu sesiunea de poze și autografe. Copiii mulțumiți și îmbujorați au ieșit din sală, care cu fotografii selfi, care cu autografe, care cu gânduri schimbate. Important că fiecare și-a luat ceva ce o să-i prindă bine în viață!
P.S.: Pe an înoată 1.000.000 de m și face aproximativ 89.000 rotații cu brațele în timpul înotului. Cine ar încerca să facă măcar 100 de rotații cu brațele în fiecare zi? Mă bucur că viața îmi oferă în față așa oameni deosebiți, iar eu sunt și mai mândră când sunt conaționali de ai noștri. Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!
Ion Junghietu, omul care a adus și a plantat în Republica Moldova primul castan comestibil.
La expoziția
Farmer de anul acesta au participat mulți producători autohtoni. Îmbucurător
este faptul că poți vedea pe piața noastră o varietate largă de produse
ecologice, sănătoase și pur și simplu delicioase la prețuri rezonabile.
Plimbându-mă printre rafturile pline de delicii, am dat peste un om care vindea
castane comestibile. Avea o caserolă cu castane curățate pentru degustare și o
cutie mai mare cu castane mici maronii pe care le vindea. M-am apropiat am
gustat și am rămas impresionată de gustul lor dulciu aproape de gustul alunelor
de pădure.
Între timp, cât stăteam acolo, se formase o îmbulzeală în jurul mesei lui. - - Putem să gustăm? întrebă o doamnă. - - Da, răspunse domnul cu castane. Și dacă vreți să le coaceți, să faceți o tăietură în fiecare castan, că altfel exploadează! a mai adăugat acesta. Vânzătorul nu era altcineva decât proprietarul afacerii, doctor în biologie, Ion Junghietu. Cel care a adus pentru prima dată în Republica Moldova castanul comestibil și l-a plantat la Grădina Botanica pe unde lucra atunci, în 1969. Tot el era și creatorul Dendrariului de la Grădina Botanică.
În jurul lui lume multă și multe întrebări. El răspunde pe rând la toate, într-o manieră lejeră, cu fraze scurte. Un băiat îi zice: - - Și dacă le pun în pământ o să răsară castane? - - Da, îl pui în sol fertil acuma și nu-l mai muți. În primul an se udă bine, apoi ca și nucul, formează pivotul și crește, răspunde nea Ion. - - Pot să îl pun la marginea livezii? insistă Mihai, băiatul, cu întrebări. - - Da, la marginea livezii îi pui ca fâșie de protecție. La mine ei merg împreună cu nucii și evodia sau arborele de miere i se mai spune. - - Câte sunt într-o caserolă? continuă Mihai. - - Câte 25 de castane. Dacă le pui, ține vizitca (n.b. cartea de vizită) și mă pui la curent cum crește că și mie mi-i interesant. Și a cumpărat un kilogram Mihai fiind foarte entuziasmat ce o să iasă. Zise că gustase castane comestibile când fusese în Liban, dar cele moldovenești se arătaseră a fi mai gustoase. Apoi o altă doamnă de vârstă medie se apropie la degustare și se uită la el întrebător: - - Este și făină de castan? - - Este, aici nu am, acasă am. - - Oh ce îs de gustoase, adăugă Ala, doamna cu întrebarea. În Italia stau oamenii pe stradă și le prăjesc, cinci castane – 2 euro, mai adăugă aceasta. - - Unde îs mai bune, aici sau în Italia? o întreb eu zâmbind. - - Acestea îs mai bune. De 16 ani îs acolo, multe am gustat. Eu după prăjiturile cu castan mă topesc. Din făina de castane faci cremă, copturi, o faci biză. Însă nu trebuie de exagerat, au multe calorii, zâmbește și-mi arată la talia cu kilograme în plus. Își ia caserola care între timp i-o gătise Ion Junghietu și pleacă mai departe. Cât se perindau oamenii, o doamnă din buticul vecin cu blănuri, Viorica, se apropie de noi și strigă: - - Castanii mei, să nu uitați că am lăsat 20 de lei și pentru mine, să îmi rămână și mie vă rog, își repezi privirea spre cutia cu castane să vadă dacă mai sunt acolo, probabil să se asigure că va merge acasă cu mult doritele fructe. - - Dați-mi mie 30, exclamă un domn din mulțime. - - Dumneavoastră m-ați sunat? întrebă Junghietu. - - Da, da. - - V-am gătit.
Apoi încă o doamnă exclamă în timp ce degusta: - - Îs diferiți de cei din Italia, aici îs mai gustoși, au alt gust, mai bun. Dați-mi și mie o caserolă. Cât nea Ion număra castanele bucată cu bucată și le așeza în caserolă un trecător îi spuse în voce: - - Am luat și eu de la dvs. niște semințe și au ieșit. Mulțumesc. - - Bine. Să nu le muți cu locul că nu se mai prind pe urmă, nu cresc, tânjesc, îl avertizează doctorul în biologie.
Lumea se mai potolește și el îmi povestește: - - Eu am adus prima dată castanii în Moldova. I-am plantat la Grădina Botanica. Acuma au cred că vre-o 20 de metri. Și Dendrariul de la Grădina Botanica tot eu l-am făcut, începând cu 1969. Discuția noastră însă a fost întreruptă de o doamnă ce a venit să-i înmâne Diploma de Participare la Expoziție. Cred că meritele lui se rezumă mult mai mult decât la o simplă diplomă. Meritele lui sunt în aportul care l-a adus acestei națiuni, în munca care mai puțin este cunoscută, dar care ne vizează pe toți. Am plecat cu aceste gânduri și mi-am spus că Frumoși și Harnici sunt moldovenii, minunat ar fi să ne cunoaștem eroii adevărați ai țării, cei care stau în tihnă și timid își lucrează momentul. Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!
Între timp, cât stăteam acolo, se formase o îmbulzeală în jurul mesei lui. - - Putem să gustăm? întrebă o doamnă. - - Da, răspunse domnul cu castane. Și dacă vreți să le coaceți, să faceți o tăietură în fiecare castan, că altfel exploadează! a mai adăugat acesta. Vânzătorul nu era altcineva decât proprietarul afacerii, doctor în biologie, Ion Junghietu. Cel care a adus pentru prima dată în Republica Moldova castanul comestibil și l-a plantat la Grădina Botanica pe unde lucra atunci, în 1969. Tot el era și creatorul Dendrariului de la Grădina Botanică.
