Blogul Danielei

Sincer de tot îmi pare rău că ceea ce mă face să revin pe blog este din nou sistemul de învățământ din republica noastră. Mai exact, regulamentele (sau actele interne) ale instituțiilor de stat.

Ei bine, astăzi am aflat că nu mai poți face o licență în baza BAC-ului dacă ai una făcută deja. Sau, cu alte cuvinte, poți face o licență în baza diplomei de licență FĂRĂ a avea dreptul de a depune dosarul și pentru buget. Explicația pe care am primit-o promt a fost că „statul a plătit o dată pentru studiile tale, de ce să mai plătească iar?”!. Să fi plătit statul pentru studiile mele, dar iată cum se face că pentru prima licență statul nu a vrut să achite din buzunarul său și am intrat la contract. Am plătit 3 ani contractul meu la timp și am învățat.

Buuun..Și dacă vreau să-mi dezvolt arealul de cunoștințe, să profit de ceea ce-mi pune la dispoziție însăși Măria Sa – Statul, apoi trebuie să depun diploma nu de BAC, ci de licență și doar la contract (să fie clar că mă refer la universitățile de stat)! Înțeleg să fi învățat la buget, să fi cheltuit într-adevăr statul ceva din bugetul public(sau de unde se alocă fonduri pentru astfel de situații) și, acum, după ce am căpătat o profesie și ar trebui să fiu angajată în câmpul muncii, să am un salriu ce mi-ar permite să achit o a doua licență, să pot face a doua licență doar în bază de contract. Dar dacă am plătit contractul în prima istanță, în cea de-a doua nu ar fi logic să mi se permită să concurez pentru bursă oare?

Cred eu că un stat ce se vrea dezvoltat și primit în UE nu ar trebui să limiteze tânara generație în ale învățământului.

Dacă tot se cam apucă sus-pușii de reforme, ar trebui să revizuiască acest punct dintr-un oarecare regulament, nu de alta, dar vor face toți ca mine – vor depunde dosarul pentru o a doua licență la universități private unde condițiile și atitudinea sunt mult superioare celor de stat. Unde mai pui și existența programelor individuale dacă faci master pe lângă?

Ei bine, licențiată. Acum că-mi stă sigur diploma în mână și nu mă mai poate amenința nimeni „să nu fac mofturi căci nu am încă diploma în mână”, pot să spun  scriu ceea ce gândesc.

Cu un gust amar am părăsit astăzi instituția care, cu trei ani în urmă, mă întâmpina amăgitor.

Astăzi, această instituție mi-a demonstrat încă o dată că sistemult de învățământ din RM este ineficient. Cunoștințele, aptitudinile, logica, caracterul nu au nicio valoare pe lângă mult râvnitele NOTE. Acestea din urmă transformă cu ușurință persoanele fără verticalitate în lingăi. Și unii devin atât de buni, încât ar trebui să li se ofere o diplomă separată pentru această îndeletnicire. Existența gloatei de cadre didactice iresponsabile de menirea profesiei de profesor dezamăgește. Enorm!

Astăzi am ieșit din universitate umilită. Umilită de scârboșenia de „serată” organizată contraplată de către administrația facultății. Sala extrem de spațioasă a fost atât de „la nivel”-ul contraplății, încât locul meu și a altor câteva zeci de absolvenți și părinți a fost în picioare. Discursurile ținute, care se auzeau doar din primul rând, au fost extraordinare. Cel puțin, tind să cred, pentru că oricum nu am auzit nimic.

Astăzi sunt liberă. Liberă de teza de licență, de așa-numitele examene de stat, de așa-numita administrație a facultății, de cenzură. Astăzi pot să spun ce gândesc fără să mi se spună că sunt nu știu cum needucată, pentru că să spui ce gândești în condițiile unui regim comunist-democtrat înseamnă să fii needucată.

Astăzi sunt eu. Astăzi pot să dorm noaptea. Astăzi sunt licențiată în științe ale comunicării. Astăzi(sau poimâne) cei 100 de lei pe care am fost obligați să-i plătim, pentru că, în caz contrar, „nu vom avea diplomă”, se vor transforma în puteofkă la mare.

