Ortodoxia pentru copii

Compune din literele din coş numele femeilor mironosiţe care au mers în duminica Învierii la mormântul Domnului.

Femeile mironosiţe sunt cele care L-au însoţit deseori pe Hristos în activitatea Sa pământească şi care au participat la ultimele evenimente din viaţa Lui: patimirile, răstignirea, moartea şi punerea în mormânt a Domnului. Tot ele sunt cele care au mers dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii la mormânt ca să ungă trupul Lui cu miresme. Iar pentru zelul lor au fost numite Mironosiţe (purtătoare de mir). Când au ajuns la mormântul Domnului, L-au întâlnit pe Hristos Înviat şi, fiind primele care au auzit vestea bună au spus-o mai întâi apostolilor, iar apoi tuturor oamenilor. După învaţătura Bisericii, femeile mironosiţe au devenit adevăraţi martori ai morţii şi Învierii slăvite a lui Iisus Hristos. De aceea, Biserica a stabilit cinstirea sfintelor femei mironosiţe în a doua duminică după Paşti. Această zi, cât şi săptămâna care urmează este sărbătoarea ortodoxă a tuturor femeilor. În această zi noi ne felicităm femeile apropiate – soţiile, mamele, surorile.

Femeile mironosiţe slăvite de Biserică sunt: Maria Magdalena cea Întocmai cu Apostolii; Maria – mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosia; Salomeea; Ioana – soţia lui Huza, iconomul lui Irod; Maria şi Marta – surorile lui Lazăr; Maria lui Cleopa; Susana şi multe altele.

Sfânta Maria Magdalena cea Întocmai cu Apostolii s-a născut în oraşul Magdala din Galileea. Încă din tinereţe ea era posedată de duhuri rele. Înainte de Venirea în lume a Mântuitorului Hristos, numărul celor posedaţi de duhuri rele era deosebit de mare. Dar prin boala Sfintei Maria Magdalena cea Întocmai cu Apostolii s-a arătat slava lui Dumnezeu, iar ea a dobândit măreaţa virtute a încrederii depline în voia Domnului şi un devotament neclintit faţă de Domnul Iisus Hristos.

Sfînta Maria Magdalena L-a urmat pe Hristos împreună cu celelalte femei, nu L-a lăsat pe Domnul nici după ce El a fost prins de iudei. Iar atunci când a început să se clatine credinţa în El a celor mai apropiaţi ucenici, ea a stat lângă Cruce împreună cu Fecioara Maria şi Apostolul Ioan Teologul. Sfânta Maria Magdalena a fost martor la punerea în mormânt a Domnului în grădina dreptului Iosif din Arimateea.

În dimineaţa celei de-a treia zi, când Maria s-a dus la mormânt, i S-a arătat Hristos Înviat. Fiind prima care a aflat vestea, a spus-o mai întâi apostolilor, iar apoi şi multor altor oameni.

După predanie ea a binevestit nu numai în Ierusalim, dar a mers şi la Roma, unde s-a întâlnit cu împăratul Tiberius. Cunoscut pentru duritatea sa, împăratul a ascultat-o pe Sfînta Maria, care i-a povestit despre viaţa, minunile şi învăţătura lui Hristos Mântuitorul, condamnarea Sa nedreaptă de către iudei, nepăsarea lui Pilat. Apoi, i-a dat un ou roşu (simbolul credinţei în Învierea de apoi a tuturor morţilor), spunând: „Hristos a înviat!”. Apoi, Sfînta Maria a mers la Efes, unde l-a ajutat pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul în propăvăduirea sa. Tot aici, conform Tradiţiei bisericeşti, ea a murit şi a fost înmormântată.

În secolul al IX-lea, în timpul domniei împaratului Leon al VI-lea Filosoful, moaştele neatinse ale Sfintei Maria Magdalena au fost mutate de la Efes la Constantinopol. Astăzi, o parte din sfintele ei moaşte se află în Franţa, lângă Marsilia, unde a fost ridicat un sfânt lăcaş în cinstea Sfintei Maria Magdalena, dar şi în multe alte mănăstiri de pe Muntele Athos şi la Ierusalim.

Sfânta Cuvioasă Maria lui Cleopa (a lui Iacov, Iosia), soţia lui Cleopa, fratele mai mic al lui Iosif Logodnicul. Ea, împreună cu alte femei evlavioase L-a însoţit pe Domnul, a fost lângă cruce în timpul patimilor Lui şi la înmormântare, a mers împreună cu celelalte mironosiţe după sfârşitul sâmbetei la mormânt pentru a unge trupul lui Iisus şi aici, pentru prima dată, a auzit împreună cu alţii de la Înger vestea bună despre Învierea Domnului.

Sfânta Cuvioasă Salomeea, fiica sfântului şi dreptului Iosif Logodnicul, soţia lui Zevedeu, mama Sfinţilor Apostoli Ioan Teologul şi Iacov a lui Zevedeu. Ea a fost de faţă la răstignirea şi înmormântarea Domnului şi era printre mironosiţele ce veniseră dimineaţa devreme la mormânt pentru a unge trupul lui Hristos. Despre ea se menţionează în Evangheliile după Matei şi Marcu.

În timp ce, în drum spre Ierusalim, Iisus Hristos îi învăţa pe ucenicii Săi despre viitoarele Lui patimi, moartea pe cruce şi Învierea, Salomeea, împreună cu cei doi fii ai ei s-a apropiat de El şi L-a rugat ca, în Împărăţia Sa Cerească, să-i pună pe unul de-a dreapta Sa, iar pe celălalt – de-a stânga Sa. Ceilalţi apostoli s-au indignat, dar Hristos le-a explicat adevăratul sens al Împărăţiei Cerurilor, care este total diferit de împărăţia acestei lumi.

Sfânta Cuvioasă Ioana (soţia lui Huza, iconomul lui Irod) a fost una dintre femeile care L-au slujit şi L-au urmat pe Domnul Iisus Hristos în timpul propovăduirii Sale. Împreună cu celelalte femei, după moartea pe cruce a Mântuitorului, a venit la mormânt pentru a unge cu mir trupul sfânt al Domnului şi a auzit de la Îngeri vestea bună despre Învierea Sa slăvită. Despre ea se menţionează în Evanghelia după Luca.

Sfintele Cuvioase Marta şi Maria din Betania, surorile dreptului Lazăr cel Înviat a patra zi, locuiau în Betania. Tustrei Îl iubeau foarte mult pe Iisus şi adeseori Îl invitau la ei. Dar într-o zi, Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit. După patru zile de la moartea lui, Domnul a venit în Betania. Văzând credinţa profundă a surorilor şi iubindu-l mult pe Lazăr, Domnul l-a înviat din morţi.

În continuare, Evangheliştii Marcu şi Ioan spun că, Domnul a venit în Betania cu şase zile înainte de Sărbătoarea Paştelui şi a stat la masă în casa lui Simon Leprosul. Maria, luând mir curat şi preţios, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul ei, iar casa s-a umplut de mireasmă.

În perioada de prigoană asupra Bisericii din Ierusalim, Marta şi Maria l-au ajutat pe Sfântul Lazăr în propăvăduirea Evangheliei pe insula Cipru, unde acesta a fost episcop timp de 30 de ani.

Sfânta Cuvioasă Susana este una dintre femeile evlavioase care L-au însoţit pe Hristos şi L-a slujit. Despre ea se menţionează în Evanghelie.

“Cuvântul S-a făcut trup, şi a S-a sălăşluit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14)

Din adâncul istoriei pentru noi, creştinii, personalitatea istorică şi Dumnezeiască a lui Iisus Hristos ne-o dezvăluie cărţile biblice: Evanghelia, Faptele şi Epistolele Sfinţilor Apostoli. Însă, marile evenimente istorice, care au schimbat radical cursul istoriei, destinul omului şi a întregii lumi, precum au fost predica, moartea şi învierea Domnului, nu puteau rămâne neobservate de lumea păgână din acele vremuri. Deşi puţine, dar până la noi au ajuns mărturiile unor istorici din primele secole despre personalitatea istorică a lui Iisus Hristos şi despre primii creştini. În acest scurt articol vom trece în revistă câteva din scrierile istorice în care se face referire la persoana lui Iisus Hristos.