În jurul lui lume multă și multe întrebări. El răspunde pe rând la toate, într-o manieră lejeră, cu fraze scurte. Un băiat îi zice: - - Și dacă le pun în pământ o să răsară castane? - - Da, îl pui în sol fertil acuma și nu-l mai muți. În primul an se udă bine, apoi ca și nucul, formează pivotul și crește, răspunde nea Ion. - - Pot să îl pun la marginea livezii? insistă Mihai, băiatul, cu întrebări. - - Da, la marginea livezii îi pui ca fâșie de protecție. La mine ei merg împreună cu nucii și evodia sau arborele de miere i se mai spune. - - Câte sunt într-o caserolă? continuă Mihai. - - Câte 25 de castane. Dacă le pui, ține vizitca (n.b. cartea de vizită) și mă pui la curent cum crește că și mie mi-i interesant. Și a cumpărat un kilogram Mihai fiind foarte entuziasmat ce o să iasă. Zise că gustase castane comestibile când fusese în Liban, dar cele moldovenești se arătaseră a fi mai gustoase. Apoi o altă doamnă de vârstă medie se apropie la degustare și se uită la el întrebător: - - Este și făină de castan? - - Este, aici nu am, acasă am. - - Oh ce îs de gustoase, adăugă Ala, doamna cu întrebarea. În Italia stau oamenii pe stradă și le prăjesc, cinci castane – 2 euro, mai adăugă aceasta. - - Unde îs mai bune, aici sau în Italia? o întreb eu zâmbind. - - Acestea îs mai bune. De 16 ani îs acolo, multe am gustat. Eu după prăjiturile cu castan mă topesc. Din făina de castane faci cremă, copturi, o faci biză. Însă nu trebuie de exagerat, au multe calorii, zâmbește și-mi arată la talia cu kilograme în plus. Își ia caserola care între timp i-o gătise Ion Junghietu și pleacă mai departe. Cât se perindau oamenii, o doamnă din buticul vecin cu blănuri, Viorica, se apropie de noi și strigă: - - Castanii mei, să nu uitați că am lăsat 20 de lei și pentru mine, să îmi rămână și mie vă rog, își repezi privirea spre cutia cu castane să vadă dacă mai sunt acolo, probabil să se asigure că va merge acasă cu mult doritele fructe. - - Dați-mi mie 30, exclamă un domn din mulțime. - - Dumneavoastră m-ați sunat? întrebă Junghietu. - - Da, da. - - V-am gătit.
Apoi încă o doamnă exclamă în timp ce degusta: - - Îs diferiți de cei din Italia, aici îs mai gustoși, au alt gust, mai bun. Dați-mi și mie o caserolă. Cât nea Ion număra castanele bucată cu bucată și le așeza în caserolă un trecător îi spuse în voce: - - Am luat și eu de la dvs. niște semințe și au ieșit. Mulțumesc. - - Bine. Să nu le muți cu locul că nu se mai prind pe urmă, nu cresc, tânjesc, îl avertizează doctorul în biologie.
Lumea se mai potolește și el îmi povestește: - - Eu am adus prima dată castanii în Moldova. I-am plantat la Grădina Botanica. Acuma au cred că vre-o 20 de metri. Și Dendrariul de la Grădina Botanica tot eu l-am făcut, începând cu 1969. Discuția noastră însă a fost întreruptă de o doamnă ce a venit să-i înmâne Diploma de Participare la Expoziție. Cred că meritele lui se rezumă mult mai mult decât la o simplă diplomă. Meritele lui sunt în aportul care l-a adus acestei națiuni, în munca care mai puțin este cunoscută, dar care ne vizează pe toți. Am plecat cu aceste gânduri și mi-am spus că Frumoși și Harnici sunt moldovenii, minunat ar fi să ne cunoaștem eroii adevărați ai țării, cei care stau în tihnă și timid își lucrează momentul. Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!
Ce e admirația?
Mă gândesc de multe ori ce o fi viața asta? ce o fi omul? de ce admiri unui oameni iar tu nu ai curaj să faci ca ei? poate din simplu motiv că ai prea mult curaj in tine iar undeva printre trecerea de timpi l-ai camuflat. Dar pentru cine? De ce? Poate pentru simplu fapt că în viață ți s-a spus de multe ori că ești foarte curajoasă iar la un moment dat ai dorit să fii ca toată lumea plină de neîncredere și dubii? Poate din simplu motiv că nu înțelegeai de ce ți se spune că ești diferită când tu te simțeai okay cu ceea ce ești. Ai vrut să guști din uniformitate și standarde, dar în goana de a înțelege o mulțime nu ți s-a spus că te poți pierde pe tine. Și așa ș-a întâmplat. Te-ai pierdut. Acum cauți oameni și-i admiri pentru curajul lor așa cum alteori făceau și cu tine. Locurile se schimbă, oamenii rămân. Acum îți dai seama că în fiecare dintre noi există absolut toate calitățile necesare pentru a fi cel pe care îl dorești, pur și simplu fii, și gata. Începe să crești înapoi zi cu zi ceea ce ai dat cândva într-o parte. Tu deja ai curajul, ai puterea. Munca o depui doar pentru a face calea spre tine, pentru a șterge praful depozitat de ani de zile peste acele calități la care nu ai mai apelat. Ca apoi, să te crești pe tine, acea persoană bună, curajoasă, demnă și încrezută în sine, crește-te prin iubire și încurajare blândă. Nici un curs de dezvoltare personală nu te va ajuta dacă nu o să fii sinceră cu tine și nu o să privești mai adânc decât evidentul. Fiecare pas începe cu acceptarea propriilor condiții, propriilor limite, ca după asta să urmeze cea mai fantastică poveste, deschiderea către tine unde este multă dragoste, perseverență, frumusețe, încredere în Dumnezeu.
Să admiri oamenii este frumos, doar că asta nu trebuie să presupună doza de comparație ce inevitabil sfârșește cu regretele. E frumos să admiri omul fiind conștient că de facto, tu admiri o parte din tine pe care încă nu ai descoperit-o, formând astfel o punte dintre tine și calitățile tale frumoase.
În rutina în care ne pierdem zi de zi, obișnuitul își construiește propriul tron, doar conștientizarea fiecărui moment, fiecărei clipe detronează monotonia și insuflă viață în tot ceea de ce te atingi, prin asta de fapt și suntem noi, oamenii, creatori. Creăm frumosul, creăm viața prin fiecare alegere, prin fiecare drum ce duce spre noi înșine.
Cine sunt? De unde vin? Încotro plec? Toate se deschid la timpul lor, într-un mers firesc al lucrurilor. Important e măcar odată să te întrebi asta.
Existențiala De ce?
Atât de fragedă suspin, Pe umărul Tău Doamne, luminat, Cuprinde-mă ca pe-un străin Și mângâie-mă-ncet pe cap. Nu am putere să te-ascult Când gânduri mii roiesc în minte Îndrumă-mă atent și cult Eu îți promit, voi fi cuminte. Deschide-mi, Milă, cartea vieții, Să-nvăț din Cronica Stelară Să-mi iau de frați, surori toți sfinții S-apuc lumina milenară. Căci griji îmi copleșesc tot trupul Emoții fac ravagii vii De aș putea găsi-nceputul Ascuns în miezul inimii. Căci zestre firavă mi-ai dat, Și mecanisme ne-nțelese De ce un gând când intră-n cap, În corp el drumul lui și-l țese? De ce emoțiile vin Și-s colorate fiecare? De ce privesc onest sau fin La-același om, la fiecare? De ce? mă-ntreb eu n-am curaj Când poate altul îl împarte? De ce zidim în jur baraj Din frici, nevoi, ostilitate? De ce suntem noi diferiți Și-atât de unici totodată? De ce în minte-avem sclipici Iar inima vorbește-n șoaptă? Ah Doamne, întrebări o mie Atinge-mi creștetu-ngrelat, Zâmbește-mi gingaș azi și mie Transformă tot ce-a rezistat. Credința mea, e șubredă, prea poate, Iubirea Ta, puternică mereu, Tu curăță-mă azi de toate Și eu voi deveni un leu. Suspin, și fragedă, și mică, Pe umărul Tău Doamne luminat, Cuprinde-mă ca pe o fiică, Și mângâie-mă-ncet pe cap.