Astăzi mulțumesc celor câțiva lectori-oameni pe care i-am întâlnit la facultate:

Anetta Gonța; Arcadie Gherasim; Sergiu Corlat; Gheorghe Ciobanu; Mariana Marcu; Antonina Sârbu; Tamara Berzoi.

Fiecare dintre noi, oricât de diferiți putem fi, la urma urmei avem nevoie de unele și aceleași lucruri. De lucruri aparent atât de simple precum un zâmbet, o îmbrățișare, o încurajare, de cineva care pur și simplu să fie alături.

Eu cred în iubire. Și cred în acele cupluri care petrec întreaga zi în a se lua peste picior, în a se tachina permanent, în a râde unul de neajunsurile altuia. În cuplurile care râd pînă când durerea obrajilor este insuportabilă, în cuplurile care se ceartă, urlă și se blestemă, care promit că se duc și nu se mai întorc, dar care seara, se culcă unul lângă altul, se cuprind și se sărută de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred în iubirea acelor cupluri care, pe zi ce trece, devin tot mai puternice.

Eu cred în prietenie. Cred în acele relații în care toți se implică în aceeași măsură, în care „ a face un bine” e mereu răsplătit fără a fi nevoie de a cere. În prietenia necondiționată, care nu cere absolut nimic. Doar existență. Cred în prieteniile în care trădările nu-și au loc nici măcar în gând, nu tocmai în fapte. În care adevărul este o dovadă supremă a respectului, iar dezamăgirea este ceva efemer. De altfel, sunt conștientă că nu poți să fugi de persoanele care te dezamăgesc. În schimb, pot alege cine va avea posibilitatea de a mă dezamăgi și cine nu.

Eu cred în curaj. Cred în persoanele care au curajul de a spune o vorbă în față, fără a trișa, în persoanele care au curajul să se apropie și să confirme sau să infirme un zvon. Cred în curajul celor care vor să creadă în alte persoane, nu doar în cele care pretind a fi prieteni. Cred în cei care au curajul de a lăsa persoane în urmă doar pentru că aspiră la mult mai mult și ceilalți nu-i permit să zboare.

Eu cred în independență. Ba mai mult, cred că doar cei care nu posedă propria verticalitate își doresc unire cu un popor cu nimic mai bun decât noi doar pentru că o istorie ne-a unit cândva- cândva. Cred în independență, pentru că m-am născut în ea. Putredă, neconsolidată, postsovietică, dar îndependență. Și cred în cei care doresc, mai presus de orice, să fie independenți- independenți de politică, de societate asupritoare, de sentimente negative și de persoane care nu au niciun rol în viața lor.

Eu cred în mine, la urma urmei. Cred în ceea ce pot face și fac. Cred în binele pe care îl fac și îl păstrez pentru mine. Cred în ceea ce mi-am propus și cred că voi realiza, mai ales, pentru că nu strig în gura mare că sunt mai bună decât alții.

Pentru că la urma urmei, toți avem nevoie de aceleași lucruri. Eu am nevoie de un surâs și o încurajare. De surâsul tău și de încurajarea ta.

     Iubesc noaptea. Cât de mult iubesc acest timp al fusului orar. Timpul în care nimeni nu te atinge. Timpul în care nimeni nu are nevoie de tine. Rămâi doar tu și gândurile tale înconjurați de liniște și întuneric. În acest timp devii prizonierul lor. În acest timp visurile și fantaziile tale devin și mai nebune. În tine se trezește cel care nicioadată nu va mai exista dimineață. Nebunul acela care este gata să facă toate nelegiuirile, cât de nefondate ar fi acestea.      Noapte poți fi celălalt tu. Ascultând muzica preferată. Citind cartea preferată sau care stă demult pe noptieră și tot nu ți-a ajuns timp s-o citești. Și nu contează unde te afli și câte probleme te asaltează. Într-un anumit moment al nopții te stingi și încetezi să exiști. Rămâi singur și nu-i mai trebuiești nimănui. Și încetul cu încetul, îți ieși din minți. Îți schimbi viața. Îți faci planuri, îți conturezi peisajul vieții, subiectul vieții tale ideale. Fără probleme. Fără persoane de prisos. Te pui la dispoziția dorințelor și doar în acest timp al fusului orar ești sincer cu tine însuți. Vorbești despre ceea ce ziua îți este interzis, despre ce ziua nu poți vorbi.      Noaptea îți e dor de ceea ce trece și nu vei putea întoarce vreoodată. Îți pui un țel și te pregătești să-l atingi. Te gândești la tot ce ai fi putut face și nu ai făcut. Iar dimineața… Dimineața uiți tot și tot la ce te-ai gândit în timpul nopții, tot ce ai vrut și ai visat, totul pare o nebunie pură  pentru că dimineața..dimineața nu te trezești tu. Se trezește cel ce trebuie să treacă peste ziuă, pentru ca noapte el să adoarmă, iar tu.. tu să începi să-ți construiești visul mai departe.