Iosif Flavius

Cele mai clare referiri la Iisus le avem în scrierile lui Iosif Flavius. Iosif Flavius s-a născut la câţiva ani după răstignirea lui Iisus, în primul an al domniei lui Caligula împăratul imperiului roman (a. 37 d. Hr.). A fost fiul preotului Matthias, ce se trăgea dintr-o familie nobilă de preoţi. Era atât de educat în Scripturi încât la vârsta de 14 ani era căutat de diferiţi preoţi şi cetăţeni ai Ierusalimului pentru a le da sfaturi în ceea ce priveşte Legea. În anul 66 d. Hr. armatele romane atacă Iudeea şi Iosif Flavius este numit de Iudei comandantul armatelor din Galileea. Dându-şi însă seama că evreii nu au nici o şansă, dezertează din armata iudeilor şi se predă în mâinile romanilor, profeţindu-i generalului Vespasian că într-o bună zi va ajunge împăratul Romei (ceea ce s-a şi întâmplat în anul 69d. Hr.). Din acel moment Iosif şi-a început cariera de istoric. În cartea sa “Antichităţile Iudaice” (terminată în 93 d. Hr.) găsim 3 pasaje de mare însemnătate pentru creştini. Două fac referiri la Iisus, unul la Ioan Botezătorul, iar în altul la Iacov, fratele Domnului.

În cel mai faimos pasaj denumit şi “Testimonium Flavianum” (mărturia lui Flavius) din “Antichităţi” citim: “Tot cam pe vremea aceea a trăit Iisus, un om înţelept (dacă într-adevăr îl putem numi om). Omul acesta a făcut lucrări nemaipomenite şi când învăţa pe oameni, aceştia primeau adevărul cu bucurie. A atras la el mulţi oameni, atât dintre iudei cât şi dintre neamuri. (El a fost Mesia). Şi când la instigarea unor oameni însemnaţi din rândurile noastre, Pilat l-a condamnat la moarte prin crucificare, cei ce l-au iubit de la început au continuat să-l iubească (pentru că el li s-a arătat viu a treia zi – sfinţii profeţi au prevestit acest lucru precum şi alte zeci de mii de lucruri despre el). Şi chiar până în ziua de azi comunitatea creştinilor, numiţi astfel după numele Lui, încă nu s-a stins.”

Cuvintele puse în paranteză din acest pasaj sunt contestate de către unii teologi, ei susţinând că acestea au fost adăugate mai târziu de către un editor creştin. Aceştia afirmă că din moment ce Iosif Flavius a fost considerat de evrei un trădător, scrierile lui au fost păstrate şi transmise din generaţie în generaţie doar de către creştini şi că aceştia au modificat acest fragment pentru a dovedi că însăşi un evreu a scris despre Iisus ca fiind Mesia.

Controversa declanşată de acest pasaj este prea vastă pentru a putea fi tratată în acest articol. Cert este că pasajul stă ca o mărturie clară a faptului că Iisus a fost un personaj real care a fost condamnat la moarte de către Pilat.

Un alt pasaj important din scrierile lui Iosif Flavius se găseşte în “Antichităţi”. În acest pasaj ni se spune despre un arhiereu numit Ananus, ce făcea parte din partida saducheilor. Acesta era un om foarte aspru. El a convocat sinedriul şi a adus înaintea lor pe un om numit Iacov, fratele lui Iisus numit Hristos, precum şi pe alţii. I-a acuzat pe aceştia că au încălcat Legea şi a poruncit să fie omorâţi cu pietre. Asupra autenticităţii acestui pasaj sunt foarte puţine îndoieli, majoritatea teologilor, atât creştini cât şi evrei recunosc că este scris de către Iosif Flavius.

Talmudul Babilonian

Istoricitatea lui Iisus este atestată chiar şi în scrierile rabinilor. Astfel în Talmudul Babilonian (Talmud înseamnă, “învăţătură, doctrină”) avem trei referiri clare la Iisus. În cartea Sanhedrin citim: “Iisus a fost atârnat (pe lemn) în ziua de dinaintea Paştelui. Cu 40 de zile înainte de aceasta un mesager a anunţat: “Omul acesta va fi împroşcat cu pietre deoarece a înşelat pe Israel şi i-a atras în apostazie. Oricine are ceva de spus în apărarea lui, să vină şi să o facă”. Şi fiindcă nimic nu a fost adus în apărarea lui, el a fost atârnat în ajunul Paştelor.” Este demn de menţionat că acuzaţia împotriva lui Iisus este încălcarea Legii Iudaice şi nu aceea a legilor romane. Acest pasaj are şi un comentariu făcut tot de rabini în care citim: “Rabinul Ulla a zis: Credeţi că se putea găsi motiv de apărare pentru el? Omul acesta a fost un înşelător, şi Cel ce este Atotmilostiv spune: “să nu-l cruţaţi şi nici să nu-l ţineţi ascuns”. Cu Iisus însă a fost diferit, deoarece el a fost aproape de “viţa regească”. Acest comentariu este o mărturie că evreii au recunoscut faptul că Iisus se trăgea din seminţia lui David. Tot în Sanhedrin avem şi menţiunea: “rabinii ne-au învăţat că Iisus a avut 5 ucenici: Mathai, Naqai, Nezer, Buni şi Todah”. Aceasta putea fi ca o referire la Matei, Nicodim, un Nazarinean (Nezer), Boanerges (“Tunet” – Ioan sau Iacov – ce se traduce “fiii Tunetului”) şi Tadeu (Iuda, nu Iscarioteanul).

Menţiuni în scrierile istoricilor romani

Cornelius Tacitus – în “Anale”, a scris între anii 115-117: “Dar tot efortul uman, toate darurile scumpe ale împăratului şi jertfele aduse zeilor, nu au reuşit să alunge concluzia că această conflagraţie (incendiul de la Roma) a fost rezultatul unui ordin (al împăratului). Aşa că, pentru a alunga suspiciunea, Nero a învinuit pe creştini – o clasă de oameni care erau urâţi de popor pentru atrocităţile lor. Christus, de la care aceşti oameni îşi trag numele, a suferit pedeapsa supremă în timpul domniei lui Tiberius, din ordinul lui Pilat din Pont. De atunci o superstiţie fatală (credinţa creştină) a început să bântuie nu numai în Iudeea, dar şi în Cetate (Roma), aici unde toate lucrurile ruşinoase şi murdare din întreaga lume se adună şi devin populare”.

Suetonius (65-135 d.Hr., personalitate juridică pe timpul împăratului roman Hadrian)  – a scris în jurul anului 120. În cartea “Viaţa lui Claudiu” relatează: “El (împăratul Claudiu) a alungat pe toţi evreii din Roma, datorită revoltelor în care aceştia erau implicaţi la instigarea lui Chrestus”. De menţionat că numele Chrestus a fost o traducere greşită, dar des întâlnită a termenului grecesc Hristos. Se pare că Suetonius a înţeles greşit rapoartele forţelor de ordine din acea vreme, crezând ca Chrestus a fost în Roma conducând revoltele din jurul anilor 49 d. Hr. Tot Suetonius în cartea sa “Viaţa lui Nero” 16.2 spune: “Vina a fost dată pe creştini, un grup de oameni robiţi de o nouă şi mârşavă superstiţie (credinţă)”. În această fraza Suetonius se referă la persecuţia creştinilor din timpul domniei lui Nero (64 d. Hr.). Desigur menţiunile acestor istorici sunt subiective, ei prezentându-L pe Iisus şi urmaşii Săi deseori ca nişte înşelători sau oameni naivi. Ceea ce este important pentru noi, creştinii, însă e faptul că toate aceste menţiuni vin să confirme adevărul revelat în Evanghelii şi anume ca Iisus a fost o persoană reală, un om care a avut o deosebită influienţă asupra lumii de atunci.