Atât de fragedă suspin, Pe umărul Tău Doamne, luminat, Cuprinde-mă ca pe-un străin Și mângâie-mă-ncet pe cap. Nu am putere să te-ascult Când gânduri mii roiesc în minte Îndrumă-mă atent și cult Eu îți promit, voi fi cuminte. Deschide-mi, Milă, cartea vieții, Să-nvăț din Cronica Stelară Să-mi iau de frați, surori toți sfinții S-apuc lumina milenară. Căci griji îmi copleșesc tot trupul Emoții fac ravagii vii De aș putea găsi-nceputul Ascuns în miezul inimii. Căci zestre firavă mi-ai dat, Și mecanisme ne-nțelese De ce un gând când intră-n cap, În corp el drumul lui și-l țese? De ce emoțiile vin Și-s colorate fiecare? De ce privesc onest sau fin La-același om, la fiecare? De ce? mă-ntreb eu n-am curaj Când poate altul îl împarte? De ce zidim în jur baraj Din frici, nevoi, ostilitate? De ce suntem noi diferiți Și-atât de unici totodată? De ce în minte-avem sclipici Iar inima vorbește-n șoaptă? Ah Doamne, întrebări o mie Atinge-mi creștetu-ngrelat, Zâmbește-mi gingaș azi și mie Transformă tot ce-a rezistat. Credința mea, e șubredă, prea poate, Iubirea Ta, puternică mereu, Tu curăță-mă azi de toate Și eu voi deveni un leu. Suspin, și fragedă, și mică, Pe umărul Tău Doamne luminat, Cuprinde-mă ca pe o fiică, Și mângâie-mă-ncet pe cap.
Sunt femeie!
Modestă fiind ))), o frază genială mi-a venit în minte zilele trecute, despre femei și am hotărât să mă împărtășesc cu reflecțiile mele.
Femeia este bateria care încarcă bărbatul, acumulatorul care-l alimentează ori de câte ori are nevoie. Datorită energiei generate de femeie, bărbatul are forțele necesare să-și realizeze toate visele, toate planurile grandioase, ca apoi fericit să vină acasă și să-și venereze iubita cu cuvinte dulci și mângâieri calde, ceea ce aduce energie suficientă femeiei pentru a-și suplini forțele (de asta și se atrag reciproc și e normal să fie așa).
Dar femeia e așa un soi de om, tare emotiv, care are nevoie de multă atenție și siguranță. Când simte instabilitate începe a se ofili, când simte că nu mai e iubită, devine tăcută și nefericită. O femeie fericită este o femeie plină de energie. Ea atrage privirile trecătorilor indiferent de cum arată sau ce zi, anotimp este afară, ea este încrezătoare, iar raza fericirii sale atinge pe orișicare și se răspândește departe în zare.
Corpul femeiei, este aievea lămpii fermecate în care se ascund tainele sale, în care stă tiptil sufletul copilăros și blând, este o punte prin care are loc conexiunea cu visele. Fiecare atingere contează, fiecare gest îndreptat spre ea, îi atinge fibrele până ajunge la inimă. Când o cuprinzi, de fapt, îi mângâi sufletul răvășit de emoții, o calmezi și-i dai sentimentul de siguranță, acel sentiment căutat pretutindeni de orișice femeie. Pentru că doar în siguranță și liniște poți crea lucruri fenomenale, fantastice, în liniște prinzi inspirația de mână și devii un Creator, un promotor al frumosului.
Corpul femeiei are mii de locuri sensibile prin care pătrunzi în misterul mult râvnit de toți și răspunzi la veșnica întrebare Ce vor femeile?!, primind de fapt două răspunsuri, unul colectiv - Iubire și Căldură, iar altul individual, în funcție de necesitățile psihologice și spirituale ale fiecărei femei.
Ca și în 1001 nopți, femeia înțeleaptă își tratează iubitul ca pe un rege, dar lăsându-l mereu într-o doză de suspans, iar bărbatul o răsplătește la rândul său ca pe o regină descoperindu-i tăcit și inspirat misterul, ambii doar înflorind din așa relație armonioasă.
Precum omul care își zidește spiritul, așa se zidește și o relație, cu multă muncă, înțelepciune și iubire.
Eu cred că Iubirea se crește, Iubirea te Crește. Iubirea este indispensabil legată de Om, iubirea pură, cu sacrificii, este calea cea mai ușoară de a crește sufletește.
Omul în natură
Oraș. Oraș. Clădiri monotone și reci. Străzi pe orizontală, verticală. Puțini copaci. Dor de natură. O fi și piatra din care e construit orașul din natură, dar nu e atât de grăitoare și flexibilă ca cea nativă, sălbatică.
O escapadă în aer liber și dealuri infinite îți deschide a doua respirație. Poate n-o fi Moldova cea mai perfectă țară din lume, cu peisaje super pitorești, dar cu siguranță, este cea mai aproape de inima mea. Acasă și natura vorbește aceeași limbă cu tine. Acasă, sufletul e mereu îndrăgostit de florile înmiresmate de primăvară, de solul bogat și hrănitor, de fructele dulci și aromate, de aerul curat și vântul șugubăț care se joacă cu fustele celor mai frumoase fete, moldovence. Aici soarele te mângâie ca un părinte drag, iubitor.
Este bine și să călătorești, fiecare călătorie deschide mintea celor care caută deschidere, dar călătoriile în natura meleagului natal deschid sufletul. Poate pentru simplu motiv că însăși actul nașterii ți-a oferit acest dar de neprețuit.
Omul în natură este amuzant. Mai întâi se acutizează toate stereotipurile și clișeele sociale ( fu murdar, aaa înghimpă, căpușe, mamă gândăcei, păianjen, albină, etc) apoi încet încet vine faza acomodării. (ce bine că m-am născut la țară). Se acomodează cu iarba, cu solul, cu viețuitoarele de aici, cu foșnetul frunzelor, umbrele copacilor și cântecul păsărilor. Iar în ultimă fază, cu răbdare și curaj, se acomodează cu el însuși. Vine înțelegerea faptului că el nu e perfect, atotștiutor și nici pe departe cel mai puternic, că de fapt este un nimeni sub forța masivă a naturii, a universului infinit, un simplu punct mic pe harta cosmosului, dar care are marele dar și privilegiu de a trăi și a face alegeri.
Natura-mamă te învață multe dacă ai ochi să vezi și urechi să auzi. Ea te învață din simplu motiv că Dumnezeu a creat-o autentică, transmițînd prin ea liniștea și armonia.
Marii filosofi spun, învățați de la soare. Fiți ca el luminos și dăruiți lumină cu aceeași intensitate în continuu, cine nu ar fi în fața voastră. Evangheliștii spun, doar în pământul roditor va crește sămânța aruncată de Creator, utilizând natura ca metaforă.
De mii de ani, oamenii se tot inspiră din natură.