Se lăsase noaptea peste o primavară mai iernatică decât în alți ani. Fereastra se întunecase, de altfel ca și tot ce se putea vedea prin ea. Era mai frig sau poate ei i se părea. În ultimele zile era tot mai des nălucă și pierdută undeva. Tot dai des era victima unei detașări de corpul terestru. Călătorea pe o planetă a gândurilor intrate în putrefacție. Nu înțelegea prea multe, dar gândurile năvăleau făr să-și cânștigat permisiunea. Rămânea aceeași ea, dar ruptă în două, despărțită de propriai persoană, de ceea cu ce se obișnuise ani la rând. I se păru că trecuse o veșnicie și, totuși, starea aceasta nu o năvălise decât pentru câteva secunde fără importanță.

Reveni la gândul că îi era frig. Trebuia să se îmbrace poate mai gros, dar nu mai suporta kilogramele de stofă iernatică pe ea. Aștepa privăvara târzie. Atunci avea să se trezească, să-și simtă cu adevărat trupul, și gândul, și pasul. Se aștepta la o  reînviere, asemenea lui Hristos în care nici nu mai credea demult.

Hotărî să se întindă pe pat. Simți în el o evadare, o pusteitate de cuvinte, de aceleași gânduri. Se cufundă în nimic și găsi ușurare.  Mai târziu se regăsi printre vise intercalate de realitate și se plimbă între ele.  Se trezi ușor când el venise lângă. Era tânziu, cu siguranță. Poate era trecut de miezul nopții, poate mai târziu. Acum însă vremea nu avea nicio relevanță. El  îi aruncă un picior peste al ei, o cuprinse strâns și îi șopti cu glasul după care se topea: „Noapte bună!”

O părăsise orice simț. Era a lui, fără îndoială.

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane EDUCATE!

Care au fost învățate să salute, să zică un bună ziua clar și frumos, nu abia scos din gură de parcă ți-ar face o favoare că te-a salutat.

Care știu să mulțumească indiferent de situație, care pur și simplu să mulțumească, chiar și atunci când cred că poate nu este cazul.

Care știu că persoanelor mai mari li se adresează respectivul „dumneavoastră” pentru că, la sigur, au realizat ceva în viață și merită.

Care oferă locul unei persoane în vârstă sau unei femei însărcinate sau unei domnișoare și să nu să se prefacă că se uită pe geam sau… doarme.

Care îți deschis ușa din simplul motiv că afară e soare și tu ești domnișoară și iarba e verde. Simplu motiv.

Persoane care vorbesc doar atunci când au CE spune și nu deschid gura doar pentru plăcerea de a gusta aerul.

Care nu vorbesc tare în public și care nu se mândresc că, la vârsta de 13 ani, au un vocabular agresiv și poluant.

Care știu să-ți adreseze un „mă scuzați” la momentul potrivit, în situașia potrivită.

Care au fost învățate că ceea CE ai în cap chiar contează în lumea asta și că o carte citită nu îți alterează creierul.

Persoane care au fost educate în așa mod încât fericirea să fie definitorie pentru personalitatea lor.

Care au fost învățate că respectul față de seamănul lui este cel mai frumos lucru pe care poți să-l oferi.

Care știu să iubească oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce pot obține de la ei.

Cât de mult aș vrea să fiu înconjurată de persoane ce știu ce înseamnă ceea ce astăzi pierde din valoare- EDUCAȚIA!

Într-o după-amiază încă friguroasă, mă îndrept spre primăvară. Mai exact, spre atelierul de confecționare a mărțișoarelor tradiționale pe care Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală îl organizează până pe 22 februarie.