Pliniu cel Tânar (61-113 d.Hr., istoric roman), într-un raport înaintat împăratului Traian în jurul anului 112 d.Hr., a dat informaţii despre felul în care au fost ucişi o mulţime de creştini (bărbaţi, femei, copii), după ce aceştia au refuzat sa-l blesteme pe Hristos. În acelaşi raport mai scrie: “Creştinii aveau obiceiul să se întrunească într-o anumită zi, înainte de a se lumina de ziuă, şi cântau în versuri un imn lui Hristos, ca unui zeu, şi se legau prin jurământ solemn sa nu facă nici o faptă rea, să nu tăgăduiască adevărul, atunci când li se va cere să depună mărturie despre el”.

Lucian (scriitor grec, sec. al II-lea d. Hr.): “…omul care a fost crucificat în Palestina, pentru că a introdus acest cult nou în lume. În afară de aceasta, primul lor legiuitor i-a convins că toţi sunt fraţi unul cu altul, după ce au păcătuit o dată pentru totdeauna prin tăgăduirea zeilor greci şi prin închinarea înaintea înţeleptului crucificat şi prin trăirea după legile lui”. Istoria nu a putut lăsa neobservată viaţa Mântuitorului, chiar dacă pentru mulţi istorici persoana Lui a ridicat multe semne de întrebare.

Printează şi dezleagă împreună cu prietenii sau părinţii integramele dedicate Învierii Domnului.

1. S-a coborît din cer, a ridicat piatra de la uşa mormîntului, a răsturnat-o la pămînt şi a şezut deasupra ei. 2. În timp ce păzeau mormîntul, de frică, au căzut la pământ ca morţi. 3. Au mers la mormînt ca să ungă trupul lui Iisus cu miresme. 4. I-a vestit că Iisus a înviat şi le-a poruncit să ducă această veste ucenicilor Săi. 5. Ridicare din mormînt.

6. Le-au dat bani soldaţilor ca să spună că, pe cînd dormeau, Apostolii au venit şi au furat trupul lui Iisus. 7. S-a arătat Mariei Magdalena şi celorlalte femei şi le-a spus: „Bucuraţi-vă!”.

E aproape miezul nopţii. Dublinul aţipeşte zgribulit în vălul răcoros al unei primăveri celtice. Încă două străzi şi am ajuns. Din depărtare biserica cu ferestre luminoase se aseamănă cu o corabie ce străbate lin largul nesfârşit al oceanului nocturn. Prin uşile larg deschise cuvintele din “Apostol” despică liniştea străzii. Deşi a mai rămas jumătate de oră până să înceapă slujba Învierii, biserica “Sfinţii Apostili Petru şi Pavel” deja e neîncăpătoare. Sute de ortodocşi, originari din spaţiul ex-sovietic aşteaptă cu freamăt în suflete primul din acest an salut pascal “Hristos a Înviat!” În acel moment fiecare dintre noi se simte acasă, noi – la Sadâc în Moldova, vecinii noştri ucraineni – în Severinovka, bulgarii, ruşii, letonii – la ei. Suntem diferiţi, fiecare cu destinul şi povara sa însă în ziua de Paşti pe toţi ne uneşte bucuria Învierii. Chiar dacă unii o dată în an păşesc pragul acestei biserici, bucuria pentru toţi este la fel de mare. Şi inima fiecăruia dintre noi răspunde fără ezitare: “Adevărat a Înviat!”

S-a încheiat miezonoptica. E linişte şi numai ceara lumânărilor aprinse se aude sfîrâind. Încă o clipă şi din altar răsună: “Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi noi pe pământ …”. Strana preaia cântarea, apoi credincioşii repetă stângaci câte un vers, încât, la un moment dat ai impresia că toţi suntem un singur trup. Ieşim cu toţii la procesiunea în jurul bisericii. Înainte ies bărbaţii cu icoanele, îi urmează părintele, strana, apoi toţi ceilalţi. „Christ is Risen!” – aude Dublinul aţipit în vălul nopţii. „He is Risen indeed!” – răspund fericiţi cei adunaţi la slujba de Paşti. Ne întoarcem în biserică. Începe Liturghia de Paşti… E atâta lumină, ca în copilărie… Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată, anume în acest moment, îmi învie în memorie o întâmplare din copilărie. Într-un an, de Paşti, pe câînd eram încă puşti, mă luase bunica la biserică şi obosit după o zi grea de pregătiri, am adormit sub masa cu pomeni. Nu visasem nimic atunci şi nici slujba n-o înţelegeam însă lumina şi căldura acelei nopţi mi-au pătruns în oase, rămânând în mine pentru totdeauna.

S-a sfârşit Liturghia. Ne apropiem cu toţii de masa întinsă dintr-un capăt la altul al bisericii şi ne punem coşuleţele cu ouă roşii, pască, vin. Unii care s-au stabilit de mai mulţi ani în Irlanda, singuri îşi coc pasca şi cozonacii, alţii mai tineri sau mai nostalgici îşi roagă părinţii să le-o trimită din Moldova. Totuşi pasca de acasă are gust de Moldova şi vinul parcă e mai vin, şi bomboanele mai bomboane. Cred că doar ouăle toţi le vopsesc aici, în Irlanda. Vopseaua se vinde în câteva magazine ruseşti şi moldoveneşti. Părintele ne sfinţeşte coşuleţele cu pască şi ouă.

Iată că a sosit şi Sfintele Paşti. Cât de repede mai trece timpul… Prin amintiri se perindă secvenţe de la venirea în Irlanda, de la primul Paşti, oameni, întâmplări, bucurii…

Grigore Oboroceanu, Dublin, Irlanda

Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” a fost construită în anul 1838 şi se numea Episcopal Church Harold’s Cross. Timp de două secole de la înfiinţare a găzduit comunitatea protestantă locală. Iar din 2003, după sfinţire a devenit bisercă ortodoxă în cadrul Patriarhiei Ruse. Componenţa comunităţii este diversă: ruşi, moldoveni, ucraineni, sârbi, georgieni, francezi, irlandezi. Pe lângă biserică funcţionează o şcoală parohială, scopul căreia este susţinerea culturii şi a limbii ruse. La moment şcoala este frecventată de 70 de elevi. În afară de aceasta mai funcţionează şi o şcoală duminicală, o bibliotecă, un magazin bisericesc, unde, în afară de lumânări, se mai vinde şi un sortiment bogat de cărţi în două limbi. Săptămânal, din resursele parohiale se editează un buletin informativ, se administrează un site, se fac întâlniri şi discuţii pe teme evanghelice în rusă şi engleză. Lunar, într-un ziar de limbă rusă, parohia susţine o pagină de spiritualitate, intitulată – “Ortodoxia”. 

1. Ce semnifică cuvântul „Paşte”?

2. Unde a fost sărbătorit Sfintele Paşti prima dată?

3. De ce Sfintele Paşti se sărbătoreşte în fiecare an în zile diferite?

4. De ce în tradiţia ortodoxă Sfintele Paşti este sărbătoarea cea mai importantă, în timp ce în Occident se sărbătoreşte mai mult Naşterea Domnului?

5. Cum şi cît timp se sărbătoresc Sfintele Paşti?

6. De unde provine pasca, cozonacul şi de ce de Paşti se coc şi se sfinţesc anume acestea?

7. Ce se cuvine să facem în zilele de Paşti?

1. Ce semnifică cuvântul „Paşte”?

Cuvântul „Paşte” în traducere din limba ebraică înseamnă trecere, trecere pe alături sau izbăvire de primejdie. Din Vechiul Testamentul cunoaştem că Moise, după porunca lui Dumnezeu, a îndreptat „zece pedepse” asupra Egiptului, ca să-l facă pe faraon să elibereze poporul evreu din robie. A zecea pedeapsă a fost cea mai cruntă. Noaptea îngerul Domnului i-a răpus pe toţi cei întâi-născuţi din Egipt, de la oameni până la animale. El a ocolit numai casele cu uşile însemnate. În ajun Dumnezeu le-a poruncit evreilor să înjunghie mieii şi să ungă uşorii uşilor cu sâîngele acestora. Paştele din Vechiul Testament a preînchipuit Paştile nostru creştinesc, din Noul Testament. Precum atunci moartea a trecut pe alături de casele evreilor, iar ei au fost eliberaţi din robia egipteană şi au primit pământul făgăduit, la fel şi de Paştile creştinilor, Învierea Domnului Iisus, moartea veşnică a trecut pe alături de noi: Hristos Cel Înviat, eliberându-ne din robia diavolului, ne-a dat viaţă veşnică.