Dacă această cale au urmat-o atâtea minți celebre pe parcursul evoluției umane și a adus roade esențiale și existențiale, de ce omenirea nu și-ar îndrepta privirea spre contemplarea ei, spre menținerea mediului ambiant intact?
În natură omul devine autentic, din simplu motiv, ce ne înconjoară, aceea devenim. Devenim autentici și simpli, devenim brusc goi eliberând vasul nostru pentru alte energii și gânduri.
În natură devii OM.
Păstrați natura, contemplați-o și relaxați-vă în liniștea ei vorbitoare!
Aspirație
O frumusețe pururea divină!
Lumina inimii mereu îți este plină,
Ce-aș vrea s-ating petala ta curată,
Aureola vieții frumoasă să mă facă.
O frumusețe de izvoare nesecată!
Natură genială și veșnic inspirată!
Permite-mi să preiau din razele puterii
Un har măreț, distins, al consacrării,
Permite-mi să aduc din platoșa stelată,
O mână de mărgele să le prefac în artă,
Să torn din bucurie, o picătură mică,
Iar spiritul iubirii pe toate să le-ncingă.
Natură Mamă și Mamă Tu Cerească,
Ajută-mi, frumusețea în suflet să îmi crească,
Să pot transmite-n lume o apă de blândețe,
Să spele multe rele, precum și multe fețe.
Și nu o frumusețe exterioară seacă,
Ci una ce te prinde, te-ndrumă și te iartă,
O frumusețe vie, eternă, 'nălțătoare,
Cu sentimente pure, de viață dătătoare,
O frumusețe calmă, bogată, colorată,
Din artă ce preface - inițiere sacră.
Omul - pom.
Ce diferit e omul om, De parcă chiar ar fi un pom. Din crengi se scurg bogate foi, Bătute-n soare și de ploi. Când pomu-i mic și apă are, Lumina-i vie alăptare. Când crește și rodește-n cer, Se bucură, e fructifer. Așa e omul dulce grai, Prin șoapte poate naște rai, În ochi sclipește licurici, Iar inima nu strânge frici. Dar sunt și pomi reci ca de gheață, Au ghimpi precum e o paiață, De ei toți se feresc în zbor, Nu au nici miros și nici flori. Așa pomi oamenii pot fi Când uită viața-a mirosi, Când zâmbetu-i cu seci nevoi, Cu gânduri și probleme roi. Dar pomul, cât și omul viu, Un lucru cert, ambii îl știu, De-i altoiește cineva, Ei fructe, roade dulci vor da. Așa că împărțind iubire, Cu picături mici drept pornire, Schimbăm deșertu-n verde oază, Legăm de om sau pom o rază. Nu costă mult să fii nectar, Să pui blândețe-n buzunar, Să mângâi sufletul rănit, Să-i spui că e și el iubit. Căci este scris de mână sfântă, Prin inimi vii iubirea cântă, Iar de-o atingi cu o suflare, Va crește-n piept lumină mare. Cuprinde omu-un pom în crâng Și inimile înfloresc pe rând Din crengi se scurg bogate foi Bătute-n soare și de ploi.
Ce diferit e omul om, De parcă chiar ar fi un pom. Din crengi se scurg bogate foi, Bătute-n soare și de ploi. Când pomu-i mic și apă are, Lumina-i vie alăptare. Când crește și rodește-n cer, Se bucură, e fructifer. Așa e omul dulce grai, Prin șoapte poate naște rai, În ochi sclipește licurici, Iar inima nu strânge frici. Dar sunt și pomi reci ca de gheață, Au ghimpi precum e o paiață, De ei toți se feresc în zbor, Nu au nici miros și nici flori. Așa pomi oamenii pot fi Când uită viața-a mirosi, Când zâmbetu-i cu seci nevoi, Cu gânduri și probleme roi. Dar pomul, cât și omul viu, Un lucru cert, ambii îl știu, De-i altoiește cineva, Ei fructe, roade dulci vor da. Așa că împărțind iubire, Cu picături mici drept pornire, Schimbăm deșertu-n verde oază, Legăm de om sau pom o rază. Nu costă mult să fii nectar, Să pui blândețe-n buzunar, Să mângâi sufletul rănit, Să-i spui că e și el iubit. Căci este scris de mână sfântă, Prin inimi vii iubirea cântă, Iar de-o atingi cu o suflare, Va crește-n piept lumină mare. Cuprinde omu-un pom în crâng Și inimile înfloresc pe rând Din crengi se scurg bogate foi Bătute-n soare și de ploi.
Grecia. Meteora - Mănăstirile din ceruri.
Meteora este unul dintre cele mai cunoscute centre monahale ale răsăritului creștin. Aflat în Grecia, este situat în câmpia Thesaliei, în apropiere de Kalambaka, între munții Koziakas și Antichassia.
Conform Wikipedia, Meteora ( greacă Μετέωρα, ad literam „mijlocul cerului”, „suspendat în aer” sau „sus în ceruri” - etimologic referitor la „meteorit”) este unul dintre cele mai mari și cele mai importante complexe de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Muntele Athos.
În prezent există 24 de mănăstiri, unele se găsesc într-o stare de ruină (Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae Padova și altele), în timp ce altele se conservă foarte bine, intacte și funcționează (Marele Meteor, Varlaam, Sfânta Treime, Sf. Ștefan, Rusanou, Sf. Nicolae).
Dacă mergeți în excursie,vizitarea fiecărei mănăstiri costă aparte cîte 3 euro și se achită la intrare. De asemenea femeile trebuie să poarte fuste lungi, podoabele capilare nefiind obligatorii ca în restul comunităților creștin-ortodoxe.
După părerea mea, e mult mai frumos să mergi cu propriul transport decât cu un autocar, cel puțin din perspectiva că ai o posibilitate mai mare de a suvura din plin frumusețile extraordinare de acolo, să contemplezi cu inima energia și puterea ce se află în fiecare biserică, în liniște și pace. Excursia cu autocarul, precum am fost și eu, este destul de anevoioasă pentru o persoană care cu adevărat vrea să-și ofere mai mult timp pentru locurile sfinte. Timpul este limitat și ești mereu presat să te întorci într-un timp record la autocar că altfel se pornește fără de tine, iar dacă vii la timp tu, atunci aștepți pe ceilalți să se întoarcă ca să vă porniți. Meteora trebuie vizitată cu sufletul, nu în timp record, aceasta e părerea mea.
În ultimile decenii, Meteora este un punct turistic foarte aglomerat, din care cauză s-au retras mulți călugări și asceți pe Sfântul Munte Athos, unde vizitarea este limitată. Aici am întâlnit numeroase grupe de germani, români, ruși, francezi, japonezi, chinezi, serbi. Nu știu cum e în zilele de lucru, duminica însă era un număr mare de autocare și automobile. Excursia prevedea vizitarea doar a două mănăstiri din cele 6 funcționale, astfel am vizitat Mănăstirea Sfântul Ștefan și Mănăstirea Varlaam. Pe cont propriu ai posibilitatea să vizitezi un număr mai mare și asta după părerea mea e încă un plus.
Mai jos atașez o serie de fotografii pentru a face o impresie generală de la acele locuri faimoase incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO din 1988.