Cu toate că iarna încă își impune regulele ei, în incinta muzeului se simte un altfel de aer. Stand-urile cu mărțișoare deja făurite transformă sala nr. 5 într-un colț înflorit de primăvară. La măsuța de lemn văd trei doamne care confecționează cu ardoare mărțișoare de orice fel. Materia primă, oferită de către Ministerul Culturii, trece prin mâinile dibace ale femeilor pentru a se transforma în ceea ce urmează să formeze o expoziție cu circa 2000 de exemplare de mărțișoare. Meșterul popular, Eleonora Voloșciuc- Anghelenici, care este și învățătoare la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale” în orașul Orhei, îmi mărturisește că niciodată nu se repetă în creație: „Nu repet niciodată unul și același model de mărțișor, mă strădui să fie cât mai variate”.

Nu pot să nu observ pănușele care se găsesc pe măsuța de creație. Aceste pănușe, trecute prin mâina mesteriței, devin elemente ce îmbogățesc mărțișoarele. Aflu că aceste mărțișoare sunt comerciale și că prețul variază. „ Cele confecționate în întregime manual costă mai mult. Prețurile pornesc de la 15 lei și se măresc în dependență de mărimea și complexitatea mărțișorului”, îmi spune Eleonora Voloșciuc- Anghelenici.

Pentru al 10-lea an consecutiv, acest atelier oferă posibilitatea copiilor, dar și adolescenților, posibilitatea de a afla cum se meșterește un mărțișor tradițional, precum și de a vedea cum, din mâinile proprii, ia naștere un simbol al primăverii care urmează să fie dăruit pe 1 martie în semn de prietenie, respect și dragoste.

Împreună am crescut timp de 4 ani. Unii ar spune că sunt puțini. Ei bine, chiar sunt! Să crești cu oameni diferiți ce au nevoi diferite, cu problemele diferite, cu case și destine diferite, și să realizez într-o bună zi că, de fapt, am crescut laolaltă. Noi eram împreună de luni până vineri. Noi devenisem, de fapt, o familie. Împreună le-am făcut pe toate și vina tot împreună ne-am asumat-o. Noi ne-am creat reciproc și ne-am educat și ne-am îndrumat. Noi, peste noapte, am devenit 12 D, și asta nu e doar o denumire de clasă. Asta înseamnă enorm pentru fiecare din noi. Pentru mine, e una din cele mai memorabile perioade din viață. Împreună am chiulit de la ore, dar nu de dragul chiulitului, ci de dragul de a petrece timpul între noi. Căci poate eram prea egoiști ca să-l împărțim cu alții. Împreună am trecut prin importante birouri ale instituției de învățămât pentru a fi mustrați pentru îndrăzneala de a fi uniți, de a fi NOI.

Împreună am râs, am creat grupuri la matematică, am utilizat eprubete în scopul aniversării anilor, am băut cafea la ore, am absentat intenționat doar pentru a fi fotografiați de directoare, am pierdut inelul, am adorat perechi, am creat prietenii. Împreună am crescut. Împreună am rămas și acum. Chiar dacă ne vedem mai rar și nu împărțim momente ce altădată nu trebuiau nici să fie rostite. Chiar dacă acum fiecare am luat-o pe acel drum propriu al destinului, noi am rămas 12 D. Noi ne întâlnim laolaltă, ca pe vremuri, o dată pe an. Și pentru dățile astea vă mulțumesc: sunt de neuitat sau, în cazul meu, de neamintit Și printre toate, printre tot ce am trecut și vom mai trece, noi vom rămâne aceiași copii „ de groaaaaaaază”, cu aceleași priviri pierdute pe la lecțiile de matematică (când unica mea salvarea era Dorin), cu aceleași zâmbete până dincolo de urechi în vestiar (pe care ni l-a confiscat conducerea comunistă :D), cu aceleași glume care au devenit istorice și definitorii. Și printre toate, principalul va rămâne faptul că afară e „-2” și noi „avem carne”!