2. Unde a fost sărbătorit Sfintele Paşti prima dată?

Locul sărbătoririi Sfintelor Paşti pentru primii creştini a fost oraşul Ierusalim. Aici s-a format prima comunitate creştină şi a început binevestirea Învierii Domnului Iisus Hristos în toată lumea.

3. De ce Sfintele Paşti se sărbătoreşte în fiecare an în zile diferite?

În Vechiului Testament evreii sărbătoreau Paştele în perioada 14-21 a lunii nisan, ce corespunde cu începutul lunii martie din timpul nostru. Aşa se sărbătorea şi în timpul vieţii pământeşti a lui Iisus. În Biserica Creştină Primară Sfintele Paşti nu se sărbătorea peste tot în acelaşi timp. Astfel, mai toate bisericile – cea din Alexandria, din Antiohia, din Ierusalim, din Cezaria şi din Roma – sărbătoreau Învierea Domnului în prima duminică după Paştele evreiesc. Bisericile din Asia Mică, centrul cărora pe atunci era oraşul Efes, sărbătoreau Sfintele Paşti odată cu iudeii, pe data de 14 nisan. Neînţelegerile cu privire la sărbătorirea Sfintelor Paşti dintre Bisericile Autocefale au încetat numai după hotărîrea Primului Sinod Ecumenic (a. 325). Conform acestei hotărîri, Sfintele Paşti se sărbătoreşte în prima zi de duminică după luna plină de primavară, care poate cădea în aceeaşi zi cu echinocţiul de primavară sau îndată după el, dar nu mai devreme de echinocţiul de primavară (şi nu mai înainte de Paştele evreilor).

4. De ce în tradiţia ortodoxă Sfintele Paşti este sărbătoarea cea mai importantă, în timp ce în Occident se sărbătoreşte mai mult Naşterea Domnului?

Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinilor ortodocşi. Iar pentru creştinii din Occident sărbătoarea cea mai mare este Naşterea Domnului. Fiecare om are ziua sa de naştere, iar faptul că Domnul Iisus are o zi de naştere, nu ne spune prea multe despre El. Să învie putea doar Domnul Dumnezeu, de aceea Învierea lui Iisus ne arată că Iisus Hristos este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi. Creştinii din Occident s-au îndepărtat de la învăţătura ortodoxă şi tind să diminueze firea dumnezeească a Domnului Iisus Hristos şi de aceea ei sărbătoresc mai puţin Învierea Lui, iar uneori chiar o trec cu tăcerea.

5. Cum şi cît timp se sărbătoresc Sfintele Paşti?

Bucuria Învierii Luminate a Domnului Iisus Hristos nu poate încăpea într-o singură zi. De aceea, s-a stabilit o prăznuire deosebită pe parcursul întregii săptămîni, care se numeşte Săptămîna Luminată. Zilele acestei săptămîni se numesc Lunea Luminată, Marţea Luminată, Miercurea Luminată ş.a.m.d. Sărbătorirea Sfintelor Paşti durează 40 de zile, pînă la Înălţarea Domnului. Adică 40 de zile, timp cît Domnul Iisus Hristos Cel Înviat din morţi s-a aflat pe pămînt. La ruşi, pînă la revoluţie, zilele Săptămînii Luminate erau zile de odihnă. În popor se zicea că în aceste zile oamenii nici nu semănau în cîmp. Creştinii se duceau în ospeţie unii la alţii şi împărtăşeau bucuria pascală. Dar nu uitau nici de cei nevoiaşi. Ei vizitau închisorile şi spitalele, împărţeau mîncare şi bani la săraci.

6. De unde provine pasca, cozonacul şi de ce de Paşti se coc şi se sfinţesc anume acestea?

Nouă, creştinilor, ni se cuvine îndeosebi să ne împărtăşim în ziua de Paşti. Dar, pentru că mulţi creştini ortodocşi au obiceiul să primească Sfintele Daruri în timpul Postului Mare, iar în ziua Luminată a Învierii Domnului se împărtăşesc puţini, atunci după Sfînta Liturgie din această zi se binecuvîntează şi se sfinţesc în biserică prinoasele creştinilor, numite cozonaci, pască. Această tradiţie ne aminteşte tuturor despre adevărata împărtăşire, cea cu Paştile Domnului, despre unirea noastră întru Hristos.

7. Ce se cuvine să facem în zilele de Paşti?

Creştinii din vechime pe parcursul Sfintelor Paşti se adunau în fiecare zi la slujba comună. Această tradiţie veche este păstrată şi astăzi de către creştinii rîvnitori. În timpul Săptămînii Luminate ei participă la fiecare slujbă de la biserică. Luînd exemplu de la Domnul Iisus, Care prin Învierea Sa ne-a eliberat de lanţurile păcatului şi ale mortii, împăraţii binecredincioşi, în zilele de Paşti, amnistiau deţinuţii (în afară de cei periculoşi). Creştinii de rînd în aceste zile îi ajutau pe cei săraci, orfani şi nevoiaşi. Mîncarea sfinţită de Paşti o împărţeau celor săraci şi prin aceasta îi făceau şi pe ei părtaşi la bucuria Sărbătorii Luminate.

Sursa: http://www.happy-school.ru, http://www.dorogadomoj.com, http://www.eparhia-saratov.ru

În aceste zile când totul este plin de lumină, de bucurie, de primăvară, vrem să ne împărtăşim bucuria şi să vă felicităm din tot sufletul cu marea sărbătoare a Învierii Domnului! Fie ca Hristos Cel Înviat să înmulţească în noi dragostea faţă de El, dar şi faţă de aproapele, să ne dea curaj duvovnicesc, să ne întărească credinţa şi să menţină nestinsă în inimile noastre flacăra bucuriei pascale.

În această lume există doar un singur oraş, denumirea căruia oamenii de pretutindeni o pronunţă cu pietate. Pe hărţile vechi acesta este reprezentat în centrul lumii, iar astăzi e cel mai sfânt loc pentru creştini. Vorbim despre Ierusalim, locul unde s-a înfăptuit jertfa lui Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. Cred că fiecare dintre noi ar dori măcar o dată în viaţă să meargă la Ierusalim şi să se închine la locurile sfinte. Dar până atunci să mergem împreună cu preotul Constantin Parhomenko într-un pelerinaj virtual pe drumul parcurs de Hristos în ziua răstignirii.

O stradă tipică din Ierusalim. Plăci groase de piatră, rampe pentru confortul comercianţilor care îşi transportează pe ele cărucioarele cu mărfuri, case izolate, îngrădite cu zăbrele. Pe astfel de străzi, ducîndu-şi crucea, a mers Mîntuitorul.

Parcurgem drumul Crucii, acelaşi drum pe care Mîntuitorul a mers spre Golgota. Şi începem itinerarul nostru de la casa construită pe locul unde se afla reşedinţa lui Pilat din Pont.

Aici Iisus a fost adus la Pilat pentru a primi verdictul final. La o distanţă de douăzeci de paşi, se află Pretoria … adică închisoarea în care a fost pus Hristos.

Intrăm în vechea închisoare.

Astăzi, în afară de faptul că temniţa lui Hristos este ocrotită cu evlavie, aici este aşezată o biserică ortodoxă. Ne rugăm, ascultăm povestirea ghidului şi intrăm în încăperile subterane ale închisorii.

Intrarea în temniţa în care a fost închis Mîntuitorul nostru, condamnat la moarte.