În drum spre Meteora
Meteora Mănăstirea Sfântul Ștefan, este ușor accesibilă, fiind amplasată pe un teren plat, nu stâncos, la celelalte fiind nevoie de urcat zeci de trepte. Biserica mică cu hramul Sfântul Ștefan a fost construită în secolul al XVI-lea și pictată în 1545. Biserica principală are hramul Sfântul Haralambie și a fost construită în 1798. Mănăstirea este una de călugărițe.
Intrarea în Mănăstirea Varlaam, a doua mănăstire a mărime în complexul monahal Meteora. A fost construită în 1541 și pictată în 1548. Este o mănăstire de călugări.
Priveliștile sunt pur și simplu extraordinare!!!
Butoiul de 10 tone construit de călugări pentru a aproviziona cu apă întreaga mănăstire.
Vizitați locuri frumoase, locuri puternice, ele schimbă viziunile asupra vieții.
Meteora Mănăstirea Sfântul Ștefan, este ușor accesibilă, fiind amplasată pe un teren plat, nu stâncos, la celelalte fiind nevoie de urcat zeci de trepte. Biserica mică cu hramul Sfântul Ștefan a fost construită în secolul al XVI-lea și pictată în 1545. Biserica principală are hramul Sfântul Haralambie și a fost construită în 1798. Mănăstirea este una de călugărițe.
Intrarea în Mănăstirea Varlaam, a doua mănăstire a mărime în complexul monahal Meteora. A fost construită în 1541 și pictată în 1548. Este o mănăstire de călugări.
Priveliștile sunt pur și simplu extraordinare!!!
Butoiul de 10 tone construit de călugări pentru a aproviziona cu apă întreaga mănăstire.
Vizitați locuri frumoase, locuri puternice, ele schimbă viziunile asupra vieții.
Grecia. Cada lui Zeus din Munții Olimp.
Recent, în luna octombrie am vizitat Grecia cu Panda Tur. Despre această călătorie am emoții atât de contrariate că nu m-aș putea exprima într-un singur articol, cert este faptul că nu cred să mai călătoresc vreodată cu această agenție de turism care oferă un transport defect la un drum foarte lung de 24 de ore, că nu mai știi o să ajungi la destinație sau nu dă Doamne în altă parte, o cazare într-un hotel ce ar merita o stea și nu trei după toate condițiile acordate și igienă, dar asta e o temă aparte.
Grecia ca țară are un specific interesant, natură frumoasă, mare curată și albastră, peisaje rupte din eden. Un loc bine meritat îl ocupă Munții Olimp, locul de baștină al zeilor, iar mai recent, Parcul Național Olimp, cu o suprafață de 4000 ha. Muntele Olimp are 52 de vârfuri fenomenale, cel mai înalt fiind Mytikas - 2917 m, cunoscut și ca Tronul lui Zeus. La poalele munților, se află orașul piatră, Litochoro, denumit și Orașul Zeilor. Aici, în ascunzișul montan, departe de ochii lumii putem găsi Cada lui Zeus. Se zice că pe timpuri, Zeus venea aici dus pe un nor de aer și făcea baie cu zeițele, nimfele și pământencele, fapt ce o înnebunea de gelozie pe soția sa Hera.
Drumul spre Cada lui Zeus nu durează mult și este ușor de traversat fiind special amenajat pentru toți doritorii.
Pornirea de la stația de autocare
Orașul Litochoro
Traseul spre Cada lui Zeus
Sub aceste plăci de piatră pe unde trec zilnic turiștii este un canal special, unde apa curge din munți și aprovizionează localnicii cu apă potabilă.
Pe drumul spre Cada lui Zeus am avut marele noroc să întâlnim o salamandră. Acest animăluț mic, era atât de grăbit că nu am reușit să-i fac o poză clară. Am rămas foarte fascinată de întâlnirea cu ea.
Mai sus de Cada lui Zeus se află un baraj. El este format pentru a acumula apa din munți și a o transmite oamenilor din sat. Astfel practic mai multe localități de jur împrejur utilizează apă naturală montană, care e destul de rece, dar curată.
Cada lui Zeus, propriu-zisă.
Cât stăteam acolo și respiram aerul montan, a coborât și Zeus la scăldat ))). Pe semne era cineva din Litochoro, un curajos, care mai făcuse aici băi montane pentru că venise pregătit cu prosop și haine de schimb. A intrat tiptil în apă, s-a acomodat cu temperatura ei și a sărit în apă, moment așteptat de toți ce îl priveau de sus ))).
Dacă sunteți prin nordul Greciei, vă recomand să vizitați aceste locuri superbe! Cu siguranță o să mergeți acasă cu impresii extraordinare!
Și dacă v-a plăcut articolul, nu ezitați să-l distribuiți mai departe!
Orașul Litochoro
Traseul spre Cada lui Zeus
Sub aceste plăci de piatră pe unde trec zilnic turiștii este un canal special, unde apa curge din munți și aprovizionează localnicii cu apă potabilă.
Pe drumul spre Cada lui Zeus am avut marele noroc să întâlnim o salamandră. Acest animăluț mic, era atât de grăbit că nu am reușit să-i fac o poză clară. Am rămas foarte fascinată de întâlnirea cu ea.
Mai sus de Cada lui Zeus se află un baraj. El este format pentru a acumula apa din munți și a o transmite oamenilor din sat. Astfel practic mai multe localități de jur împrejur utilizează apă naturală montană, care e destul de rece, dar curată.
Cada lui Zeus, propriu-zisă.
Cât stăteam acolo și respiram aerul montan, a coborât și Zeus la scăldat ))). Pe semne era cineva din Litochoro, un curajos, care mai făcuse aici băi montane pentru că venise pregătit cu prosop și haine de schimb. A intrat tiptil în apă, s-a acomodat cu temperatura ei și a sărit în apă, moment așteptat de toți ce îl priveau de sus ))).
Dacă sunteți prin nordul Greciei, vă recomand să vizitați aceste locuri superbe! Cu siguranță o să mergeți acasă cu impresii extraordinare!
Și dacă v-a plăcut articolul, nu ezitați să-l distribuiți mai departe!
Suflet pereche
În văzduh miros de mir, Tu m-atingi, eu nu respir, Ai o forță ce mă-mpinge Mă atrage, mă respinge, Mă topește fără urme, Corpul meu solvit în lume, Se desprinde din neant. Transparența e calmant. Îți privesc ochii sătui, Unde sunt? Căci mintea nu-i, Inima voinic se zbate, Naște opere de artă. Suntem unici în unire, Te ridici din străvezire, Din abis interstelar, Ca să-mi fii pereche dar, Ai ochi vii, culoare nu-i, Doar lumina soarelui, Mă privesc sub ploaie rară Dintre raze se strecoară Veșnica maramă dulce, Să o port unde m-aș duce, Să mă vezi printre popoare De tradiții trecătoare, Să m-auzi printre păduri, Să mă prinzi de braț, să-nduri, Tot ce lumea nimicește Tot ce-i vechi, ce nu mai crește. Ești alături, ești eter, Destinat să vii din cer Mă sărută unde știi Amalgam de culori vii.