Și pentru că nu avea obiceiul să adoarmă cu fața spre fereastră, nu simți cum soarele se strecurase printre norii grei ai nopții. Era un soare palid și sfios, dar totuși izbea cu putere în fereastră parcă vroia să pătrundă cu forța în cameră, în pat, în gânduri. Poate a și pătruns, pentru că se trezi încet, alene și scoase un geamăt. Era prea devreme. Prea devreme pentru a-și îmbrăca propria-i personalitate și a ieși în lume. Mai tânjea după o clipă de somn, de somn dulce de dimineață. Ah, cât însemna pentru ea o clipă de plăcere. Făcu un efort, deschise ochii și-l văzu. Palid, gălbui, șters parcă cu buretele, dar dornic de izbândă. Îl privi mai bine. I se păru că soarele își arăta colții parcă învingător că a trezit-o și acum, și ea, ca toți ceilalți oameni, deschise ochii. Își aruncase privirea către ceas. Arăta ora 3 și 15. Nu înțelegea. Abia peste câteva secunde îi venise gândul că ceasul se oprise. Se oprise la o oră atât de târzie și tânjî după ea. Presupuse că e devreme încă și spera că mai are o mică șansă de a ațipi la loc și de a cădea pradă visului de noapte iarnatică.

Îi era atât de cunoscut sentimentul frustrării de dimineață cu toate că-l întâlnea de fiecare dată. Gândi că demult nu se mai trezise pe la amiază sau chiar spre seară. Nu simțise demult plăcerea unui somn împlinit. Își aduse aminte că de copilă nu-i plăcea să doarmă mult. Plângea de fiecare dată cât era trimisă la culcare și adormea plângând. Apoi dimineața se treazea în grabă, nu cumva să piardă răsăritul soarelui. Apoi ridica toată casă în picioare, era târziu, era 6 dimineața. Abia acum înțelegea de ce părinții ei dormeau până mai târziu- și ei tânjeau după somn, iar ea le semănă întru totul acum.

Se simți istovită, de parcă nici nu închisese vreun ochi de vreme multă. O durere plăpândă îi încercui ochii, îi clătină câteva clipe și ațipi la loc. Se dăduse pradă visului. Se făcea că era iar copilă și nu avea nicio grijă….

În noaptea în care îi rămăsese pentru prima oară alături, ea îl privi îndelung. I se părea oarecum ciudat să împărțească universul nebuniei ei cu altcineva. Cu acel el care îi readuse speranța. Și totuși nu îl vedea clar, îl privea prin prisma unui . de vodkă, dar asta nu schimba nimic. Era mai mult adormită, dar totuși își plimba degetele pe perete, pe pernă, apoi pe spinarea lui atât de bărbătească. Și mirosul, ah mirosul ce-i amplifica beatitudinea anterioară.

Privirea-i colinda prin cameră- un spațiu închis, preponderent curat, dar totuși- bărbătesc. Simți o lipsă acută în acea cameră, în acea viață, în acea respirație. Simțea o lipsă de ea. În acea clipire obosită de greul nopții hotărî să fie a lui fără rezervă, fără obligații și fără reținere. Să fie ea- măcar o dată în viață. Își dădu masca jos și, asumându-și riscul, se dărui unui bărbat adormit.

Un gând tulbure și o respirație grea și insuportabilă. Mereu se simțea așa când rămânea în fața acelei copile- ea îi amintea orice. Ea era dușmanul ei și amica ei și mustrarea ei și tot- ea era ea însăși și nu avea cum să se despartă. Nu reușea să ridice privirea în tavan și, oricum, ce avea să vadă acolo? Făcu totuși un efort și se văzu. Văzu-se-se copilă. Văzu ceea ce evita de ani de zile și se simți acasă.

Își întorsese privirea spre el. Își dăsu seama că nu cunoaște nimic despre el, dar nu se sperie. I se dăruise și nu se grăbea să descopere nimic. Poate era nebună, deși nu o recunoscuse nicioadată nicicui și nici nu credea că o v-a face. Îi puse mâna pe torace și își privi degetele. Cât de grațioase păreau. Se simți femeie și îi plăcu, cu toate că nu se maturizase înde-ajuns. Era o poziție oarecum cunoscută, dar îi oferea ceva răscolitor- statornicie.

Se uită la ceas. Nu trecuseră decât 10 minute de când se uitase ultima dată. Era confuză. Nu mai reușea să asimileze realitatea. Căzu în vis și trăi în el. Până când el nu o trezi cu o fină atingere pe pielea-i.