Iată încăperea în care Hristos şi-a petrecut ultima noapte din viaţa Sa pămîntească. În prim plan – lanţurile de piatră. Pe icoana deasupra lanţurilor putem vedea cum erau legate picioarele condamnaţilor la moarte în acele vremuri.

Aici este şi „sacul” de piatră – camera pentru criminalii deosebit de periculoşi, în care a fost ţinut tîlharul Baraba. Pe el mulţimea evreiască a cerut să fie eliberat, iar Iisus – să fie răstignit.

Ieşim la suprafaţă. Trecem prin camera unde lui Hristos I-au spus să-Şi ia crucea şi să meargă la locul de pedeapsă. Icoanele reprezintă acest moment.

Lăsăm în urmă închisoarea şi înaintăm pe Drumul crucii. Acesta este locul unde Iisus a căzut sub greutatea Crucii… …După predanie, căzînd, El S-a sprijinit cu mîna de pavajul de piatră, iar pe el a rămas imprimată urma palmei Sale. Piatra cu această amprentă a fost montată în perete. Din acest loc romanii i-au poruncit unui oarecare Simon Cirineul să-L ajute să ducă Crucea spre Golgota.

Un alt popas pe Drumului crucii. Aici, o femeie, pe nume Veronica a şters faţa Mîntuitorului cu un prosop. Pe prosop a rămas imprimat Chipul Mîntuitorului.

Drumul crucii trece prin piaţa Ierusalimului. Aici vînzătorii strigă, îşi cară baloturile cu mărfuri, răsună muzică în diferite limbi. Lumea îşi trăieşte viaţa. Aşa a fost şi pe vremea Patimilor lui Hristos. Aşa este şi astăzi.

Această clădire este hotarul vechiului Ierusalim. Aici se află rămăşiţele porţilor pe care le-a păşit Mîntuitorul, mergînd spre Golgota. Dar pe fotografii nu sunt acelea, ci ruinele oraşului Aelia Capitolina, construit de romani în secolul I după distrugerea Ierusalimului.

Biserica ortodoxă, aşezată pe locul unde cîndva erau porţile ce duceau în afara oraşului. Aici rugăciunea nu conteneşte niciodată. În faţă, sub sticlă vedem pragul oraşului, pe care l-a trecut Mîntuitorul, ieşind din Ierusalim în drumul spre Golgota, cunoscut, de asemenea, şi sub denumirea de „pragul porţilor Judecăţii” După pragul vechi, ascuns sub sticlă, se află Răstignirea. Pelerinii sărută acest prag protejat de sticlă.

Şi iarăşi trecem printre tarabele cu mărfuri, spre locul răstignirii lui Iisus. Pe timpul lui Hristos, locul acesta era în afara oraşului.

Ne-am apropiat de un complex impresionant după dimensiuni, care se numeşte Mormîntul Domnului. Aceasta este Biserica Sfîntului Mormînt, ridicată pe Golgota. Cuvîntul „Golgota” înseamnă „craniu”, pentru că vîrful dealului semăna cu un craniu. Astăzi Golgota este dosită de pereţii gradioşi ai bisericii. Această biserică este foarte mare, are multe coridoare, încăperi… aici se păstrează toate relicvele care au legătură cu moartea şi Învierea lui Hristos.

Acesta este anume locul de pe Golgota unde a fost răstignit Hristos. Pe acest loc astăzi se află un altar ortodox. Sub el vedem o gaură rotundă într-o ramă de argint. Aici a stat crucea Domnului. Dacă pui mîna în gaură, poţi atinge piatra Golgotei.

Sursa: azbyka.ru

Feriţi-vă de oamenii nerecunoscători! Dacă vedeţi un om nemulţumitor, rugaţi-vă pentru el fără ca să-l judecaţi. Părinţilor, educaţi-vă copiii să fie recunoscători şi mulţumitori! Aceste calităţi sunt cele mai importante pe care trebuie să le cultivaţi la copii. Educaţi în copii credinţa şi recunoştinţa, iar toate celalte cunoştinţe – se vor adăuga. Iar dacă credeţi că recunoştinţa de la sine va răsări şi rodi în inima copiilor voştri, să ştiţi că vă înşelaţi amarnic: diavolul nu va sta cu mâinile în jos, ci se va strădui să semene nerecunoştinţa diavolească în inimile copiilor, căci el însuşi, este nerecunoscător faţă de Dumnezeu. Şi atunci voi, părinţilor, veţi culege roadele nepăsării voastre şi roadele celui mai îngrozitor viciu – al nemulţumirii, din cauza căruia singuri veţi suferi şi vă veţi înspăimânta. Şi doar după multe şi grele încercări, copiii voştri vor conştientiza greşelile comise.

De multe ori sunt întrebat cum trebuie să ne rugăm şi ce este rugăciunea. Răspunsul îl găsim la Sfinţii Părinţi care spun foarte simplu: A te ruga înseamnă a mulţumi. Cultivând recunoştinţa, noi cultivăm în sine viaţa duhovnicească. Noi cultivăm în sine creştinul.

Trebuie să mulţumim pentru fiecare om întâlnit în viaţa noastră. Nu trebuie să ne intereseze dacă ei ne sunt sau nu recunoscători. Să ne străduim să avem o inimă recunoscătoare şi mulţumitoare în orice situaţie.

Arhimandritul  Tihon  Şevkunov

Lucrările manuale făcute cu multă muncă şi migală au impresionat întotdeauna. Însă brodatul pe coajă de ou este de-a dreptul surprinzător. Dacă v-am intrigat, vedeţi în continuare reţeta acestei uimitoare decoraţiuni pascale.

Avem nevoie de:

– ouă crude; – maşină de găurit cu burghiu foarte subţire; – ace lungi şi subţiri; – foarfece; – aţă colorată pentru broderie; – o schiţă a ornamentului; – multă răbdare şi aptitudini pentru lucrul migălos.

1. Faceţi o gaură mare în ou aşa cum vedeţi în ilustraţie. Ţineţi maşina de găurit perpendicular faţă de ou. Conţinutul oului va curge, de aceea e mai bine să faceţi asta deasupra unui vas sau a lavoarului. Nu vă dezamăgiţi dacă nu reuşiţi din prima. Această decoraţie necesită îndemânare şi multă insistenţă. 2. Spălaţi oul pe dinăuntru cu săpun şi apă, după care lăsaţi-l la uscat. 3. Marcaţi pe coajă cu un creion punctele în care veţi face găurile (conform schiţei ornamentului ales). 4. Faceţi găurile. 5. Succes la brodat!

Sursa: http://www.trozo.ru

Într-o zi doi pescari au prins nişte peşte şi s-au apucat să-l gătească la prânz. La un moment dat între ei s-a aprins o gâlceavă… Unul zice: „Peştele va fi mai gustos dacă îl vom coace pe jăratec!” Iar celălalt: „Ba nu, va fi mai gustos dacă îl vom prăji cu ceapă şi ulei!” Tocmai atunci trecea pe alături un ţăran care îi uzi şi le zise: „Aşteptaţi să flămânziţi până deseară. Atunci peştele va fi şi mai gustos!”

Gustoasă e orice mâncare de post,  Iar fără post – mâncarea gustoasă e fără rost.   

Majoritatea părinţilor de astăzi fac parte din generaţia care n-a postit în copilăria lor. În lipsa unei experienţe timpurii de postire fireşte că ei se întreabă de ce trebuie să postească şi copiii, ce folos au micuţii lor de la post şi dacă e admis să-i alinte cu tort de post sau cu salam vegetal, cum să sărbătorească zilele de naştere ale copiilor care întotdeauna cad în Postul Mare şi cum să se alimenteze un elev dacă la cantina şcolară nu se dă mâncare de post? La aceste întrebări a răspuns părintele Marcel Dodu din Sângerei, tată a şase copii.

– Părinte, de ce copiii trebuie să postească? Ce înseamnă postul pentru copii?