În văzduh miros de mir, Tu m-atingi, eu nu respir, Ai o forță ce mă-mpinge Mă atrage, mă respinge, Mă topește fără urme, Corpul meu solvit în lume, Se desprinde din neant. Transparența e calmant. Îți privesc ochii sătui, Unde sunt? Căci mintea nu-i, Inima voinic se zbate, Naște opere de artă. Suntem unici în unire, Te ridici din străvezire, Din abis interstelar, Ca să-mi fii pereche dar, Ai ochi vii, culoare nu-i, Doar lumina soarelui, Mă privesc sub ploaie rară Dintre raze se strecoară Veșnica maramă dulce, Să o port unde m-aș duce, Să mă vezi printre popoare De tradiții trecătoare, Să m-auzi printre păduri, Să mă prinzi de braț, să-nduri, Tot ce lumea nimicește Tot ce-i vechi, ce nu mai crește. Ești alături, ești eter, Destinat să vii din cer Mă sărută unde știi Amalgam de culori vii.
Am să-i împletesc o coroniță fetei mele...
http://angelinspir.ro/ingerii-luminii-divine-691.html Am să-i împletesc o coroniță fetei mele, Din ramuri de zorit înfloritor O să culeg o rază cu mărgele, Să-i fie creștetul de perle sclipitor. Din universul infinit cu mii de stele, Eu pulberea voi strânge de pe ele, Și-oi auri coroana cu blândețe, Ca cerul doar iubire s-o învețe. Voi împleti minunea din izvoare, Din ape reci, din focuri visătoare, Și-o voi uni cu flori de primăvară, Să-i fie mintea luminoasă, clară. Să-i fie scut ceresc, putere-n luptă, Cununa vieții credință să-i aducă, Să se ridice din beznă fără frică, Să fie conștientă, ea nu e singurică. O Mamă a Universului divină! Din tămăduitoarea ta lumină, Presoară fiicei liniște-ndelungă Să te slujească c-o dragoste profundă! M-aplec în fața-ți plină de iubire, Și capul pe genunchi eu ți-l aplec, Tu mă mângâi, simt pace și unire Apoi mă-nchin, îți mulțumesc și plec. Am o coroană nobilă în mână, Din adevăr creată să devină Și grație și har dumnezeiesc, Doar pentru cei ce soarta-și cuceresc! Iar tu, o fiica mea, prințesă fină, Să-ți plăsmuiești o inimă divină, Din ramul de zorit înfloritor Coroana să o porți nemuritor. Ca lanțul vieții continuu să fie Iar frumusețea să curgă neîntrerupt, Eliberează-ți făptura dulce, vie, Din jugul morții, de tot ce te-a durut Primește-n dar cununa îngerească! Devino fiică de-mpărat slăvit! Ești cea, prin care curge viață, Ești suflet, spirit, de secole râvnit.
http://angelinspir.ro/ingerii-luminii-divine-691.html Am să-i împletesc o coroniță fetei mele, Din ramuri de zorit înfloritor O să culeg o rază cu mărgele, Să-i fie creștetul de perle sclipitor. Din universul infinit cu mii de stele, Eu pulberea voi strânge de pe ele, Și-oi auri coroana cu blândețe, Ca cerul doar iubire s-o învețe. Voi împleti minunea din izvoare, Din ape reci, din focuri visătoare, Și-o voi uni cu flori de primăvară, Să-i fie mintea luminoasă, clară. Să-i fie scut ceresc, putere-n luptă, Cununa vieții credință să-i aducă, Să se ridice din beznă fără frică, Să fie conștientă, ea nu e singurică. O Mamă a Universului divină! Din tămăduitoarea ta lumină, Presoară fiicei liniște-ndelungă Să te slujească c-o dragoste profundă! M-aplec în fața-ți plină de iubire, Și capul pe genunchi eu ți-l aplec, Tu mă mângâi, simt pace și unire Apoi mă-nchin, îți mulțumesc și plec. Am o coroană nobilă în mână, Din adevăr creată să devină Și grație și har dumnezeiesc, Doar pentru cei ce soarta-și cuceresc! Iar tu, o fiica mea, prințesă fină, Să-ți plăsmuiești o inimă divină, Din ramul de zorit înfloritor Coroana să o porți nemuritor. Ca lanțul vieții continuu să fie Iar frumusețea să curgă neîntrerupt, Eliberează-ți făptura dulce, vie, Din jugul morții, de tot ce te-a durut Primește-n dar cununa îngerească! Devino fiică de-mpărat slăvit! Ești cea, prin care curge viață, Ești suflet, spirit, de secole râvnit.
Dedicație fetei mele.
Dulce chip cu ochi de soare,
Ai pătruns printre izvoare
De nesămuite stele Pîn la inimă, sub piele. Iar acum te am în față, În făptura ta măreață Printre razele divine Joacă stropii de lumină. Ai un zîmbet nebunie, Bate-n piept euforie Iar din creștet la picioare Saltă bucurie mare Te cuprind cu dor de viață, Nu-i pe lumea asta gheață, Ce nu s-ar topi îndată De la inima-ți curată. Te iubesc, cuvîntu-i palid, E-un ecou străpuns de vid Dacă ai vedea ce simt Ai descoperi un sfînt. Dulce chip, cu ochi de stele, Ești minunea vieții mele. Într-un timp atît de scurt. Sens în viață ai adus!
De nesămuite stele Pîn la inimă, sub piele. Iar acum te am în față, În făptura ta măreață Printre razele divine Joacă stropii de lumină. Ai un zîmbet nebunie, Bate-n piept euforie Iar din creștet la picioare Saltă bucurie mare Te cuprind cu dor de viață, Nu-i pe lumea asta gheață, Ce nu s-ar topi îndată De la inima-ți curată. Te iubesc, cuvîntu-i palid, E-un ecou străpuns de vid Dacă ai vedea ce simt Ai descoperi un sfînt. Dulce chip, cu ochi de stele, Ești minunea vieții mele. Într-un timp atît de scurt. Sens în viață ai adus!
Unire Noapte - Zi
Cer senin şi lună plină
Aduc valuri de lumină
Coborînd din mii de stele
Focuri pure şi etere.
Stropi de ceaţă - diamante
Prelungesc undele calde
Noaptea simte că natura
I-a topit toată făptura
În acest dulceag mister
S-a cuprins pămînt şi cer
Se privesc de-a amănuntul
Cum priveşte mama pruncul.
Iar cînd soarele răsare,
Trece vremea de răcoare
Vine-o nouă pasiune
Tot mai mult cu rațiune.
Cînd treziți din adormire
Ziua pune sub privire
În detaliu mii de frunze
Tot cu scoici și cu meduze.
Căci sub văzul din lumini
E o lume de minuni
Ce petrece-n horă iute
De la mare pîn' la munte...
Ș-apoi cade-n amorțire
Adormită de iubire
Prinde pace și iertare
Liniștea-i miracol mare.
Iar în așteptarea caldă
Bezna nopții ca să cadă,
Vine-un răsărit de soare
Ca o binecuvântare!
Luna-i mumă, soare-i tată
Te cuprinde și te iartă
Iți oferă cale clară
Toată noaptea, ziua iară!