– Postul, ca noţiune generală este abţinerea conştientă şi benevolă de la anumite alimente (lactate, ouă, carne, peşte) şi de la fapte, cuvinte rele. Postul ne ajută să ne întărim voinţa de a urma lui Hristos Fiul lui Dumnezeu şi, totodată, este o mărturisire a credinţei noastre. Astfel ascultarea noastră faţă de Dumnezeu şi de Biserică ne oferă o bucurie mult mai mare care este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Postul este de mai multe feluri: uşor, aspru şi negru (abtinerea totală de la alimente şi băutură). Severitatea postului este individuală, în dependenţă de vârsta copilului şi de pregătirea lui duhovnicească. Copiii de la 7 ani pentru a se împărtăşi trebuie să ţină post, dar, în funcţie de maturitatea lui duhovnicească, poate posti şi mai devreme. Pentru copii postul este o deprindere care, treptat, îl face mai atent la propriul comportament. Fiind atent la ceea ce trebuie să mănânce în post, sporeşte şi în viaţa duhovnicească. Copiii trebuie să postească ca să cunoască din fragedă vârstă că „toate sunt bune, dar nu toate sunt de folos”, să conştientizeze măsura lucrurilor şi să o aplice în viată.

– Mulţi părinţi se întreabă cum să sărbătorească zilele de naştere ale copiilor în familie, la şcoală, dacă acestea cad întotdeauna în Postul Mare, căci n-ar vrea nici să întristeze copilul şi nici să încalce postul?

– Ziua de naştere este o bucurie pe care vreai să o împarţi cu aproapele tău, este un prilej de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi, în acelaşi timp, un omagiu adus părinţilor. În Postul Mare această bucurie poate fi exprimată printr-o simplă felicitare, cu o rugăciune de mulţumire la biserică. Masa de sărbătoare se pregăteşte înaintea Postului Mare sau după Învierea Domnului, în dependenţă de perioada postului în care cade ziua de naştere – în prima jumătate sau în a doua. Ca să înţelegi mai bine, să-ţi dau un exemplu. Imaginează-ţi că în ziua ta de naştere în localitatea ta are loc un cutremur sau se întâmplă vreo inundaţie ori altă calamitate naturală. În asemenea caz desigur îti vei amâna sărbătorirea zilei de naştere pentru o altă dată, la fel şi în perioada de post.

– În perioada postului trebuie să renunţăm la produsele preferate care conţin carne, ouă şi lapte. Dar astăzi în magazine putem găsi cam aceleaşi produse doar că de post: salam vegetal, tort de post, ciocolate s.a. Sunt oare aceste produse compatibile cu postul?

– Referitor la această întrebare, cred că ar fi bine de consultat un specialist în nutriţie. În alimentaţia creştină de post se cunosc diferite mâncăruri îndulcite: coliva (grâul fiert), plachia (orezul fiert), plăcinta dulce, copturi, turte, fructe uscate, dulceaţă, miere, nuci, etc. Acestea sunt alimente naturale, pregătite fără aditivi sintetici. Transformarea fructelor, legumelor, dulceţurilor în tort, salam, brânză este un progres culinar dar, care intră în contradicţie cu noţiunea de post, ce presupune o abţinere benevolă. Chiar dacă ingredientele sunt de post, aceste produse amintesc de mâncărurile de dulce. La o expozitie agro-alimentară de boabe de soia au fost apreciate diferite alimente din soia şi după calităţile gustative pe primul loc s-au clasat boabele de soia prajite. Cele spuse mai sus în majoritatea cazurilor se referă la deserturi, dar mâncarea de baza în post sunt terciurile, cartofii, fasolea, mazărea, hrişca, orezul, etc. Postul este abţinere de bună voie nu îmbuibare cu mîncare, nici desfătare cu mîncare. Poftele şi slăbiciunile sunt o temă aparte.

– Cum să procedăm dacă la cantina şcolară copiilor li se dă doar mâncare de frupt? Să mănânce crenvuşti şi budincă sau să rabde până seara?

–  La orice instiţutie preşcolară, şcolară pentru unii elevi se pregăteşte un regim alimentar aparte, dietic. Deoarece elevii iau masa la cantina şcolară, putem conveni cu administraţia şcolii, a grădiniţei asupra unui regim alimentar pentru copiii noştri de post, mai ales că şi bucătăresele, şi conducătorii instituţiei sunt creştini, cunosc ce este postul şi evident că vor fi de acord. Dacă nu, atunci părinţii pot să dea copilului mincare de post la pachet de acasa. Mâncarea de post nu afectează sănătatea copilului, ci o întăreşte, cu atât mai mult că ei nu sunt expuşi la efort fizic sporit, iar activitatea intelectuală nu este pereclitată. Şi să nu uităm că postul este un efort pentru copii de buna voie coordonat de parinţi, nu o osândire a lor, care treptat, de la post la post, de la an la an, se măreşte şi severitatea lui.

– Cumpără-mi, cumpără-mi, te rog! Vreau jucăria asta!– îşi sâcâia mama un copilaş mofturos, ce nu-şi putea lua privirea de la o vitrină de magazin. Mama răbdă cât răbdă nazurile copilului, până nu mai rezistă şi-n cele din urmă îi cumpără jucăria. S-au întors acasă cu o jucărie nouă. Copilaşul s-a jucat cu ea, iar când s-a plictisit, a  aruncat-o într-un colţ, unde se înălţa un adevărat munte de jucării obţinute prin „cumpără-mi, cumpără-mi, te rog”.

În acelaşi timp, pe stradă mergea Ana cu bunicuţa sa. La un moment dat fetiţa văzu în vitrina unui magazin ceva interesant şi o rugă pe bunică să-i cumpere, însă bătrâna îi explică liniştit: – Acum nu avem bani. Ne ajunge numai pentru lapte. Ana era o fetiţă înţeleaptă. Ea se gândi puţin şi-i spuse: – Ei bine, altă dată. Mai târziu ea uită de dorinţă, dar că au puţini bani ea a ţinut minte. Şi dacă îi va fi poftă de ceva singură îşi va spune: „Altă dată, altă dată”. E încă micuţă, dar îşi controlează dorinţele.

În acest context mi-am amintit de o întâmplare, citită pe undeva despre regele Fridrih. Odată, acesta obosit de treburile de stat, a ieşit la plimbare. Pe aleea întunecată s-a ciocnit de un orb: – Cine eşti? – l-a întrebat Fridrih. – Eu? Rege! – i-a răspuns orbul. – Rege? – s-a mirat monarhul. Şi cu cine conduci? – Cu sine! – a zis orbul şi trecu pe alături.

Fridrih a rămas pe gânduri. Poate într-adevăr e mai uşor să conduci cu un stat decât cu sine, cu propriile dorinţe? Anei însă nu i-a fost greu deloc. Atunci când vedea în vitrină o jucărie frumoasă sau o ciocolată, lăsa mânuţa în jos şi îşi spunea: „Mai târziu, mai târziu”. Oare nu-i regină şi ea?

Adaptare după „Vreau să fiu rege” de „Boris Ganago

Printează şi dezleagă împreună cu prietenii sau părinţii integramele dedicate perioadei Postului Mare.

Pentru toţi creştinii ortodocşi Postul Mare este perioada pocăinţei şi a înnoirii duhovniceşti. Putem oare vorbi despre pocăinţă, gândindu-ne la copii? Cred că nu doar putem, dar chiar trebuie, deoarece sentimentul vinovăţiei are un rol foarte important în dezvoltarea psihică a copilului şi de multe ori nu unul sănătos şi folositor. Sentimentul apăsător de vinovăţie este altceva decât pocăinţa pentru o faptă urâtă conştientizată. Observăm aceasta şi la adulţi. Copiii, neîndoielnic, trăiesc adesea un sentiment de vinovăţie chinuitor şi dăunător sufletelor lor fragile.

De exemplu, părinţii divorţează, iar micuţul lor crede că el este de vină pentru că este obraznic. „M-am rugat – se gândeşte o fetiţă – pentru ca mama să se însănătoşească, dar ea tot nu s-a însănătoşit. Dumnezeu nu m-a auzit, pentru că puţin m-am rugat”.  A te lăsa în plasa acestei ispite e un păcat. În acelaşi timp, copiii de la şase-şapte ani se pot întrista de fapta lor proastă, o regretă şi se bucură dacă sunt iertaţi. Noi, părinţii, ar trebui să fim atenţi cu copiii noştri şi să le cunoaştem sentimentele, să deosebim un incert sentiment de vinovăţie de căinţa pentru o faptă rea. La fel de important este să nu-i spunem copilului „eşti rău”, dar „ai comis o faptă rea”.

Postul Mare e timpul cel mai potrivit pentru a-i ajuta pe copii să înţeleagă ce este pocăinţa. Pentru copil e folositor şi tămăduitor, dacă în familie părinţii au o atitudine sinceră şi responsabilă faţă de post şi îşi asumă conştient nevoinţa pocăinţei şi a postirii.

Primul pas către adevărata pocăinţă este iertarea supărărilor şi împăcarea cu apropiaţii. O impresie deosebită lasă în sufletul copilului vecernia din Duminica Iertării, când preotul cere iertare de la enoriaşi şi chiar închină o metanie. Sensul acestei tradiţii e cunoscut: înainte de a începe să posteşti trebuie să te împaci cu toţi.

A doua treaptă a postului este pregătirea de a înfrunta răul, propriile neajunsuri. Ne întărim voinţa în lupta cu răul prin abţinerea de la unele produse alimentare. Această metodă de călire spirituală e accesibilă şi pentru copii, chiar dacă încă nu au voie să postească „aşa cum se cuvine”. Ei pot renunţa la unele dulciuri, pot reduce timpul vizionării emisiunilor TV, pot să nu meargă la cinematograf. Desigur şi aici trebuie să le ajutaţi. Se mai întâmplă ca picii să se laude cu „jertfele”  lor. Şi despre aceasta trebuie să vorbim cu ei şi să le explicăm.

În zilele noastre a intrat în obişnuinţa multor creştini, cu îndrumarea duhovnicului, să se împărtăşească frecvent, fapt care nu poate să nu ne bucure. Însă cred că pentru viaţa noastră duhovnicească e nevoie din când în când o „adevărată postire”. Aceasta ar însemna să dedici rugăciunii, pregătirii pentru spovedanie, autoevaluării vieţii tale interioare măcar câteva zile. Atunci când părinţii postesc, copiii simt schimbarea de atmosferă. Noi, părinţii, suntem responsabili şi pentru sensibilitatea copiilor la atitudinea noastră sinceră sau falsă faţă de post căci nu-i putem înşela, respectând formal tradiţiile. Copiii lipsiţi de experienţa postirii în familie au mult de pierdut.

Slujbele din Postul Mare sunt lungi şi obositoare pentru copii însă prin atmosfera şi caracterul lor lasă impresii profunde în sufletul copilului. Este foarte bine să aducem copiii la aceste slujbe numai că nu-i obligatoriu să stea până la sfârşit. În prima săptămână din Postul Mare se citeşte Canonul de pocăinţă a lui Andrei Cretanul. Cuvintele canonului copiii desigur nu le vor înţelege, însă veşmintele negre, sclipirea lumânărilor în întuneric, repetarea refrenului „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă” va rămâne în memoria lor.

Bunul meu prieten, aş vrea să-ţi ajut să te pregăteşti de spovedanie, să-ţi aminteşti mai bine cu ce-ai greşit, ce păcate ai putut să faci. În continuare voi enumera o listă de păcate, iar tu gândeşte-te bine şi dacă recunoşti printre acestea vreunul, ţine-l minte sau notează-l pe o foaie. Mărturiseşte-ţi păcatele şi decide-te cu fermitate să nu le mai repeţi. Aşadar, ascultă:

– Crezi în Dumnezeu, Cel Care este Atotputernic şi Atotvăzător, Cel Care Te-a creat pe tine, te iubeşte şi te ocroteşte? – Te strădui să-L iubeşti pe Dumnezeu, Tatăl nostru Cel Ceresc? Întotdeauna îţi aminteşti de El? – Te rogi oare Domnului pentru mântuirea sufletului tău şi a apropiaţilor tăi? Oare ceri în rugăciunile tale ajutorul sfinţilor? – Îi mulţumeşti Tatălui nostru ceresc pentru dragostea şi mila Sa pentru noi? – Îţi place să mergi la biserică? Nu te leneveşti? Faci nazuri şi şotii când eşti în biserică? Porţi cruciuliţă la piept şi nu uiţi să-ţi faci cruce? – Te strădui să te împărtăşeşti mai des? – Îi rogi oare pe cei vârstnici să-ţi povestească despre Dumnezeu ori sa-ţi citească ceva despre sfinţi? Înveţi a citi Biblia şi cărţile duhovniceşti? – Ţii minte poruncile Domnului? Te strădui oare să trăieşti aşa ca să nu le încalci? – Ştii tu oare ce este păcatul? Îţi vezi păcatele? Îţi este ruşine pentru păcatele tale şi ceri iertare de la cei apropiaţi şi de la Domnul pentru ele? Încerci să te îndreptezi şi să te porţi aşa, încât să faci mai puţine păcate? – Spui sincer preotului  la spovedanie toate păcatele tale, chiar şi cele mai ruşinoase? Te pregăteşti de mărturisire şi împărtăşire cum se cuvine? – Se întâmplă să-ţi arăţi nemulţumirea faţă de Dumnezeu, pentru că nu ţi-a dat ce-ai cerut mai repede, de exemplu? Ai cerut poate de la Dumnezeu ceva rău: să te răzbuni pe cineva, să furi, să minţi ş.a.? – Ai pomenit numele Domnului, nu în rugăciune, ci în discuţii urâte, în glume sau înjurături? – Vreai să trăieşti ca un creştin adevărat? – Ştii oare că Dumnezeu ne-a poruncit să-i iubim pe oameni? Cultivi în tine acest sfânt sentiment? –  Asculţi de adulţi: de părinţi, de învăţători, de toţi cei care te învaţă binele şi te învaţă să trăieşti creştineşte? – Poate eşti arogant şi obraznic: îţi place să faci totul pe placul tău şi te împotriveşti sfatului părintesc? – Oare  nu-ţi atribui ţie darurile lui Dumnezeu: succesul la învăţătură, frumuseţea, puterea şi altele? Te măreşti în faţa altor, mai ales înaintea celor săraci şi neputincioşi? – Ştii oare că minciuna, chiar şi cea mai mică, furtul, cruzimea faţă de orice vietate – sunt păcate grele înaintea lui Dumnezeu? – Poate priveşti imagini obscene, ruşinoase în cărţi sau la televizor? Nu urmăreşti după cei mai mari când se dezbracă? Îţi place să priveşti, să arăţi sau să-ţi pipăi locurile ascunse ale corpului tău? Nu vorbeşti urât? Îţi place să asculţi povestiri necuviincioase? – Crezi poate în spiriduşi, extratereştri, fantome ori alte necurăţii? Ai fost cu cei maturi pe la ghicitori, „babe” ş.a.? – Eşti încăpăţânat? Poţi să cedezi, să ceri iertare, să ierţi şi să te împaci cu prietenul? Poţi să suporţi cu răbdare neajunsurile altora sau diferite greutăţi? Nu te plângi pentru tot şi dai vina pe toţi? – Nu eşti brutal cu vârstnicii? Te porţi modest, respectuos? – Nu eşti răutăcios?  Poate te cerţi, te superi? Poate îţi permiţi să urăşti pe cineva, să blestemi? – Se întâmplă să iei ceva fără voie, mai ales ce nu-ţi aparţine sau chiar ceea ce îţi este interzis? – Nu invidiezi? Nu eşti zgârcit? – Poţi să împarţi, de exemplu mâncarea, cu alţii? – Treci poate pe alături atunci când e nevoie de ajutorul tău? – Eşti leneş? Îndeplineşti ceea ce-ţi spun părinţii? Îţi place să lucrezi? – Îţi place să dormi? Faci mofturi când trebuie să te trezeşti? – Îţi place să mănânci mult sau dimpotrivă eşti mofturos şi nu vreai să mănânci? – Nu arunci pâinea? – Îţi place poate să stai mult timp în faţa televizorului, să te joci la calculator? Poate te pasionează alte jocuri, încât uiţi de îndatoririle tale? – Îţi place să vorbeşti mult? – Eşti neatent şi neglijent faţă de viaţa ta, supunându-te unor pericole: traversezi strada la roşu sau în locuri contraindicate, mergi la râu fără voia părinţilor, ieşi afară dezbrăcat, te joci cu electrocasnicele şi altele?