Lumina vie
Început de ceva nou, necunoscut, ademinitor și undeva cu doze de frică controlabilă. În așa momente te simți un erou plin de confruntări interioare ce pune scut de protecție contra tuturor manifestărilor exterioare în încercarea de a proteja noua lumină divină. Ești amalgamul de emoții ce se perindă într-un lanț continuu în căutarea echilibrului inofensiv pentru două sisteme de vieți incorporate în una. Te întrebi adesea dacă ești cu adevărat pregătită pentru asta, iar ecoul o multiplică și o duce ca pe o fantomă acustică în celule tale, deși ți-ai dori să fie doar o simplă întrebare fără răsunet. Este perioada cea mai favorabilă pentru a face cunoștință cu tine însuți, a-ți cunoaște limitele, subpersonalitățile, și pentru a reporni un sistem pozitiv de gîndire, unul plin de benificii.
Este ceva deosebit de frumos să porți în tine o comoară ascunsă, să o crești cu fiecare îmbrățișare dulce imaginară, să-i spui cuvinte de dragoste iar la trezire să-i urezi un Bună Dimineața Soare! Să trăiești fiecare clipă dublu, din două perspective, una proprie și cealaltă a luminii din tine. Este cea mai eficientă metodă de a acționa doar din pura necesitate și utilitate.
Cînd te alimentezi incorect, cînd preiei emoții negative, sau cînd
te lași pradă provocatorilor, spui în interiorul tău, iartă-mă,
iartă-mă că am dat dovadă de slăbiciune, eu pot fi mai puternică pentru tine,
pentru noi, eu pot fi scutul mare, pot fi dragostea
absolută ce topește orice păiață, pot fi ceea ce sunt cu adevărat.
Viața crește altă viață și oferă un sens celei existente!!!
Femeia şi Bărbatul.
Veniţi pe pămînt în forma actuală, bărbatul şi femeia au fost predestinaţi să formeze o civilizaţie frumoasă, începînd de la concepere pînă la trecerea în infinitatea sufletului.
Ce este conceperea? Actul suprem de coborîre a vieţii, a luminii divine în corpul femeiei prin unirea a două energii, feminine şi masculine. Pentru ea se pregăteau pretutindeni, pînă falsitatea nu a schimonosit adevărul şi ea a devenit un lucru întîmplător. Frumuseţea pregătirii este minunată prin însăşi valorificarea calităţilor de răbdare, smirenie, credinţă, dragoste şi curăţare la toate nivelele ale ambilor parteneri.
Femeia care poartă pecetea curăţeniei, este ca un vas nou în care se prepară cele mai bune şi sănătoase bucate. Ea străluceşte şi atrage aceeaşi strălucire în interiorul ei în timpul zămislirii pruncului. De aceea femeia virgină în toate timpurile se onora ca avînd cîmpul magnetic nepătat, iar bărbatul care era alături putea să bea neostenit din dulceaţa curăţeniei ei. El putea să se asigure că unirea ambelor energii, mamă-tată, va coborî o lumină sănătoasă şi puternică.
Bărbatul la rîndul său, trebuia să poarte în el toată înţelepciunea neamului, originilor strămoşeşti din care face parte, pentru a fi cetatea prin care nu străbate nici o umbra de tristeţe peste femeia sa. El era cîrmuitorul corabiei, cel ce menţine cursul normal al existenţei materiale şi în primul rînd spirituale.
Părinţii sînt primii învăţători ale sufletelor care îi aleg. De maturitatea lor depinde asaltul în materia devină a noilor pămînteni.
Femeia este bateria solară care încarcă bărbatul şi aduce în familie căldura, dragostea, împăcarea şi iertarea. Ea menţine focul eternităţii şi continuităţii în vatra neamului său.
Femeia şi bărbatul sunt cei ce aduc rugăciunea, sînt elementele divine menite să facă voia celui de Sus în cel mai bun mod posibil pentru a realiza transformarea materiei într-o plasticitate veritabilă în care să coboare cele mai înalte vibraţii sacre.
Opriţi-vă pentru un moment. Priviţi în interiorul vostru. Găsiţi femeia sau bărbatul din voi şi priviţi cu drag. Ei sînt ceea ce s-a pierdut pe drumul falsităţii autentice. Aduceţi-i acasă!
Povestea vieții!
A fost odată o Viață, plină de Iubire! Din Sărutul ei s-a născut Femeia.
Pentru a-și găsi un rost în viață, femeia a încercat să joace foarte multe personaje. A încercat să fie pictor, chitarist, inventator, scriitor, lider, șef, proiectant, ș.a,, dar nici una nu i s-a potrivit așa de mult ca cea de a fi Mamă.
Femeia-mamă, a dat naștere unui Copil de la care a învățat Rîsete și Plînsete, a învățat să facă față Provocărilor și să treacă peste Vulcane. Ea, la rîndul ei l-a învățat să iubească, i-a arătat ce-i acela rîu și cum să prindă pește pentru a se întreține, l-a învățat ce înseamnă copac, cuib, iepuraș, flori, cer, păsări, cum să aibă grijă de animale, cum să creeze idei, gînduri, proiecte frumoase...și într-un Moment, i-a zis că există ...Un Nuștiu... și l-a trimis în lume, să călărească Calul explorării pentru a afla singur ceea ce ea nu i-a putut spune.
Călătorii Liban. Cetatea Jbeil.
Fiind o amatoare desăvîrșită a cetăților, vă voi prezenta în acest articol o perlă veche feniciană construită pe malul Mării Mediterane. Cetatea Jbeil, care se află în regiunea Batroun, la 59 km de Beirut, a fost construită de fenicieni și apoi utilizată de romani, francezi, etc. Ea se află chiar pe malul mării și a fost utilizată ca port maritim de negustorii tuturor epocilor.
*Fenicia era o civilizație cu centrul în nordul vechiului Canaan și cu teritoriul principal de-a lungul coastei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre.Cultura feniciană era o cultură de comerț maritim care s-a răspîndit de-a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. și 900 î.Hr.
Cetatea Jbeil dinspre mare.
Un parc înainte de cetate.
Înainte de a ajunge la cetate, pe parte dreaptă se află o biserică veche construită în piatră. Libanul este practic situat pe stînci de aceea toate clădirile sînt în piatră și în interior este destul de răcoros.
Intrarea în cetate
Lîngă podul de la intrare
În timpul primblărilor noastre am întîlnit și o nuntă. Probabil mirii iubesc și ei stilul romantic, cavaleresc al cetăților.
Priveliște de la înălțimile cetății. Probabil aici prințesele își întîlneau și petreceau aleșii inimii lor.
Încercam și eu să-mi imaginez că-mi e dor de prinț, dar cam greu, el mă fotografia!
În interiorul cetății este un muzeu care reflectă o parte din cultura cetății. Mai jos este reprezentat alfabetul fenician. Fenicienii au fost cel de-al doilea popor care a adoptat alfabetul, avînd numai 22 de consoane, dar nici o vocală. Doritorii de a vedea cum ar fi numele său în limba feniciană pot să încerce! Totodată numerele așa-zis arabe sunt de fapt feniciene. Ele au fost numite arabe pentru că aceasta a fost filiera prin care au ajuns în Europa.