Îţi dai seama probabil că nu mai enumeri tot ce poate să ţi se întâmple în viaţă. Poate ţi s-a întâmplat ceva ruşinos şi neplăcut, despre care nu am amintit aici – spune-i lui Dumnezeu şi preotului la spovedanie. Domnul din nemărginita Sa iubire te va ierta, te va apăra de diavol şi îţi va ajuta să devii un adevărat creştin.

(Pr. Mihail Şpoleanski, „Să trăim cu Dumnezeu”)

1. Explicarea temei în ritm monoton sau accelerat; 2. Explicarea momentelor cheie ale lecţiei cu privirea în jos; 3.  Dezorganizarea lecţiei. Învăţătorul caută în permanenţă ceva; 4. Uniformitatea acţiunilor la lecţie; 5.  Lipsa dinamismului la lecţie şi a colaborării dintre învăţător şi elevi; 6.  Învăţătorul îi percepe pe elevi în sens general şi nu ca personalităţi; 7. În cadrul orelor de religie lipseşte îndemnul la rugăciune, milostenie, jertfire, iubire, smerenie ş.a.; 8. Utilizarea cuvintelor interzise (întotdeauna întârzii, întotdeauna uiţi, vorbeşti permanent, nimic nu reuşeşti ş.a.); 9.  Profesorul nu apreciază elevii pe parcursul lecţiei;

10. Lipsa relevanţei lecţiei predate; 11. Abundenţă de citate şi reguli la explicarea temei, greu de asimilat şi de urmărit. Limbajul învăţătorului trebuie să fie simplu, accesibil şi înţeles de elevii de orice vârstă; 12.  Lucrurile simple nu necesită explicaţii îndelungate; 13.  Luaţi aminte: tot ce rău începe, cu mai rău se termină; 14.  Repetarea temei noi e mai eficientă în prima parte a lecţiei decât la sfârşit. Astfel copii vor pleca acasă impresionaţi de tema nouă; 15. Învăţătorul nu trebuie să-i ataşeze pe elevi de sine, ci de Hristos; 16. Dacă elevii nu sunt atenţi la lecţie, nu trebuie să le vorbiţi pe o tonalitate ridicată; 17. Dacă la lecţie lipseşte implicarea practică sau creativă a elevilor, aceştia o vor aprecia mai puţin; 18.  Dacă vreun elev a lipsit de la lecţie şi a venit mai târziu, nu trebuie să-l mustraţi, ci să-i spuneţi cu blândeţe: „Ce rău ne pare că ai lipsit, am avut nevoie de tine!”; 19. Nu trebuie să subapreciaţi elevii; 20. Învăţătorul trebuie să predea lecţia în strictă conformitate cu planul lecţiei şi să nu devieze la alte teme ori discuţii; Unii învăţători au o manieră de predare sofisticată, greu percepută de elevi. Chiar dacă explicaţiile învăţătorului, în asemenea cazuri sunt bogate în idei valoroase, are loc o abatere de la subiectul lecţiei. În acest fel copiii pierd firul temei şi interesul faţă de obiect. În aparenţă elevii pot fi liniştiţi şi atenţi, dar în realitate sunt derutaţi de volumul mare de informaţii şi noţiuni, predate de învăţător. Şi doar puţini dintre ei, după o asemenea furtună informaţională, se pot orienta şi păstra capacitatea de a însuşi tema, de a răspunde la întrebări.

Potrivit datelor Ministerului de Interne din ianuarie 2012, numai în municipiul Chişinău sunt aproximativ 4 500 de persoane fără adăpost. Aceştia au nevoie de hrană, adăpost şi mai ales de înţelegere şi ajutor adevărat din partea societăţii. Fiecare dintre noi poate schimba viaţa acestor sărmani printr-o atitudine de respect şi dragoste faţă de ei. Trebuie doar să vrem. Iar mijloacele şi soluţiile le găsim chiar în preajma noastră.

Dacă pe lângă biserica dumneavoastră există vreo încăpere liberă, mai mulţi enoriaşi dornici să slujească aproapelui, atunci, cu binecuvântarea parohului, puteţi pregăti prânzuri pentru cerşetori.

Dacă pe lângă biserică este o bucătărie, puteţi pregăti ceva – ciorbe, supe, salate, paste, terciuri ş.a. Dacă aveţi condiţii numai pentru a fierbe apa – puteţi pregăti rapid nişte paste, ceai, cafea. Dar, poate în apropiere este vreo cantină, unde rămâne ciorbă la felul întâi sau ceva la felul doi şi proprietarii ar putea să facă un gest generos şi să vă dea mâncarea rămasă. Poate ar fi cam scump pentru voi să cumpăraţi veselă de unică folosinţă, mai ales că după folosirea ei, conform regulilor, oricum trebuie să o dezinfectaţi. Este mai ieften şi mai simplu să adunaţi de la enoriaşi veselă de ceramică. Fiecare poate găsi pe acasă veselă pe care nu o foloseşte.

Dacă veţi avea posibilitatea să vă dotaţi cantina cu scaune şi mese pliante, va fi mai comod să le strângeţi şi să câştigaţi mai mult spaţiu. Pe pereţi, pe lungimea meselor, puteţi pune tapete lavabile, sunt uşor de spălat şi de scos. Cel mai bine e să lucraţi cu mănuşi sterile pe mâini, aşa veţi respecta regulile de igienă. În timpul mesei e mai bine să aşezaţi întâi oamenii la mese, iar dumneavoastră să-i serviţi, aşa veţi evita îmbulzeala şi rândurile.

Înainte de masă puteţi spune rugăciunea care se cuvine. Trebuie să aveţi grijă ca să audă toţi. În timpul prânzului puteţi pune casete sau discuri cu muzică bisericească sau lecturi duhovniceşti, pregătite din timp.

După prânz dezinfectaţi bine toată vesela, precum şi mesele, scaunele, podeaua. La dezinfecţie puteţi folosi soluţiile cu clor pe care le găsiţi în asortiment în farmacii ori magazine. Citiţi atent prospectul şi alegeţi o doză contra tuberculozei. Această soluţie vă va proteja şi de alte maladii.

Ar fi bine, pentru buna organizare, ca enoriaşii care s-au angajat în această slujire, să-şi distribuie funcţiile, sectoarele de lucru.

Primii dumneavoastră vizitatori pot fi cerşetorii, care cer de pomană la scările bisericii din localitate. Dacă totul va fi bine organizat, vor veni şi alţi nevoiaşi să mănânce la această cantină. Cunoscându-i mai aproape, veţi afla de ce mai au ei nevoie, cu ce îi mai puteţi ajuta (cineva are nevoie de îmbrăcăminte, cineva de încălţăminte, medicamente ori altceva).

Dragi prieteni, dacă aveţi deja o experienţă de caritate în parohia dvs, vă rugăm să ne-o împărtăşiţi şi nouă. Istoriile pe care le veţi trimite vor fi publicate pe blog.

Într-o zi, un celebru scriitor rus, care avea obiceiul de a nu umbla cu banii la el, întâlni un cerşetor, care-i întinse mâna, cerându-i de pomană. Scriitorul care avea o inimă bună căută prin buzunare, scotoci peste tot, dar nu găsi niciun ban. Atunci îi întinse mâna cerşetorului şi zise: – Iată, dragul meu, nu am nici un ban la mine, dar cu toată dragostea îţi dau o mână caldă. Cerşetorul plin de  recunoştinţă îi strânse mâna şi-i răspunse: „Mulţumesc, domnule!… Nimeni până la dumneavoastră nu mi-a dat o pomană atât de frumoasă”.