Pe aici arcașii ținteau inamicii ce asaltau cetatea.
După cum vedeți, cetățile erau construite "la soviste"! :))))
O mică biserică pe malul mării.
Amfitearul unde am încercat să devin orator antic.
Căile ferate au fost construite pe timpul lui Napoleon Bonaparte. Interesant este faptul că în prezent ele nu se utilizează în Liban, dar statul achită pentru întreținerea lor. Deși cei de la calea ferată nu fac practic nimic, au curajul să protesteze și să ceară ridicarea salariilor, nu ca la noi.
În afara cetății
Acest pavaj a rămas încă de pe timpul fenicienilor.
Merci pentru atenție!!!
Un parc înainte de cetate.
Înainte de a ajunge la cetate, pe parte dreaptă se află o biserică veche construită în piatră. Libanul este practic situat pe stînci de aceea toate clădirile sînt în piatră și în interior este destul de răcoros.
Intrarea în cetate
Lîngă podul de la intrare
În timpul primblărilor noastre am întîlnit și o nuntă. Probabil mirii iubesc și ei stilul romantic, cavaleresc al cetăților.
Priveliște de la înălțimile cetății. Probabil aici prințesele își întîlneau și petreceau aleșii inimii lor.
Încercam și eu să-mi imaginez că-mi e dor de prinț, dar cam greu, el mă fotografia!
În interiorul cetății este un muzeu care reflectă o parte din cultura cetății. Mai jos este reprezentat alfabetul fenician. Fenicienii au fost cel de-al doilea popor care a adoptat alfabetul, avînd numai 22 de consoane, dar nici o vocală. Doritorii de a vedea cum ar fi numele său în limba feniciană pot să încerce! Totodată numerele așa-zis arabe sunt de fapt feniciene. Ele au fost numite arabe pentru că aceasta a fost filiera prin care au ajuns în Europa.
Pe aici arcașii ținteau inamicii ce asaltau cetatea.
După cum vedeți, cetățile erau construite "la soviste"! :))))
O mică biserică pe malul mării.
Amfitearul unde am încercat să devin orator antic.
Căile ferate au fost construite pe timpul lui Napoleon Bonaparte. Interesant este faptul că în prezent ele nu se utilizează în Liban, dar statul achită pentru întreținerea lor. Deși cei de la calea ferată nu fac practic nimic, au curajul să protesteze și să ceară ridicarea salariilor, nu ca la noi.
În afara cetății
Acest pavaj a rămas încă de pe timpul fenicienilor.
Merci pentru atenție!!!
Călătorii Liban. Partea II.
După cum am promis, astăzi vă voi desfăta cu încă un loc minunat din Liban și anume Cedrii din sudul Libanului. Acest arbore deosebit și puternic, face parte din familia pinaceelor și este o rudă a pinilor de la noi din țară. Faimosul copac atinge o înălțime de 40 m și un diametru de aproximativ 2,5 m, chiar și mai mult. În tinerețe coroana sa are o formă conică, iar mai la bătrînețe devine turtită, adică preia o formă tabulară.
Cedrul, este simbol național fiind reprezentat pe drapelul libanez.
Călătorind pe acolo ceva timp, am observat că simbolul cedrului este prezent pe foarte multe obiecte, începînd cu sticlele de apă potabilă (Tannourine) și finisînd cu compania aeronautică națională a Libanului. Dacă e să facem o scurtă evadare în trecut, atunci aflăm că egiptenii, nu ar fi putut niciodată să-și mumifice morții fără rășina cedrului libanez, care constituia un element important din complexul de substanțe folosit de aceștia la îmbalsamare. Totodată și în mormintele faraonilor s-au descoperit cantități semnificative de rumeguș de cedru. La nordul Libanului se află încă o pădure faimoasă de cedri, din păcate din cauza zăpezii abundente nu am reușit să mergem să vizităm și acele locuri simbolice, dar promit că data viitoare neapărat o fac! Acolo se află Cedrii lui Dumnezeu. Se zice că Regina Victoria a Marii Britanii a plătit pentru construirea unui zid de piatră care să înconjoare o porțiune de 102 hectare, pentru a proteja acești arbori bătrîni de gurile lacome ale turmelor de capre lăsate să pască în zonă fără nici o supraveghere. Mai jos vă prezint o serie de poze din rezervația de cedri din sudul Libanului. P.S.: Statul ocrotește foarte mult această pădure. Plus la toate, cînd moare un soldat din armata libaneză, se plantează un cedru - semn de recunoștință pentru sufletul ce a apărat cu devotament țara. Soldații lor sînt foarte curajoși și bravi. În continuare, Vă urez Vizionare Plăcută!!!
O simplă atingere de acest copăcel secular te transpunea în altă epocă.
Nepoțica mea dormea de minune la aerul acesta curat!
Mai jos vă prezint un scurt video chiar din pădure. Calitatea un pic lasă de dorit, esența însă mai mult contează! Intrarea în această rezervație costă în jur de 5000 lire libaneze, echivalentul a 5-6 dolari. În următorul articol voi prezenta cetățile și mănăstirile frumoase ale Libanului! Pe curînd!
Călătorind pe acolo ceva timp, am observat că simbolul cedrului este prezent pe foarte multe obiecte, începînd cu sticlele de apă potabilă (Tannourine) și finisînd cu compania aeronautică națională a Libanului. Dacă e să facem o scurtă evadare în trecut, atunci aflăm că egiptenii, nu ar fi putut niciodată să-și mumifice morții fără rășina cedrului libanez, care constituia un element important din complexul de substanțe folosit de aceștia la îmbalsamare. Totodată și în mormintele faraonilor s-au descoperit cantități semnificative de rumeguș de cedru. La nordul Libanului se află încă o pădure faimoasă de cedri, din păcate din cauza zăpezii abundente nu am reușit să mergem să vizităm și acele locuri simbolice, dar promit că data viitoare neapărat o fac! Acolo se află Cedrii lui Dumnezeu. Se zice că Regina Victoria a Marii Britanii a plătit pentru construirea unui zid de piatră care să înconjoare o porțiune de 102 hectare, pentru a proteja acești arbori bătrîni de gurile lacome ale turmelor de capre lăsate să pască în zonă fără nici o supraveghere. Mai jos vă prezint o serie de poze din rezervația de cedri din sudul Libanului. P.S.: Statul ocrotește foarte mult această pădure. Plus la toate, cînd moare un soldat din armata libaneză, se plantează un cedru - semn de recunoștință pentru sufletul ce a apărat cu devotament țara. Soldații lor sînt foarte curajoși și bravi. În continuare, Vă urez Vizionare Plăcută!!!
O simplă atingere de acest copăcel secular te transpunea în altă epocă.
Nepoțica mea dormea de minune la aerul acesta curat!
Mai jos vă prezint un scurt video chiar din pădure. Calitatea un pic lasă de dorit, esența însă mai mult contează! Intrarea în această rezervație costă în jur de 5000 lire libaneze, echivalentul a 5-6 dolari. În următorul articol voi prezenta cetățile și mănăstirile frumoase ale Libanului! Pe curînd!
Generat în 0.289 secunde.